CtEDO 16.12.2014 Auto

YABAN v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
16.12.2014
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
YABAN v. TURKEY (CtEDO, 2014)
HUDOC · oficial

Decizia nr. 24886/07 Abdurrahman YaBAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 16 decembrie 2014 în calitate de comitet compus din: Helen Keller, președinte, Egidijus Kūris, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Abel Campos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 9 iunie 2007, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Abdurrahman Yaban, este un național turc, născut în 1968 și locuiește în Aydın. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ü. Karaca, avocat practicant în Gaziantep. La 24 aprilie 2000, când reclamantul a fost un ofițer necomisat în armată, el a fost accidental împușcat și grav rănit. El a fost tratat într-un spital militar. După tratamentul său, la 11 octombrie 2002, reclamantul a solicitat Curtea Supremă de Administrație Militară și a solicitat 10 000 000 de lire turce (TRL) compensații (aproximativ 6.200 euro (EUR) pentru prejudiciu material și moral, susținute în timpul tratamentului său. Reclamantul nu a fost concediat și retras din armată din cauza handicapului său la momentul solicitării de compensare. Astfel, reclamantul a solicitat în special Curtea Supremă de Administrație Militară să își rezerve dreptul de a iniția proceduri suplimentare de compensare. În cadrul procedurii, Curtea Supremă de Administrație Militară a solicitat eliberarea unui raport de experți cu privire la daunele reclamantului. Potrivit raportului expert din 25 mai 2004, daunele sale au fost calculate ca TRL 77,640,490 (aproximativ 42,000 EUR). Cu toate acestea, în timpul procedurii, Curtea Supremă de Administrație Militară a fost informată că reclamantul a fost concediat din armată și a acordat o pensie de invaliditate. La 29 septembrie 2004, Curtea Supremă de Administrație Militară a decis să acorde compensația reclamantului. Valoarea compensației acordată de Curtea Supremă Administrativă Militară a corespuns cu suma reclamantului atunci când a inițiat procedura, și anume 6,200 EUR. Întrucât această sumă a fost mai mică decât suma indicată în raportul de experți și se bazează pe acest raport, la 9 iunie 2006, reclamantul a introdus o a doua acțiune pentru daune suplimentare în fața Curții Supreme de Administrație Militară. La 25 septembrie 2006, Curtea Supremă de Administrație Militară a respins cererea de compensare suplimentară a reclamantului, conform secțiunii 46 (4) din Legea Curții Administrative Supreme Militare, care prevede că amendamentele privind sumele de compensare solicitate pot fi efectuate doar o dată și ar trebui depuse în termen de 30 de zile de la depunerea cazului în fața Curții Administrative Supreme Militare. În argumentul său, Curtea Supremă de Administrație Militară a concluzionat că reclamantul nu a solicitat o modificare a sumei solicitate în cursul primei acțiuni de compensare și a doua încercare de compensare suplimentară pentru aceleași daune nu a respectat termenul legal prevăzut în secțiunea 43 din Legea nr. 1602. Curtea Supremă Administrativă Militară a calculat termenul începând cu 16 aprilie 2003, data descărcării reclamantului de la armată. Legea internă relevantă secțiunea 43 din Legea Curții Supreme de Administrație Militară (Legea nr. 1602 din 4 iulie 1972) se regăsește după cum urmează: „Cineva care consideră că a suferit daune din cauza unui act nedrept al administrației trebuie să depună o cerere de compensare la autoritatea competentă în termen de un an de la notificarea actului nedrept sau de la data în care a învățat actele nedreptate și, în orice caz, în termen de cinci ani de la comisia actului. În cazul în care toate sau o parte din reclamație ar fi respinsă sau în cazul în care nu se primește niciun răspuns în termen de șasezeci de zile, se poate depune o cerere de reexaminare judiciară ....” COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurii a fost excesivă și că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat. În ceea ce privește plângerea privind durata procedurii, Curtea constată că există două seturi de procedură. Primul set de proceduri în cauză a început la 11 octombrie 2002 și s-a încheiat la 29 septembrie 2004 și, al doilea set de procedură a început la 9 iunie 2006 și s-a încheiat la 25 septembrie 2006, după ce a durat astfel un an și, respectiv, unsprezece luni și trei luni. 11. Curtea a examinat raționalitatea perioadei respective, având în vedere circumstanțele cauzei și referindu-se la criteriile stabilite de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și la ceea ce era în joc pentru reclamantul în litigiu (a se vedea, printre multe altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Remarcă că durata procedurii în cauza instantană nu susține o problemă în temeiul Convenției. 12. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că plângerea ar trebui respinsă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Echitatea procedurii 13. Reclamantul a susținut că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în timpul procedurii dinaintea Curții Supreme de Administrație. În acest sens, el s-a plâns că instanța internă a aplicat termenul statutar foarte strict, încălcând astfel dreptul său de acces la instanță. 14. Curtea reamintește că a examinat deja o plângere similară în cazul Eșim c. Turcia. , (n. 59601/09, 17 septembrie 2013) și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv, printre altele , că dreptul de acces la o instanță nu ar trebui să fie ignorat prin interpretarea strictă a termenului care împiedică examinarea deplină a meritelor cauzei și impune unei sarcini disproporționate reclamantului. Curtea observă că în cazul Eșim citat mai sus, instanța internă a respins cererea de compensare a reclamantului pentru nerespectarea termenelor legale prin începerea executării termenului legal de cinci ani de la data incidentului care a cauzat prejudiciul, în loc de a ține seama de faptul că dl Eșim a aflat despre prelungirea prejudiciului la o dată ulterioară. 15. Curtea observă că, în conformitate cu secțiunea 43 din Legea nr. 1602, oricine care consideră că a suferit daune din cauza unui act nedrept al administrației trebuie să depună o cerere de compensare cu autoritatea relevantă în termen de un an de la notificarea actului impugnat sau de la data în care a învățat actele nedreptate. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a devenit conștient de dreptul său la daune suplimentare în cursul primului set de proceduri de compensare cu depunerea unui raport de experți din data de 25 mai 2004 sau din 29 septembrie 2004, cel târziu când Curtea Supremă de Administrație Militară i-a acordat numai suma de compensare pe care a solicitat-o. Cu toate acestea, reclamantul a așteptat până la 9 iunie 2006 (aproximativ doi ani după ce a devenit conștient de dreptul său la daune suplimentare) de a aduce cererea de compensare suplimentară în fața Curții Supreme de Administrație Militară. 16. Este adevărat că Curtea Supremă de Administrație Militară, respingând cererea suplimentară de compensare a reclamantului, nu a luat în considerare faptul că reclamantul a învățat valoarea daunelor sale suplimentare în timpul primului set de proceduri și a calculat durata de descărcare a termenului de la descărcarea reclamantului din armată la 16 aprilie 2003. Cu toate acestea, acest raționament al Curții Supreme de Administrație Militară nu schimbă faptul că reclamantul și-a adus reclamația doar la instanța internă la doi ani după ce a devenit conștient de daunele suplimentare. Curtea observă că în contravenție cu Eșim Cazul, citat mai sus, în cazul în care dl Eșim a aplicat instanței interne în termenul legal de un an după ce a devenit conștient de daunele sale suplimentare, în cazul instantaneu, reclamantul nu a respectat acest termen legal obligatoriu după ce a devenit conștient de daunele sale suplimentare. 17. În plus, reclamantul nu a furnizat Curtei nicio explicație cu privire la motivele pentru care el nu a respectat termenul prevăzut în dreptul intern. Curtea concluzionează că reclamantul ar fi avut acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 din convenție, dacă ar fi respectat normele procedurale aplicabile. 18. Având în vedere cele de mai sus, această parte a cererii trebuie respinsă pentru faptul că este evident nefondată în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Abel Campos Helen Keller Președintele Adjunct Registrul

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă