Osman împotriva României

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Originea cauzei

La 9 aprilie 2010, reclamantul și concubina sa au primit o citație pentru a se prezenta la poliția din Brăila («poliția») la 12 aprilie 2010.

La 12 aprilie 2010, reclamantul și S.A. s-au prezentat la sediul poliției. Au fost informați că erau suspectați că ar fi furat trei saci de făină. S.A. a negat faptele și a fost invitată să părăsească sediul poliției. Reclamantul a negat faptele. Având în vedere refuzul său de a recunoaște faptele, polițiștii ar fi început să îl insulte și să îl amenințe cu plasarea în reținere. Speriat, reclamantul a declarat că ar fi acceptat să scrie o declarație dictată de unul dintre polițiști în care ar fi mărturisit că a comis furtul. Ulterior, reclamantul a părăsit sediul poliției. 2. Interogatoriul reclamantului din 16 aprilie 2010

Reclamantul a fost citat să se prezinte la sediul poliției la 16 aprilie 2010. S-a deplasat acolo însoțit de S.A. Ofițerul de serviciu de la intrarea poliției a notat în registrul de intrări și ieșiri că reclamantul a sosit la ora 9:10. Sosirea lui S.A. nu a fost notată în registru. Polițistul L.C.I. i-a cerut reclamantului să scrie o declarație pentru a indica că vânduse sacii de făină lui G.I. Acesta din urmă se afla la sediul poliției și trebuia confruntat cu reclamantul. Reclamantul a refuzat să facă o nouă declarație, indicând că nu comisese furtul și că nu îl cunoștea pe G.I.

Polițistul L.C.I. l-a condus pe reclamant în biroul lui S.I. S.A. și G.I. au așteptat pe culoar. În birou, L.C.I., care era singur cu reclamantul, l-ar fi amenințat pe acesta spunându-i: «Ce faci, țiganule, acum nu mai recunoști? Te voi aresta!» L.C.I. a avut o scurtă conversație telefonică, în urma căreia polițistul T.G. a intrat în birou. Acesta a sosit foarte furios și, adresându-se reclamantului numindu-l «țigan», s-a aplecat spre el și l-a pălmuit. Pentru a se proteja, reclamantul și-a acoperit fața cu mâinile, iar cei doi polițiști au început să îl lovească cu pumnii și picioarele. De frică, reclamantul a avut scurgeri urinare și a început să strige.

Auzind strigătele reclamantului, S.A. a intrat în birou și i-a văzut pe cei doi polițiști lovindu-l pe reclamant. A început să strige și a cerut polițiștilor să înceteze să îl lovească pe reclamant. G.I., care era mai departe pe culoar, a auzit-o pe S.A. strigând.

Alertați de strigătele lui S.A., mai mulți polițiști au ajuns în birou. Polițistul T.C. a scos-o pe S.A. din birou și din sediul poliției.

Reclamantul a rămas în birou cu mai mulți polițiști. Nu a mai fost lovit și a acceptat să scrie o declarație dictată de L.C.I. Pe această declarație a fost notată data de 15 aprilie 2010 și nu cea de 16 aprilie 2010. Nicio oră nu a fost menționată pe declarație. După ce a scris declarația, reclamantul a fost liber să părăsească sediul poliției. Ora ieșirii sale din instituție nu a fost notată în registrul de intrări și ieșiri.

Reclamantul s-a simțit foarte rău și l-a sunat pe fratele său D.N. pentru ca acesta să vină să-l ia de la sediul poliției. I-a explicat că fusese bătut de polițiști și că nu se putea deplasa singur. D.N. a ajuns la sediul poliției pe la ora 13 sau 13:30 și l-a găsit pe reclamant în fața sediului poliției, plângând, întins pe jos. D.N. l-a transportat pe reclamant la spitalul județean.

Între timp, S.A. s-a dus la tribunal, unde l-a contactat pe avocatul F.M. și i-a cerut să-l apere pe reclamant, care fusese bătut de polițiști. F.M. a încercat, în zadar, să contacteze în cursul zilei polițiștii indicați de S.A. Aceasta din urmă s-a deplasat ulterior la domiciliul mamei reclamantului, B.M., căreia i-a povestit că reclamantul fusese bătut de polițiști. Pe la ora 13, D.N. a sunat-o pe S.A. și a informat-o despre starea reclamantului. S.A. și B.M. au plecat la spitalul unde fusese adus reclamantul. 3. Starea de sănătate a reclamantului

Sosit la spital, reclamantul a fost examinat de un medic la ora 14:20. În urma unui examen radiologic, a fost stabilit diagnosticul de «fractură coastă laterală C IX stânga». S-a notat de asemenea că prezenta o contuzie la piciorul drept. Reclamantul a fost spitalizat până la 17 aprilie 2010.

La 19 aprilie 2010, reclamantul a fost examinat la departamentul de medicină legală al spitalului județean din Brăila. Reclamantul a declarat că fusese agresat la 16 aprilie 2010. Certificatul medico-legal eliberat cu această ocazie a constatat că: «[Reclamantul]: - acuză dureri spontane și la palpare, la nivelul anterolateral al hemitoracelui stâng, [dureri] accentuate la tuse și la efort fizic moderat; - acuză dureri la nivelul piciorului drept, fără a prezenta semne vizibile de violență la nivel tegumentar; - [prezintă] la nivelul anterolateral al hemitoracelui stâng (...) și spre bază o zonă tumefiată moderat de aproximativ 4,5/4 cm cu tegumente (...), colorate normal.»

Certificatul medico-legal a concluzionat că reclamantul prezenta leziuni care ar fi putut fi produse la 16 aprilie 2010 prin lovituri cu sau de obiecte dure și care necesitau între cincisprezece și șaptesprezece zile de îngrijiri medicale.

Reclamantul se simțea din ce în ce mai rău și, la 29 aprilie 2010, a fost spitalizat de urgență. A suferit o intervenție chirurgicală pentru extirparea splinei.

La 10 mai 2010, reclamantul a fost din nou examinat și a fost eliberat un nou certificat medico-legal. Potrivit acestui certificat, exista o legătură de cauzalitate între agresiunea suferită de cel în cauză la 16 aprilie 2010 și ruptura splinei care necesitase intervenția chirurgicală. S-a notat că persoana în cauză necesita încă douăzeci de zile suplimentare de îngrijiri medicale și că viața sa fusese pusă în pericol. 4. Procedura penală împotriva reclamantului pentru furt

La 17 iunie 2010, reclamantul a fost audiat de parchet, în prezența avocatului său ales F.M. și a negat infracțiunea de furt reproșată. A declarat că recunoscuse infracțiunea sub amenințarea polițiștilor care îl supuseseră la rele tratamente.

Prin hotărârea definitivă din 5 octombrie 2010, judecătoria din Brăila a apreciat că reclamantul comisese furtul reproșat. A notat că reclamantul recunoscuse faptele în prima sa declarație din 12 aprilie 2010, fără să se fi dovedit că s-au exercitat presiuni asupra lui. Tribunalul a apreciat în continuare că faptele nu prezentau gravitatea unei infracțiuni având în vedere atingerea redusă a valorilor protejate de lege. A dispus încetarea urmăririi penale și a aplicat reclamantului o amendă administrativă. 5. Plângerea penală a reclamantului împotriva polițiștilor a) Plângerea penală pentru loviri și vătămări, abuz în funcție și comportament abuziv

La 27 aprilie 2010, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă curtea de apel din Galați («parchetul») cu o plângere penală împotriva lui L.C.I. și T.C., pe care îi acuza de comportament abuziv și loviri și alte violențe, și împotriva lui S.I., pe care îl acuza de abuz în funcție. Le reproșa că l-au maltratat în timpul interogatoriului din 16 aprilie 2010 în scopul de a-l face să recunoască fapte pe care nu le comisese.

Parchetul i-a audiat pe cei trei polițiști puși sub acuzare și pe cinci dintre colegii lor care aveau birourile lângă S.I. Toți au declarat că reclamantul nu fusese amenințat și nici lovit în timpul interogatoriului său din 16 aprilie 2010. Au declarat de asemenea că S.A. nu l-a însoțit pe reclamant la 16 aprilie 2010 la biroul de poliție.

Parchetul i-a audiat pe reclamant, S.A. și D.N., care au prezentat incidentul din 16 aprilie 2010 astfel cum s-a indicat mai sus. Reclamantul a precizat că a ajuns la sediul poliției la ora 9 și că a fost încă reținut la poliție după interogatoriul său de la ora 11 până la ora 13, când l-a sunat pe fratele său. La un al doilea interogatoriu, reclamantul a declarat că a rămas la poliție aproximativ două ore.

Audiat, G.I. a declarat că o întâlnise pe S.A. pe culoar și că s-a îndepărtat de ea pentru a merge să fumeze. A declarat că o auzise pe S.A. strigând fără totuși să vadă polițiști lovindu-l pe reclamant.

La o dată neprecizată în cursul anchetei, G.I. a decedat.

Bazându-se pe declarațiile martorilor, la 14 septembrie 2010, parchetul a pronunțat o neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, pe motiv că realitatea faptelor nu fusese dovedită (fapta nu există).

La contestația reclamantului, prin ordonanța din 17 aprilie 2012, prim-procurorul parchetului a infirmat neînceperea urmăririi penale din 14 septembrie 2010 și a retrimis dosarul parchetului pentru a continua investigațiile. Prim-procurorul a explicat că parchetul justificase în mod eronat neînceperea urmăririi penale prin faptul că realitatea faptelor nu fusese stabilită, în măsura în care certificatele medico-legale depuse la dosar atestau că reclamantul fusese rănit. Prim-procurorul a indicat că declarațiile martorilor erau contradictorii și că confruntarea lor era necesară. A notat în sfârșit că ancheta fusese incompletă și insuficientă pentru a stabili faptele și a indicat aspectele care trebuiau clarificate prin anchetă. Astfel, prim-procurorul a precizat că era necesar să se stabilească în ce birou fusese interogat reclamantul, dacă S.A. ar fi putut să-l vadă pe reclamant în birou, ora la care s-a încheiat interogatoriul reclamantului și ora la care acesta a fost transportat la spital, dacă, la părăsirea sediului poliției, reclamantul s-a dus direct la spital și dacă prezenta semne vizibile de violență la momentul părăsirii sediului poliției. Prim-procurorul a indicat de asemenea că trebuia verificat dacă prezența lui S.A. la poliție la 16 aprilie 2010 a fost consemnată în registrul de intrări și ieșiri. b) Plângerea penală pentru tentativă de omor, tortură și discriminare

La 30 august 2011, prevalându-se de concluziile certificatului medico-legal din 10 mai 2010 (paragraful 16 de mai sus), reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul județean Brăila cu o a doua plângere în care denunța incidentul din 16 aprilie 2010. A cerut parchetului să identifice persoanele care au comis față de el infracțiunile de tortură și tentativă de omor. S-a plâns de asemenea că fusese maltratat din cauza apartenenței sale la etnia romă și a indicat că polițiștii L.C.I. și T.G. i s-au adresat folosind apelativul «țigan».

Prin ordonanța din 22 septembrie 2011, ținând cont de calitatea de polițiști a lui L.C.I. și T.G., parchetul de pe lângă tribunalul județean Brăila a constatat că parchetul de pe lângă curtea de apel era competent să examineze această a doua plângere a reclamantului și i-a transferat dosarul. c) Continuarea anchetei după conexarea celor două plângeri penale

Prin ordonanța din 3 mai 2012, parchetul a decis să conexeze dosarele constituite în urma celor două plângeri penale ale reclamantului.

La 23 octombrie 2012, parchetul i-a audiat pe L.C.I. și T.G., care au negat faptele reproșate.

Prin ordonanța din 24 octombrie 2012, parchetul de pe lângă curtea de apel a pronunțat o neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, pe motiv că, în ceea ce privește capetele de comportament abuziv, anchetă abuzivă și tortură, realitatea faptelor nu fusese dovedită și că, în ceea ce privește capetele de loviri și vătămări și tentativă de omor, faptele nu fuseseră comise de cei puși sub acuzare. A retrimis dosarul parchetului de pe lângă tribunalul județean Brăila pentru a continua ancheta în vederea identificării autorilor infracțiunilor.

La contestația reclamantului, prin ordonanța din 12 decembrie 2012, prim-procurorul a infirmat neînceperea urmăririi penale din 24 octombrie 2012, pe motiv că parchetul nu efectuase toate actele de anchetă cerute de prim-procuror în ordonanța sa din 17 aprilie 2012 (paragraful 25 de mai sus). A retrimis dosarul parchetului pentru a continua ancheta.

La 11 iunie 2013, parchetul a cerut departamentului de medicină legală din Brăila să indice dacă leziunile constatate pe reclamant ar fi putut fi produse de lovituri cu pumnul. La 12 iunie 2013, a cerut poliției să pună la dispoziția sa imaginile care fuseseră luate la intrare de camerele situate lângă ofițerul de serviciu și să comunice numele șefului departamentului la momentul faptelor, precum și o copie a paginilor registrului de intrări și ieșiri din 12-16 aprilie 2010. În aceeași zi, parchetul a cerut spitalului județean să pună la dispoziția sa imaginile înregistrate la 16 aprilie 2010 în sala de așteptare a serviciului de urgență (camera de gardă) de la ora 12 la 14:30.

La 14 iunie 2013, reclamantul, însoțit de un avocat, a fost confruntat cu L.C.I., T.G. și S.I. Fiecare parte și-a menținut versiunea sa asupra faptelor.

La 14 iunie 2013, parchetul i-a audiat pe L.C.I. și T.G. Potrivit declarațiilor lor, interogatoriul reclamantului din 16 aprilie 2010 durase aproximativ o oră și jumătate.

La 19 iunie 2013, spitalul județean a informat parchetul că, la momentul faptelor, sala de așteptare nu era dotată cu echipamente de supraveghere video. În aceeași zi, departamentul de medicină legală a informat parchetul că coasta ruptă a reclamantului descrisă în certificatul medico-legal din 19 aprilie 2010 ar fi putut fi produsă de lovituri dure, de exemplu un pumn, un picior sau alte corpuri cu suprafețe similare acestora.

La 2 iulie 2013, poliția a informat parchetul că imaginile video erau păstrate doar timp de treizeci de zile după înregistrarea lor. A indicat numele ofițerilor de serviciu de la 16 aprilie 2010 și a trimis copia paginilor registrului de intrări și ieșiri solicitate. Potrivit dosarului, în acest registru a fost notată ora intrării reclamantului la poliție la 16 aprilie 2010, fără ca ora ieșirii sale să fie indicată. Numele lui S.A. nu figura în registru pentru acea zi.

Parchetul a decis că, ținând cont de faptul că cei puși sub acuzare declaraseră că S.A. nu fusese prezentă la 16 aprilie 2010 la sediul poliției și că, în timpul anchetei, S.A. și D.N. se aflau în străinătate, confruntarea acestora din urmă cu L.C.I. și T.G. nu era necesară, rezultatul său fiind în orice caz negativ.

Prin ordonanța din 29 noiembrie 2013, parchetul a pronunțat o neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, pe motiv că, în ceea ce privește acuzațiile de anchetă abuzivă, comportament abuziv și tortură, realitatea faptelor nu fusese stabilită, și că, în ceea ce privește capetele de acuzație de tentativă de omor și loviri și vătămări, faptele nu fuseseră comise de cei puși sub acuzare. Parchetul a constatat că reieșea din declarațiile polițiștilor că reclamantul nu fusese maltratat de L.C.I. și T.G. Având în vedere că în registrul de intrări și ieșiri numele lui S.A. nu figura, parchetul a estimat că aceasta nu fusese prezentă la sediul poliției la 16 aprilie 2010, și că declarația sa nu putea fi luată în considerare.

Parchetul a notat de asemenea că reclamantul declarase că, în drum spre spital, mașina se oprise pentru a o lua pe S.A. și B.M., în timp ce acestea și D.N. declaraseră că cel în cauză fusese adus direct la spital.

Parchetul a constatat că, potrivit registrului de intrări și ieșiri, reclamantul a intrat la sediul poliției la ora 9:10. Cum părțile erau de acord asupra faptului că interogatoriul reclamantului durase aproximativ două ore, parchetul a concluzionat că reclamantul a părăsit sediul poliției la ora 11. Având în vedere că fusese preluat la spital la ora 14:20, parchetul a concluzionat că reclamantul fusese rănit după ce părăsise sediul poliției.

Parchetul a transferat dosarul parchetului de pe lângă tribunalul județean Brăila pentru a continua ancheta în vederea identificării persoanelor care l-au agresat pe reclamant.

La contestația reclamantului, prin ordonanța din 30 ianuarie 2014, prim-procurorul parchetului a confirmat ordonanța parchetului din 29 noiembrie 2013.

Reclamantul a sesizat curtea de apel din Galați cu un recurs împotriva neînceperii urmăririi penale din 29 noiembrie 2013. Curtea de apel a apreciat că jurisdicția competentă să judece plângerea era tribunalul județean Galați («tribunalul județean») și i-a transmis dosarul.

Bazându-se pe piesele dosarului, prin hotărârea definitivă din 22 aprilie 2014 pronunțată în camera de consiliu fără citarea părților, tribunalul județean a respins plângerea reclamantului ca nefondată. Tribunalul și-a motivat hotărârea astfel: «Actele de cercetare preliminară efectuate de procuror au clarificat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, astfel încât ordonanța (...) din 29 noiembrie 2013 a parchetului de pe lângă curtea de apel din Galați este legală și temeinică; ea este confirmată, iar plângerea reclamantului Osman Ionel împotriva acestei ordonanțe va fi respinsă, conform articolului 341 punctul 6 litera a din noul cod de procedură penală, ca fiind nefondată.»

Invocând articolul 13 din Convenție, se plânge că autoritățile interne nu au desfășurat o anchetă efectivă pentru a identifica și pedepsi responsabilii pentru aceste rele tratamente.

Invocând articolul 14 din Convenție, apreciază că a fost supus la rele tratamente din cauza apartenenței sale la etnia romă. Adaugă că a ridicat fără succes acest aspect în fața autorităților interne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La genèse de l’affaire

Le 9 avril 2010, le requérant et sa compagne reçurent une citation pour se présenter à la police de Brăila (« la police ») le 12 avril 2010.

Le 12 avril 2010, le requérant et S.A. se présentèrent au siège de la police. Ils furent informés qu’ils étaient soupçonnés d’avoir volés trois sacs de farine. S.A. nia les faits et elle fut invitée à quitter le siège de la police. Le requérant nia les faits. Étant donné son refus de reconnaître les faits, les policiers auraient commencé à l’insulter et à le menacer de le placer en garde à vue. Effrayé, le requérant dit avoir accepté d’écrire une déclaration dictée par l’un des policiers dans laquelle il avoua avoir commis le vol. Par la suite, le requérant quitta le siège de la police. 2. L’interrogatoire du requérant du 16 avril 2010

Le requérant fut cité à se présenter au siège de la police le 16 avril 2010. Il s’y rendit accompagné par S.A. L’officier de service à l’entrée de la police nota dans le registre des entrées et des sorties que le requérant était arrivé à 9 h10. L’arrivée de S.A. ne fut pas notée dans le registre. Le policier L.C.I. demanda au requérant d’écrire une déclaration pour indiquer qu’il avait vendu les sacs de farine à G.I. Ce dernier se trouvait au siège de la police et il devait être confronté au requérant. Le requérant refusa de faire une nouvelle déclaration, en indiquant qu’il n’avait pas commis le vol et qu’il ne connaissait pas G.I.

Le policier L.C.I. emmena le requérant dans le bureau de S.I. S.A. et G.I. les attendirent dans le couloir. Dans le bureau, L.C.I. qui était seul avec le requérant aurait menacé ce dernier en lui disant « Qu’est-ce que tu fais, gitan, maintenant tu ne reconnais plus ? Je vais t’arrêter ! » L.C.I. eut une courte conversation téléphonique à la suite de laquelle le policier T.G. entra dans le bureau. Ce dernier arriva très énervé et en s’adressant au requérant en l’appelant « gitan », il se pencha vers lui et le gifla. Afin de se protéger, le requérant couvrit son visage avec ses mains et les deux policiers commencèrent à le frapper à coups de poings et de pieds. De peur, le requérant eut des fuites urinaires et commença à crier.

En entendant les cris du requérant, S.A. entra dans le bureau et vit les deux policiers frapper le requérant. Elle commença à crier et demanda aux policiers d’arrêter de frapper le requérant. G.I. qui était plus loin dans le couloir entendit S.A. crier.

Alertés par les cris de S.A., plusieurs policiers arrivèrent dans le bureau. Le policier T.C. fit sortir S.A. du bureau et du siège de la police.

Le requérant resta dans le bureau avec plusieurs policiers. Il ne fut plus frappé et il accepta d’écrire une déclaration dictée par L.C.I. Sur cette déclaration, la date de 15 avril 2010 fut notée et non pas celle du 16 avril 2010. Aucune heure ne fut mentionné sur la déclaration. Après avoir écrit la déclaration, le requérant fut libre de quitter le siège de la police. L’heure de sa sortie de l’institution ne fut pas été notée dans le registre d’entrées et de sorties.

Le requérant se sentit très mal et il téléphona à son frère D.N. pour qu’il vienne le chercher au siège de la police. Il lui expliqua qu’il avait été battu par les policiers et qu’il ne pouvait pas se déplacer seul. D.N. arriva au siège de la police vers 13 h ou 13 h 30 et il trouva le requérant devant les locaux de la police, qui pleurait, allongé par terre. D.N. transporta le requérant à l’hôpital départemental.

Entre temps, S.A. alla au tribunal où elle contacta l’avocat F.M. et lui demanda de défendre le requérant, qui avait été battu par des policiers. F.M. essaya, en vain, de contacter dans la journée les policiers indiqués par S.A. Cette dernière s’était déplacée par la suite au domicile de la mère du requérant, B.M., à qui elle raconta que le requérant avait été battu par les policiers. Vers 13 h, D.N. téléphona à S.A. et l’informa de l’état du requérant. S.A. et B.M. partirent à l’hôpital où fut amené le requérant. 3. L’état de santé du requérant

Arrivé à l’hôpital, le requérant fut examiné par un médecin à 14 h 20. À la suite d’un examen radiologique, le diagnostic de « fracture côte latérale C IX gauche » fut posé. Il fut également noté qu’il présentait une contusion à la jambe droite. Le requérant fut hospitalisé jusqu’au 17 avril 2010.

Le 19 avril 2010, le requérant fut examiné au département de médecine légale de l’hôpital départemental de Brăila. Le requérant déclara qu’il avait été agressé le 16 avril 2010. Le certificat médicolégal établi à cette occasion constata que : « [Le requérant] : - accuse des douleurs spontanées et lors de la palpation, au niveau antérieur latéral du hémothorax gauche, [douleurs] accentuées par la toux et par l’effort physique modéré ; - accuse des douleurs au niveau de la jambe droite, sans présenter de signes visibles de violence au niveau tégumentaire ; - [présente] au niveau antérieur latéral du hémothorax gauche (...) et vers la base une zone tuméfiée modérément d’environ 4,5/4 cm avec des téguments (...), colorés normalement. »

Le certificat médicolégal conclut que le requérant présentait des lésions qui avaient pu être causées le 16 avril 2010 par des coups avec ou contre des objets durs et qui nécessitaient de quinze à dix-sept jours de soins médicaux.

Le requérant se sentait de plus en plus mal et le 29 avril 2010 il fut hospitalisé en urgence. Il subit une intervention chirurgicale pour l’extirpation de la rate. 16 . Le 10 mai 2010, le requérant fut à nouveau examiné et un nouveau certificat médicolégal fut délivré. Selon ce certificat, il y avait un lien de causalité entre l’agression subie par l’intéressé le 16 avril 2010 et la déchirure de la rate qui avait nécessité l’intervention chirurgicale. Il fut noté que l’intéressé nécessitait vingt jours supplémentaires de soins médicaux et que sa vie avait été mise en danger. 4. La procédure pénale contre le requérant pour vol

Le 17 juin 2010, le requérant fut entendu par le parquet, en présence de son avocat choisi F.M. et il nia l’infraction de vol reprochée. Il déclara avoir avoué l’infraction sous la menace des policiers qui l’avait soumis à des mauvais traitements.

Par un arrêt définitif du 5 octobre 2010, le tribunal de première instance de Brăila jugea que le requérant avait commis le vol reproché. Il nota que le requérant avait avoué les faits dans sa première déclaration du 12 avril 2010, sans qu’il soit prouvé que des pressions aient été exercées sur lui. Le tribunal jugea ensuite que les faits ne présentaient pas la gravité d’une infraction étant donné l’atteinte réduite aux valeurs protégés par la loi. Il ordonna la cessation des poursuites et infligea au requérant une amende administrative. 5. La plainte pénale du requérant contre les policiers a) Le plainte pénale pour coups et blessures, abus de fonction et comportement abusif

Le 27 avril 2010, le requérant saisit le parquet près la cour d’appel de Galați (« le parquet ») d’une plainte pénale contre L.C.I. et T.C. qu’il accusait de comportement abusif et coups et autres violences et contre S.I. qu’il accusait d’abus de fonction. Il leur reprochait de l’avoir maltraité lors de l’interrogatoire du 16 avril 2010 dans le but de lui faire avouer des faits qu’il n’avait pas commis.

Le parquet interrogea les trois policiers mis en cause et cinq de leurs collègues qui avaient des bureaux près de S.I. Ils déclarèrent tous que le requérant n’avaient pas été menacé ni frappé lors de son interrogatoire du 16 avril 2010. Ils déclarèrent également que S.A. n’avait pas accompagné le requérant le 16 avril 2010 au bureau de police.

Le parquet interrogea le requérant, S.A. et D.N. qui avait présenté l’incident du 16 avril 2010 tel qu’indiqué ci-dessus. Le requérant précisa qu’il est arrivé au siège de la police de 9 heures et qu’il avait été encore gardé à la police après son interrogatoire de 11 heures à 13 heures quand il avait appelé son frère. Lors d’un deuxième interrogatoire, le requérant déclara qu’il était resté à la police environ deux heures.

Interrogé G.I. déclara qu’il avait rencontré S.A. dans le couloir et qu’il s’était éloigné d’elle pour aller fumer. Il déclara qu’il avait entendu S.A. crier sans toutefois voir des policiers frapper le requérant. 23. À une date non précisée au cours de l’enquête, G.I. décéda.

Se fondant sur les déclarations des témoins, le 14 septembre 2010, le parquet rendit un non-lieu en faveur des policiers, au motif que la réalité des faits n’avaient pas été prouvée ( fapta nu exista ). 25 . Sur contestation du requérant, par une ordonnance du 17 avril 2012, le procureur en chef du parquet infirma le non-lieu du 14 septembre 2010 et renvoya le dossier au parquet pour continuer les investigations. Le procureur en chef expliqua que le parquet avait justifié de manière erronée le non-lieu par le fait que la réalité des faits n’avait pas été établie dans la mesure où les certificats médicolégaux versés au dossier attestaient de ce que le requérant avait été blessé. Le procureur en chef indiqua que les déclarations des témoins étaient contradictoires et que leur confrontation était nécessaire. Il nota enfin que l’enquête avait été incomplète et insuffisante pour établir les faits et indiqua les aspects qui devaient être éclaircis par l’enquête. Ainsi, le procureur en chef précisa qu’il était nécessaire d’établir dans quel bureau le requérant avait été interrogé, si S.A. aurait pu voir le requérant dans le bureau, l’heure à laquelle l’interrogatoire du requérant avait pris fin et l’heure à laquelle celui-ci fut transporté à l’hôpital, si, en quittant le siège de la police, le requérant s’était rendu directement à l’hôpital et s’il présentait des signes visibles de violence lorsqu’il avait quitté le siège de la police. Le procureur en chef indiqua également qu’il convenait de vérifier si la présence de S.A. à la police le 16 avril 2010 avait été consignée dans le registre des entrées et des sorties. b) La plainte pénale pour tentative de meurtre, torture et discrimination

Le 30 août 2011, se prévalant des conclusions du certificat médicolégal du 10 mai 2010 (paragraphe 16 ci-dessus), le requérant saisit le parquet près le tribunal départemental de Brăila d’une deuxième plainte dans laquelle il dénonçait l’incident du 16 avril 2010. Il demanda au parquet d’identifier les personnes qui avaient commis à son égard les infractions de torture et de tentative de meurtre. Il se plaignit également de ce qu’il avait été maltraité en raison de son appartenance à l’ethnie rom et indiqua que les policiers L.C.I. et T.G. s’étaient adressé à lui en utilisant l’appellatif « gitan ».

Par une ordonnance du 22 septembre 2011, en prenant en compte la qualité de policiers de L.C.I. et de T.G., le parquet près le tribunal départemental de Brăila constata que le parquet près la cour d’appel était compétent pour examiner cette deuxième plainte du requérant et lui transféra le dossier. c) La poursuite de l’enquête après la jonction des deux plaintes pénales

Par une ordonnance du 3 mai 2012, le parquet décida de joindre les dossiers constitués à la suite des deux plaintes pénales du requérant.

Le 23 octobre 2012, le parquet interrogea L.C.I. et T.G. qui nièrent les faits reprochés.

Par une ordonnance du 24 octobre 2012, le parquet près la cour d’appel rendit un non-lieu en faveur des policiers au motif que, pour ce qui était des chefs de comportement abusif, d’enquête abusive et de torture la réalité des faits n’avait pas été prouvée et que, pour ce qui était des chefs de coups et blessures et de tentative de meurtre, les faits n’avaient pas été commis par les mis en cause. Il renvoya le dossier au parquet près le tribunal départemental de Brăila pour poursuivre l’enquête afin d’identifier les auteurs des infractions.

Sur contestation du requérant, par une ordonnance du 12 décembre 2012, le procureur en chef infirma le non-lieu du 24 octobre 2012, au motif que le parquet n’avait pas réalisé tous les actes d’enquête demandés par le procureur en chef dans son ordonnance du 17 avril 2012 (paragraphe 25 ci-dessus). Il renvoya le dossier au parquet pour poursuivre l’enquête.

Le 11 juin 2013, le parquet demanda au département de médecine légale de Brăila d’indiquer si les lésions constatées sur le requérant auraient pu être produites par des coups de poing. Le 12 juin 2013, il demanda à la police de mettre à sa dispositions les images qui avait été prises à l’entrée par les caméras situées près de l’officier de service et de communiquer le nom du chef du département à l’époque des faits ainsi qu’une copie des pages du registre des entrées et des sorties du 12 au 16 avril 2010. Le même jour, le parquet demanda à l’hôpital départemental de mettre à sa disposition les images enregistrées le 16 avril 2010 dans la salle d’attende du service des urgences ( camera de garda ) de 12 heures à 14 h 30.

Le 14 juin 2013, le requérant, accompagné par un avocat fut confronté à L.C.I., à T.G. et à S.I. Chaque partie maintint sa version des faits.

Le 14 juin 2013, le parquet interrogea L.C.I. et T.G. Selon leurs déclarations, l’interrogatoire du requérant du 16 avril 2010 avait duré une heure et demie environ.

Le 19 juin 2013, l’hôpital départemental informa le parquet qu’à l’époque des faits, la salle d’attente n’était pas pourvue d’équipements de surveillance vidéo. Le même jour, le département de médecine légale informa le parquet que la côte cassée du requérant décrite dans le certificat médicolégal du 19 avril 2010 aurait pu être produite par des coups durs, par exemple un poing, un pied ou d’autre corps avec des surfaces semblables à ceux-ci.

Le 2 juillet 2013, la police informa le parquet que les images vidéo n’étaient gardées que pendant trente jours après leur enregistrement. Elle indiqua les noms des officier de service le 16 avril 2010 et envoya copie des pages du registre des entrées et des sorties sollicitées. D’après le dossier, dans ce registre l’heure de l’entrée du requérant à la police le 16 avril 2010 fut notée, sans que l’heure de sa sortie soit indiquée. Le nom de S.A. ne figurait pas dans le registre pour ce jour-là.

Le parquet décida que, compte tenu de ce que les mis en cause avaient déclaré que S.A. n’était pas présente le 16 avril 2010 au siège de la police et que pendant l’enquête, S.A. et D.N. se trouvaient à l’étranger, la confrontation de ces derniers avec L.C.I. et T.G. n’était pas nécessaire, son issue étant de toute façon négative.

Par une ordonnance du 29 novembre 2013, le parquet rendit un non ‑ lieu en faveur des policiers, au motif que, pour ce qui était des accusations d’enquête abusive, de comportement abusif et de torture, la réalité des faits n’avait pas été établie et que, pour ce qui était des chefs d’accusation de tentative de meurtre et de coups et blessures, les faits n’avaient pas été commis par les mis en cause. Le parquet constata qu’il ressortait des déclarations des policiers que le requérant n’avait pas été maltraité par L.C.I. et T.G. Étant donné que dans le registre des entrées et des sorties le nom de S.A. ne figurait pas, le parquet estima qu’elle n’était pas présente au siège de la police le 16 avril 2010, et que sa déclaration ne pouvait pas être prise en compte.

Le parquet nota également que le requérant avait déclaré qu’en route vers l’hôpital la voiture s’était arrêtée pour faire monter S.A. et B.M. alors que ces dernières et D.N. déclarèrent que l’intéressé avait été amené directement à l’hôpital.

Le parquet constata que, selon le registre des entrées et des sorties le requérant était entré au siège de la police à 9 h 10. Comme les parties s’accordaient sur le fait que l’interrogatoire du requérant avait duré environ deux heures, le parquet conclut que le requérant avait quitté le siège de la police à 11 h. Étant donné qu’il avait été pris en charge à l’hôpital à 14 h 20, le parquet conclut que le requérant avait été blessé après avoir quitté le siège de la police.

Le parquet transféra le dossier au parquet près le tribunal départemental de Brăila afin de poursuivre l’enquête pour identifier les personnes qui avaient agressé le requérant.

Sur contestation du requérant, par une ordonnance du 30 janvier 2014, le procureur en chef du parquet confirma l’ordonnance du parquet du 29 novembre 2013.

Le requérant saisit la cour d’appel de Galati d’un recours contre le non-lieu du 29 novembre 2013. La cour d’appel jugea que la juridiction compétente pour juger la plainte était le tribunal départemental de Galati (« le tribunal départemental ») et lui transmit le dossier.

Se fondant sur les pièces du dossier, par un arrêt définitif du 22 avril 2014 rendu en chambre du conseil sans citation des parties, le tribunal départemental rejeta la plainte du requérant comme mal fondée. Le tribunal motiva son arrêt ainsi : « Les actes d’enquête préliminaire instruits par le procureur ont éclairci l’affaire sous tous ses aspects de fait et de droit, de sorte que l’ordonnance (...) du 29 novembre 2013 du parquet près la cour d’appel de Galati est légale et bien-fondée ; elle est confirmée et la plainte du requérant Osman Ionel contre cette ordonnance sera rejetée, conformément à l’article 341 point 6 lettre a du nouveau code de procédure pénale comme étant mal fondée ». GRIEFS

Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que le 16 avril 2010, il a été soumis par les policiers à des mauvais traitements afin de le faire avouer des faits qu’il n’avait pas commis.

Invoquant l’article 13 de la Convention, il se plaint de ce que les autorités internes n’ont pas mené une enquête effective afin d’identifier et punir les responsables de ces mauvais traitements.

Invoquant l’article 14 de la Convention, il estime avoir été soumis aux mauvais traitements en raison de son appartenance à l’ethnie rom. Il ajoute qu’il a soulevé sans succès cet aspect devant les autorités internes.