SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL VARVARA c. ITALIA (solicitarea nr. 17475/09) HOTĂRÂREA (Satisfacție echitabilă) Art 41 • Satisfacție echitabilă • Statul pârât care trebuie să restituie bunurile confiscate reclamantului, terenului și clădirilor, cu încălcarea artei 7 și artei 1 P1 pentru a restabili cât mai mult posibil situația anterioară confiscării • Acordarea unei sume pentru prejudiciul material care rezultă din prelucrarea terenurilor de la confiscarea lor, aproximativ 18 ani pregătit de modul. Nu lega Curtea. STRASBURG 10 octombrie 2024 definiF 10/01/2025 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție. În cauza Varvara c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Ivana Jelić, președinta Alena Poláčková, Krzysztof Wojtyczek, Latif Hüseynov, Peter Paczolay, Erik Wennerström, Raffaele Sabato, judecători și Liv Tigerstedt, greffiere adjunctă secțiunii După deliberarea sa în camera Consiliului la 17 septembrie 2024, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 17475/09) îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Vincenzo Varvara ( La 23 martie 2009, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul a fost reprezentat de domnul N.A. Dello Russo, avocat în Bari, și de domnul A. Gaito, avocat la Roma. Guvernul italian (atîl) a fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora, și de co-agentul său, dl P. Acardo. Prin hotărârea din 29 octombrie 2013, Curtea a ajuns la concluzia că art. 7 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât confiscarea bunurilor reclamantului a fost contrară principiilor legalității și, prin urmare, arbitrară și a considerat că nu era necesar să se pronunțe separat cu privire la art. 6 alin. (2) din Convenție ( Varvara c. Italia, n 17475/09, §§ 71-72, 77 și 85 și pct. 2 4 din acord, 29 octombrie 2013). Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamantul solicita o satisfacție echitabilă pentru prejudicii materiale și pentru prejudicii morale. Problema aplicării articolului 41 din Convenție care nu se află în stare de fapt pentru prejudiciul material, Curtea a adresat o atenție și a invitat guvernul și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, punctul 6 din dispozitiv). Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații și informații faptice. Părțile nu au ajuns la un acord. ÎN ê în ceea ce privește aplicarea articolului 41 din convenție, în conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În prima sa cerere de satisfacție echitabilă, reclamantul a solicitat restituirea bunurilor confiscate, precum și 500 000 EUR (EUR) ca daune materiale pentru deteriorarea clădirilor. Ulterior, în observațiile suplimentare pe care le-a prezentat la cererea Curții (punctul 6 de mai sus), reclamantul a solicitat 1 735 631,74 EUR, plus indexare și dobânzi, pentru pierderea proprietății imobilelor și a terenurilor. În opinia sa, suma solicitată corespunde sumei, echivalentă cu 352 160,02 EUR, plătită pentru achiziționarea terenurilor în 1994 și sumei cheltuite ulterior pentru obținerea autorizațiilor necesare și construirea clădirilor în litigiu. 987 EUR, plus indexare și dobânzi, pentru pierderea de câștig, și anume profitul pe care l-ar fi realizat dacă ar fi putut vinde clădirile construite. În ceea ce privește restituirea terenului, el a afirmat că nu mai are niciun interes în aceasta, explicând că clădirile au fost acum distruse și abandonate. 11. Guvernul consideră că pretențiile reclamantului sunt exorbitante și susține, în plus, că Õ a avut posibilitatea de a solicita autorităților interne restituirea bunurilor, precum și o despăgubire. Evaluarea Curții 12. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia o hotărâre în constatarea unei încălcări antrenează pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Kurić și alte Slovenia (satisfacție echitabilă) [GC], n 26688/06, § 79, CEDH 2014 și Molla Sali c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 20452/14, § 32, 18 iunie 2020). În cazul în care natura încălcării permite restitutio in integrum În cazul în care, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau nu permite pe deplin să se șteargă consecințele încălcării, la art. 41 se acordă Curții, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția pe care o consideră adecvată (Bromarescu România) (satisfacție echitabilă) [GC], nr 28342/95, § 20, CEDO 2000-I și G.I.E.M. S.r.l. și alții c. Italia (satisfacere echitabilă) [GC], n 1828/06 și 2 alții, § 37, 12 iulie 2023, cu alte referințe]. 13. În prezenta cauză, Curtea, în hotărârea sa principală, a concluzionat că încălcarea articolului 7 din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru că confiscarea bunurilor reclamantului, în special a terenurilor și a clădirilor vizate de proiectul de lotuare a fost contrară principiilor de legalitate. 14. Curtea ia notă mai întâi de faptul că, în speță, bunurile nu au fost restituite reclamantului 15. Guvernul susține, în această privință, că o cerere de restituire este întotdeauna posibilă la nivel intern. Cu toate acestea, Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică în domeniul satisfacției echitabile (a se vedea în special De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia (art. 50), 10 martie 1972, §§ 14-16, seria A n 14). Prin urmare, Comisia nu poate respinge cererea de satisfacție echitabilă a reclamantului din cauza faptului că a solicitat restituirea bunurilor în litigiu în fața autorităților interne. 16. Pe de altă parte, reclamantul, care inițial solicitase în fața Curții restituirea în cauză, a declarat ulterior că are mai mult interes pentru o astfel de formă de reparație, deoarece clădirile ar fi fost deteriorate între timp. Curtea ia notă de faptul că o astfel de cauză nu împiedică, în principiu, restituirea bunurilor, aceasta putând fi completată, dacă este cazul, cu o satisfacție echitabilă. În orice caz, nu a furnizat nicio dovadă a degradărilor invocate. 17. Prin urmare, Curtea nu împărtășește teza reclamantului potrivit căreia restituirea bunurilor confiscate nu ar fi adecvată în cazul de față. Dimpotrivă, în lumina elementelor aflate în posesia sa, aceasta consideră că o astfel de restituire ar permite restabilirea, pe cât posibil, a situației anterioare confiscării. 18. Având în vedere această constatare, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde reclamantului sumele solicitate pentru pierderea proprietății bunurilor, inclusiv lipsa de câștig pretinsă (punctul 10 de mai sus). Curtea amintește, în mod legitim, că dovada prejudiciului material, a valorii sale și a legăturii de cauzalitate care a legat prejudiciul de încălcările constatate îi revine reclamantului (G.I.E.M. S.r.l. și alții, în principiu, reclamantului (G.I.E.M. S.r.l. și alții). (satisfacție echitabilă) [GC], citată anterior, punctul 39. Pentru a stabili amploarea unui prejudiciu material pretins ca rezultat al măsurilor de confiscare a bunurilor imobile, Curtea ia în considerare în special valoarea terenurilor și/sau a clădirilor înainte de confiscarea acestora, natura constructivă sau nu a terenurilor în acest moment, destinația acordată bunurilor în cauză prin legislația relevantă și prin planurile de urbanism, durata inexistenței acestora și pierderea valorii care rezultă din confiscare, sub deducerea, dacă este cazul, a costului distrugerii construcțiilor ilegale (ibid., § 40, 51, 56 și 59). 21. Constatând că nu a fost contestat faptul că terenul putea fi utilizat în alte scopuri decât construcția clădirilor în cauză, Curtea consideră, prin urmare, oportun să ia în considerare prejudiciul care rezultă din: a terenurilor de la momentul confiscării acestora. Pentru a evalua prejudiciul în cauză, trebuie să se bazeze pe valoarea probabilă a terenului în cauză la acea dată. În lipsa unei estimări a terenului actualizat la data confiscării, Curtea se bazează pe prețul de cumpărare al terenului indicat de reclamant (punctul 10 de mai sus). Comisia consideră că prejudiciul care rezultă din prelucrarea terenurilor poate fi compensat prin plata unei sume corespunzătoare interesului legal pe întreaga perioadă aplicată pe contravaloarea terenului astfel determinat (ibid., § 47). În ceea ce privește clădirile, Curtea constată că, în speță, deși administrația municipală a afirmat că lucrările erau conforme cu legislația în materie de peisaj, instanțele interne au concluzionat, dimpotrivă, că acestea nu erau conforme (a se vedea hotărârea din acțiunea principală, §§ 12 și .) În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că, în lipsa confiscării, ar fi putut utiliza clădirile sau să profite de acestea; prin urmare, aceasta nu acordă nicio sumă în acest sens. 23. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea, hotărând în echitate, alocă reclamantului suma de 100 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul material, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 24. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor suportate după hotărârea din acțiunea principală. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, în . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 10 octombrie 2024, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Liv Tigerstedt Ivana Jelić Modulul Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE VARVARA c. ITALIE
(Requête n
o
17475/09)
ARRÊT
(Satisfaction équitable)
Art 41 • Satisfaction équitable • État défendeur devant restituer les biens confisqués au requérant, terrains et bâtiments, en violation de l’art
7 et de l’art
1 P1 afin de rétablir autant que possible la situation antérieure à la confiscation • Octroi d’une somme pour le dommage matériel découlant de l’indisponibilité des terrains depuis leur confiscation, environ dix-huit ans
Préparé par le Greffe. Ne lie pas la Cour.
10 octobre 2024
10/01/2025
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention.
Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Varvara c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Ivana Jelić
, présidente
,
Alena Poláčková,
Krzysztof Wojtyczek,
Lətif Hüseynov,
Péter Paczolay,
Erik Wennerström,
Raffaele Sabato
, juges
,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 septembre 2024,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
17475/09) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M.
Vincenzo Varvara («
le requérant
»), a saisi la Cour le 23 mars 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
N.A. Dello Russo, avocat à Bari, et par M
e
3.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
4.
Par un arrêt du 29 octobre 2013 («
l’arrêt au principal
»), la Cour a conclu à la violation de article 7 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1, considérant que la confiscation des biens du requérant était contraire aux principes de légalité et était donc arbitraire, et elle a estimé qu’il n’y avait pas lieu de statuer séparément sur le grief relatif à l’article 6 § 2 de la Convention (
Varvara c. Italie
, n
o
17475/09, §§ 71-72, 77 et 85, et points 2
‑
4 du dispositif, 29 octobre 2013).
5.
En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, le requérant réclamait une satisfaction équitable pour préjudice matériel et pour préjudice moral.
6
.
La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état pour le dommage matériel, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (
ibidem
, point 6 du dispositif).
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations et des renseignements factuels. Les parties ne sont pas parvenues à un accord.
sur l’application de l’Article 41 de la convention
8.
Aux termes de l’article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
Dommage
Arguments des parties
9.
Dans sa première demande de satisfaction équitable, le requérant demandait la restitution des biens confisqués, ainsi que 500
000 euros (EUR) à titre de dommage matériel pour la détérioration des immeubles.
10
.
Par la suite, dans les observations supplémentaires qu’il a soumises à la demande de la Cour (paragraphe 6 ci-dessus), le requérant a réclamé 1
735
631,74 EUR, plus indexation et intérêts, pour la perte de propriété des immeubles et des terrains. Le montant sollicité correspondait, selon lui, à la somme, équivalente à 352
160,02 EUR, payée pour l’achat des terrains en 1994 et à la somme dépensée ultérieurement pour obtenir les autorisations nécessaires et construire les bâtiments litigieux.
Il a en outre demandé 1
170
987 EUR, plus indexation et intérêts, pour le manque à gagner, à savoir le bénéfice qu’il aurait réalisé s’il avait pu vendre les immeubles construits.
Quant à la restitution de terrain, il a affirmé ne plus avoir d’intérêt à celle
‑
ci, expliquant que les bâtiments étaient désormais détruits et abandonnés.
11.
Le Gouvernement estime que les prétentions du requérant sont exorbitantes. Il soutient, en outre, que l’intéressé avait la possibilité de demander aux autorités internes la restitution des biens ainsi qu’une indemnisation.
Appréciation de la Cour
12.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Kurić et autres
c.
Slovénie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
26828/06, § 79, CEDH
2014 et
Molla Sali c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
20452/14, § 32, 18 juin 2020). Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (
Brumarescu
c.
Roumanie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
28342/95, §
20, CEDH 2000-I et
G.I.E.M. S.r.l. et autres c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
os
1828/06 et 2 autres, § 37, 12 juillet 2023, avec d’autres références).
13.
Dans la présente cause, la Cour, dans son arrêt au principal, a conclu à la violation de l’article 7 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 car la confiscation des biens du requérant – à savoir notamment les terrains et les bâtiments concernés par le projet de lotissement litigieux – était contraire aux principes de légalité.
14.
La Cour note tout d’abord qu’en l’espèce, les biens n’ont pas été restitués au requérant.
15.
Le Gouvernement argue, à cet égard, qu’une demande de restitution est toujours possible au niveau interne. Cependant, la Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne vaut pas dans le domaine de la satisfaction équitable (voir notamment
De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique
(article 50), 10 mars 1972, §§ 14-16, série A n
o
14). Elle ne saurait donc rejeter la demande de satisfaction équitable du requérant faute pour lui d’avoir réclamé la restitution des biens litigieux devant les autorités internes.
16.
Par ailleurs, le requérant, qui avait initialement sollicité devant la Cour la restitution en question, a par la suite affirmé n’avoir plus d’intérêt à une telle forme de réparation, car les bâtiments auraient été entre-temps endommagés. La Cour note que pareille circonstance n’empêche pas, en principe, la restitution des biens, celle-ci pouvant le cas échéant être complétée par une satisfaction équitable. En tout état de cause, l’intéressé n’a fourni aucune preuve des dégradations alléguées.
17.
La Cour ne partage donc pas la thèse du requérant selon laquelle la restitution des biens confisqués ne serait pas appropriée au cas d’espèce. Au contraire, à la lumière des éléments en sa possession, elle est d’avis que pareille restitution permettrait de rétablir autant que possible la situation antérieure à la confiscation.
18.
Compte tenu de ce constat, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’accorder au requérant les sommes demandées au titre de la perte de propriété des biens, y compris le manque à gagner allégué (paragraphe 10 ci
‑
dessus).
19.
Elle considère, néanmoins, que la restitution des biens ne saurait réparer entièrement le préjudice subi par le requérant, de sorte que celui
‑
ci peut légitimement prétendre à une satisfaction équitable.
Elle note, en particulier, que le requérant a été, à ce jour, privé de la disponibilité des biens pendant environ dix-huit ans.
20.
La Cour rappelle que la preuve du dommage matériel, de son montant ainsi que du lien de causalité rattachant le dommage aux violations constatées incombe en principe au requérant (
G.I.E.M. S.r.l. et autres
(satisfaction équitable) [GC], précité, § 39). Pour établir l’ampleur d’un dommage matériel allégué résultant de mesures de confiscation de biens immobiliers, la Cour prend en considération notamment la valeur des terrains et/ou des constructions avant leur confiscation, la nature constructible ou non des terrains à ce moment, la destination donnée aux biens en question par la législation pertinente et les plans d’urbanisme, la durée de leur indisponibilité et la perte de valeur résultant de la confiscation, sous déduction, le cas échéant, du coût de la destruction des constructions illégales (ibid., §§ 40, 51, 56 et 59).
21.
Constatant qu’il n’a pas été contesté que les terrains pouvaient être utilisés à d’autres fins que la construction des bâtiments litigieux, la Cour
juge donc opportun de prendre en compte le préjudice qui découle de l’indisponibilité des terrains depuis le moment de leur confiscation. Pour évaluer le préjudice en question, il y a lieu de se baser sur la valeur probable des terrains litigieux à cette date. En l’absence d’estimation du terrain actualisée à la date de la confiscation, la Cour se fonde sur le prix d’achat des terrains indiqué par le requérant (paragraphe 10 ci-dessus). Elle considère que le préjudice résultant de l’indisponibilité des terrains peut être compensé par le versement d’une somme correspondant à l’intérêt légal pendant toute cette période appliqué sur la contre-valeur des terrains ainsi déterminée (ibid., §
47).
22.
Quant à l’indisponibilité des bâtiments, la Cour constate qu’en l’espèce, bien que l’administration communale ait affirmé que les ouvrages étaient conformes à la législation en matière de paysage, les juridictions internes ont au contraire conclu à une non-conformité les concernant (voir l’arrêt au principal, §§ 12 et 22). Dans ces circonstances, la Cour considère que le requérant n’a pas prouvé que, en l’absence de confiscation, il aurait pu utiliser les bâtiments ou en tirer un quelconque profit. Elle n’accorde donc aucune somme à ce titre.
23.
Compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour, statuant en équité, alloue au requérant la somme de 100 000 EUR à titre de réparation du dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
Frais et dépens
24.
Le requérant n’a pas sollicité le remboursement des frais exposés après l’arrêt au principal. Dès lors, il n’y a pas lieu d’accorder de somme à ce titre.
Dit
que l’État défendeur doit restituer les biens confisqués au requérant
;
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 100 000 EUR (cent mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 octobre 2024, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Liv Tigerstedt
Ivana Jelić
Greffière adjointe
Président