Radunović împotriva Muntenegrului și alte 2 cereri

Comunicat la 14 ianuarie 2015 SEGUND SECȚIUNE Cererea nr. 45197/13 Irena RADUNOVII împotriva Muntenegruului și alte două cereri (a se vedea lista adăugată) DECLARAREA FACTELOR Reclamanții - dna Irena Radunović („prima reclamantă”), dl Veselin Nenezić („a doua reclamantă”) și dl Ivan Gajević („a treia reclamantă”) - sunt resortisanții muntenegreni născuți în 1982, 1967 și, respectiv, 1978 și sunt reprezentați în fața Curții de către dl Marković, avocat care practică în Podgorica. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost angajați ai Ambasada SUA („Ambasada”) din Muntenegru. Primul reclamant a lucrat ca traducător, iar al doilea și al treilea reclamant ca ofițeri de securitate.

Toate reclamanții au fost personal local. Între 14 februarie 2009 și 28 iunie 2012, reclamanții au fost informați de ambasada că au fost respinși. La 26 iulie 2010, Tribunalul de Primă Instanță (Osnovni sud ) din Podgorica, se pare că după afirmația celui de-al treilea reclamant în acest sens, a anulat decizia privind concedierea și a ordonat reintegrarea sa. Se pare că, la o dată neespecificată, această decizie a devenit finală. Între 22 noiembrie 2010 și 26 iulie 2012, reclamanții au instituit proceduri civile separate împotriva Ambasada. Primul și al doilea reclamant au susținut că concedierea lor a fost ilegală și au solicitat compensații pentru aceasta și reintegrarea. A treia reclamantă a solicitat compensarea pentru prejudiciu material suferite între ziua concedierii sale și data reintegrării sale, care nu a fost specificată.

La 26 mai 2011, Tribunalul de Primă Instanță din Podgorica a declarat că nu are competența să se ocupe de reclamația primului reclamant și a respins-o ( tužba [se] odbacuje ), hotărârea pe care a fost susținută de Tribunalul de la 21 Iunie 2011. La 4 octombrie 2011, Curtea Supremă a anulat aceste hotărâri. Considerând art. 29 din Legea de procedură civilă, art. 2 alin. (1) din Legea muncii și art. 46 din Rezoluția Conflictului de Legi și Regulamente ale altor state Lege (a se vedea la B.3 - B.5 mai jos), Curtea Supremă a considerat că instanțele muntenegrene au competența de a examina meritele cererii primei reclamante. Între 8 septembrie 2011 și 24 septembrie 2012 Tribunalul de Primă Instanță din Podgorica a declarat că nu are competență să se ocupe de cererile reclamanților (în cadrul unei reexaminări în ceea ce privește primul reclamant) și le-a respins.

În esență, instanța a considerat că Statul pârât are imunitatea prevăzută de dreptul internațional și, prin urmare, nu a putut fi supusă competenței altui stat. În diferite date după aceea, reclamanții au apelat. Primul reclamant a prezentat, printre altele , că Tribunalul a trebuit să examineze cererea privind fondurile în temeiul hotărârii Curții Supreme din 4 octombrie 2011 și să se bazeze pe art. 415 din Legea de procedură civilă (a se vedea mai jos la B.4). Între 20 noiembrie 2011 și 6 decembrie 2012, Înaltul Tribunal a susținut hotărârile de primă instanță, în fondul în care își susține raționamentul.

Curtea Înaltă a susținut în continuare, la primul recurs al reclamantului, că încălcarea articolului 367 alineatul (1) și a articolului 415 din Codul de Procedură Civilă (a se vedea în continuare la B.4) de către instanța de primă instanță nu a rendu ilegală decizia de primă instanță, în special deoarece nu a fost subliniată că partea contestată are ședința sa în alt stat și numai o reprezentare diplomatică în Muntenegru. Între 1 noiembrie 2012 și 10 mai 2013, Curtea Supremă a susținut hotărârile anterioare din cauza faptului că partea contestată este un stat străin cu propria personalitate juridică și că instanța internă nu are competența de a se pronunța asupra cererii. Curtea s-a bazat pe art. 29 din Legea de procedură civilă, art. 46 din Rezoluția Conflictului de Legi și Regulamente ale altor state Lege și art. 3 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice.

Între 10 ianuarie 2013 și 12 iulie 2013 reclamanții au depus apeluri constituționale separate care sunt încă în așteptare. Constituția Muntenegru 2007 (Ustav Crne Gore; publicată în Jurnalul Oficial al Muntenegru - OGM - nr. 01/07) art. 32 prevede dreptul la un proces echitabil. art. 149 prevede că Curtea Constituțională se pronunță cu privire la un recurs constituțional depus în legătură cu o presupusă încălcare a dreptului uman sau a libertății garantate de Constituție, după epuizarea tuturor celorlalte măsuri judiciare eficace.

Constituția a intrat în vigoare la 22 octombrie 2007. Legea Curții Constituționale de Muntenegru (Zakon o Ustavnom sudu Crne Gore, publicată în OGM nr. 64/08) Secțiunea 48 prevede că poate fi interzis un recurs constituțional împotriva unei decizii individuale ale unui organism de stat, a unui organism administrativ, a unui sine local organismul guvernamental sau o persoană juridică care exercită autoritatea publică, pentru încălcarea drepturilor și libertăților omului garantate de Constituție, după epuizarea tuturor celorlalte măsuri legale eficace. Secțiunile 49-59 furnizează detalii suplimentare în ceea ce privește prelucrarea recursurilor constituționale. În special secțiunea 56 prevede că atunci când Curtea Constituțională constată o încălcare a dreptului sau a libertății umane, aceasta trebuie să anuleze decizia impugnată, în întregime sau în parte, și să propună reexaminarea cazului de către același organism care a rendu hotărârea anulată.

Prezenta lege a intrat în vigoare în noiembrie 2008. Legea de procedură civilă 2004 (Zakon o parničnom postupku; publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Muntenegru – OG RM – nos. 22/04, 28/05, 76/06 și în OGM nr. 73/10). Secțiunea 28 prevede că normele de drept internațional se aplică în ceea ce privește competența instanțelor muntenegrene de a decide în cazul disputelor care implică cetățenii străini care beneficiază de imunitate, statele străine și organizațiile internaționale. Secțiunea 29 prevede, de asemenea, că o instanță muntenegrenă este competentă să se pronunțe într-un litigiu cu un element internațional atunci când competența sa în acest caz este prevăzută explicit de o parte a legislației sau de un tratat internațional sau, în absența unei astfel de dispoziții, de dispozițiile privind competența teritorială a instanței interne.

Secțiunea 367 stabilește detalii privind ceea ce constituie o încălcare relevantă a procedurii civile (bitna povreda odredaba parničnog postupka Secțiunea 415 prevede că instanța la care a fost transmisă cazul este obligată de opinie juridică a Curții Supreme conținută în decizia sa eliberată prin recursul asupra punctelor de drept prin care hotărârea instanței inferiore a fost anulată. Legea muncii (Zakon o radu; publicată în OGM nos.

49/08, 26/09, 88/09, 26/10, 59/11, 66/12 și 31/14) Secțiunea 2 (1) prevede, printre altele, că legea muncii este aplicabilă angajaților care lucrează pentru angajatorii care operează pe teritoriul Muntenegru, cu excepția cazului în care legea prevede altfel (ako zakonom nije dukčije odre Rezoluția conflictului de legi și Regulamente ale altor state Legea (Zakon o rešavanju sukoba zakona sa propisima drogih zamalja; publicată în Gazettea Oficială a Republicii Socialiste Federale Iugoslavia nr. 43/82 și 72/82, și în Gazettea Oficial a Republicii Federale Iugoslavie nr. 46/96) Secțiunea 20 (19) prevede că, în cazul în care legea relevantă nu a fost selectată și în cazul în care circumstanțele cazului nu implică altfel, legea relevantă pentru cererile pecuniare care rezultă din contractele de muncă este legea statului în care lucrarea este sau a fost efectuată.

Secțiunea 46 prevede, printre altele, , că instanța internă este competentă să pronunțe numai în cazul în care partea contestată are reședință, adică sediul său, în Muntenegru. Secțiunea 47 prevede că competența instanțelor interne există atunci când este prevăzută în mod explicit de aceasta sau de altă parte a legislației interne. Secțiunea 55 prevede că instanța internă este competentă în litigii împotriva, printre altele , entitățile juridice care au ședința lor în străinătate, în ceea ce privește obligațiile care au apărut sau care urmează să fie onorate pe teritoriul intern în cazul în care acea entitate juridică are reprezentarea sa ( predstavništvoili zastopništvo ) pe acest teritoriu.

Legea Curților (Zakon o sudovima; publicată în OG RM nos. 05/02 și 49/04, și în OGM nos. 22/08, 39/11, 46/13, 48/13 și 32/14) Secțiunea 16 prevede că Tribunalul este competent să pronunțe în litigiile legate de ocuparea forței de muncă. Legea privind obligațiile 2008 (Zakon o obligacionim odnosima; publicată în OGM nos. 47/08 și 04/11) Secțiunea 192-199, 205 și 206-212, printre altele, stabilește detalii privind compensarea prejudiciilor materiale și morale. art. 8 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind încetarea ocupării forței de muncă (nr. 158) prevede, printre altele , că un lucrător care consideră că ocuparea sa a fost încheiată în mod injustificabil are dreptul să apeleze împotriva acestei încheieri la un organism imparțial, cum ar fi o instanță, un tribunal al forței de muncă, un comitet arbitral sau arbitru.

art. 3 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stabilește detalii în ceea ce privește funcțiile misiunilor diplomatice. Pentru alte drepturi internaționale relevante, a se vedea Cudak c. Lituania [GC], nr. 15869/02, §§ 25-26, 28-30 și 32, CEDO 2010. COMPLAINT Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 12 al acestuia pentru lipsa accesului la o instanță, deoarece instanța internă a refuzat să examineze meritele cererilor lor civile împotriva Ambasada SUA din Muntenegru, se bazează pe imunitatea părții interesate. Reclamanții au epuizat toate căile de recurs interne eficace, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție? În special, a fost un recurs în fața Curții Constituționale Montenegrine un remediu eficace în ceea ce privește plângerile reclamanților?

Guvernul este invitat să indique dacă Curtea Constituțională a decis deja în ceea ce privește orice recurs constituțional privind dreptul de acces la o instanță. Trebuie depuse copii ale oricărei decizii relevante în acest sens. Deciziile instanțelor interne au refuzat să examineze meritele cererilor în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție? În special, reclamanții au suferit o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță, astfel cum este garantat de articolul § 1 din Convenție (a se vedea Cudak v. Lituania [GC], nr. 15869/02, § 60-75, ECHR 2010)? Apendicele nr. Dosarul nr. RADUNOVII v. Muntenegru 53000/13 NENEZI î. Muntenegru 73404/13 GAJEVI v. Muntenegru

Communicated on 14 January 2015

SECOND SECTION

Application no. 45197/13 Irena RADUNOVIĆ against Montenegro and 2 other applications (see list appended)

STATEMENT OF FACTS

The applicants - Ms Irena Radunović (“the first applicantˮ), Mr Veselin Nenezić (“the second applicantˮ), and Mr Ivan Gajević (“the third applicantˮ) - are Montenegrin nationals who were born in 1982, 1967 and 1978 respectively and are all represented before the Court by Mr D. Marković, a lawyer practising in Podgorica. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The applicants were employees of the US Embassy (“the Embassy”) in Montenegro. The first applicant worked as a translator, and the second and third applicants as security officers. All the applicants were local staff. Between 14 February 2009 and 28 June 2012 the applicants were informed by the Embassy that they were dismissed.

On 26 July 2010 the Court of First Instance ( Osnovni sud ) in Podgorica, apparently upon the third applicant’s claim to that effect, quashed the decision on his dismissal and ordered his reinstatement. It would appear that on an unspecified date thereafter this decision became final. Between 22 November 2010 and 26 July 2012 the applicants instituted separate civil proceedings against the Embassy. The first and second applicants claimed that their dismissal was unlawful and sought compensation therefor and reinstatement. The third applicant claimed compensation for pecuniary damage suffered between the day of his dismissal and the date of his reinstatement, which date was not specified.

On 26 May 2011 the Court of First Instance in Podgorica declared that it lacked competence to deal with the first applicant’s claim and rejected it ( tužba [se] odbacuje ), which decision was upheld by the High Court on 21 June 2011. On 4 October 2011 the Supreme Court quashed these decisions. Relying on section 29 of the Civil Procedure Act, section 2 (1) of the Labour Act and section 46 of the Resolution of Conflict of Laws and Regulations of other States Act (see at B.3 - B.5 below), the Supreme Court considered that the Montenegrin courts had jurisdiction to examine the merits of the first applicant’s claim. Between 8 September 2011 and 24 September 2012 the Court of First Instance in Podgorica declared that it lacked competence to deal with the applicants’ claims (in a re-trial in respect of the first applicant) and rejected them.

In substance, the court considered that the respondent State had immunity provided for by international law, and therefore could not be subjected to the jurisdiction of another State’s court. On various dates thereafter the applicants appealed. The first applicant submitted, inter alia , that the Court of First Instance had to examine the claim on the merits pursuant to the decision of the Supreme Court of 4 October 2011 and relied on section 415 of the Civil Procedure Act (see at B.4 below). Between 20 November 2011 and 6 December 2012 the High Court upheld the first-instance decisions, in substance endorsing their reasoning.

The High Court further held, upon the first applicant’s appeal, that a violation of sections 367 (1) and 415 of the Civil Procedure Code (see at B.4 below) by the first-instance court did not render the first-instance decision unlawful, in particular as it was undisputed that the respondent party had its seat in another State and only a diplomatic representation in Montenegro. Between 1 November 2012 and 10 May 2013 the Supreme Court upheld the previous decisions on the grounds that the respondent party was a foreign State with its own legal personality and the domestic courts had no competence to rule upon the applicants’ claim. The court relied on section 29 of the Civil Procedure Act, section 46 of the Resolution of Conflict of Laws and Regulations of other States Act, and Article 3 of the Vienna Convention on Diplomatic Relations.

Between 10 January 2013 and 12 July 2013 the applicants lodged separate constitutional appeals which are still pending. B. Relevant domestic law

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Have the applicants exhausted all effective domestic remedies, as required by Article 35 § 1 of the Convention? In particular, was an appeal to the Montenegrin Constitutional Court an effective remedy in respect of the applicants’ complaints? The Government are invited to indicate whether the Constitutional Court has already ruled in respect of any constitutional appeals relating to the right of access to a court. Copies of any relevant decisions in this regard should be submitted. 2. Were the decisions of the domestic courts to refuse to examine the merits of the applicants’ claims in breach of Article 6 § 1 of the Convention? In particular, have the applicants suffered a violation of their right of access to a court as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention (see Cudak v. Lithuania [GC], no. 15869/02, § 60-75, ECHR 2010)? Appendix File No Case Name 1. 45197/13 RADUNOVIĆ v. Montenegro 2. 53000/13 NENEZIĆ v. Montenegro 3. 73404/13 GAJEVIĆ v. Montenegro