SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere n 12899/06 Liana RADU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 27 ianuarie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 martie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, M. Liana Radu, este un resortisant român născut în 1944 și rezident în Moreni. A fost reprezentat de agenții săi, dl R.-H. Radu și dl. I. Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta, care consideră că facturile de apă emise de societatea de drept privat Petromservice S.A. Târgoviște (adică societatea În iulie 2004, compania P și agenția pentru protecția consumatorului au încetat să mai plătească facturile de apă. La 24 noiembrie 2004, societatea P., referindu-se la contractul care ar fi fost încheiat între ele în aprilie 2004, i-a tăiat limba pentru cauză de neplătire. Prin hotărârea pronunțată în temeiul articolului 28 decembrie 2004, tribunalul de primă instanță din Moreni a găzduit parțial acțiunea pe care recurenta a intentat-o în temeiul articolului 581 din Codul de procedură civilă (CPC) și a ordonat societății Restabilirea furnizării de apă potabilă, adăugând că celelalte aspecte ridicate de recurentă (contestarea facturilor și instalarea unui contor de apă) erau, în conformitate cu dreptul comun, să fie examinate într-o altă procedură. Această hotărâre executorie a fost confirmată în ultimă instanță la 18 februarie 2005, ca urmare a respingerii, de către tribunalul departamental din Dambovița, a recursului în recurs introdus de societatea P. Din dosar reiese că, la o dată nespecificată, societatea P. a invitat recurenta să se prezinte la sediul său în vederea executării hotărârii din 28 februarie 2005. decembrie 2004 și încheierea unui nou contract de furnizare de apă. Cu toate acestea, părțile nu au prezentat nicio informație cu privire la acest demers. printr-o hotărâre definitivă din 21 septembrie 2005, tribunalul județ din Dambovița a acordat dreptul la acțiune de către societatea P. și a condamnat reclamanta la plata unei sume de 986 207 lei românești (ROL) (și anume 98,62 RON) care corespunde facturilor neplătite de apă. El a respins argumentele recurentei pe motiv că nu ar fi raportat înainte de emiterea facturilor doleanțelor sale cu privire la o discontinuitate a furnizării de apă și la o slabă calitate a apei. printr-o hotărâre din 20 În noiembrie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din Moreni a anulat contestația de executare prezentată de reclamantă pentru neplătirea dreptului de timbru datorat, după ce a menționat că a luat act de orice plată în acest sens. Societatea P. a trebuit apoi să execute executarea acestei hotărâri printr-o sechestrare-atribuire asupra pensiei reclamantei de aproximativ 250 RON. Recurenta susține că a încercat, la o dată nespecificată, să facă apel la executorul justiției P.B. în vederea executării forțate a hotărârii din 28 decembrie 2004 menționată anterior și că aceasta este afectată de refuzul executorului, care ar fi solicitat în mod verbal cheltuieli de executare a unei sume excesive în opinia sa. Din scrisorile scrise la 17 ianuarie și 8 decembrie 2010 de primăria din Moreni și de Camera aprozilor de justiție, transmise de guvern, reiese că reclamanta nu a informat primăria cu privire la încetarea aprovizionării cu apă potabilă și că nu a înregistrat nicio cerere de executare forțată a hotărârii din 28 decembrie 2004 la un aprod de justiție. 10. Recurenta a declarat că a obținut de la primarul Moreni promisiunea verbală că o va ajuta să obțină restabilirea furnizării de apă potabilă în momentul schimbării conductei de apă. Ea adaugă că, la 9 noiembrie 2010, i-a scris primarului pentru că era încă privată de furnizarea de apă potabilă și, între timp, și-a pierdut proprietatea asupra casei în cadrul unei alte proceduri judiciare care ar fi fost închisă definitiv printr-o hotărâre din 23 martie 2010. Dreptul intern relevant 11. În ceea ce privește neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate în litigii între persoane fizice, cea mai mare parte a reglementării interne relevante în speță, și anume extrase din Codul de procedură civilă și din Legea 188/2000 privind executorii justiției, este descrisă în Decizia Topciov c. România ((dec.), nr 17369/02, 15 iunie 2006). Dispozițiile legale privind onorariile aprozilor de justiție, în vigoare la data faptelor, sunt descrise în Hotărârea Elena Negulescu c. România 25111/02, §§ 23-25, 1 iulie 2008). În momentul în care hotărârea din 28 decembrie 2004 a fost pronunțată, ordinele nr. 697/C/2001 și nr. 1624/C/2003 al Ministerului Justiției reglementau onorariile minime și, respectiv, onorariile maxime pe care aprozii de justiție le puteau impune pentru executarea actelor de executare forțată. Astfel, onorariile puteau fi cuprinse între 10 și 100 RON pentru o consultare privind actele de executare forțate să efectueze, între 10 și 300 RON pentru comunicarea către debitor a unui act de executare silită și între 30 și 100 RON pentru actele de punere în aplicare, altele decât cele descrise de ordinele menționate anterior și care se raportau în special la executarea forțată a unei obligații de plată. 13. La art. 581 din Codul de procedură civilă (CPC) care reglementează acțiunile în legătură, în vigoare la data faptelor, este prezentat în Tribunalul Costreie c. România 31703/05, § 56, 13 octombrie 2009). GRIFS 14. Citând articolele 2 și 6 din Convenție, recurenta reproșează societății P. că a lipsit de furnizarea de apă potabilă și se plânge că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 decembrie 2004 nu a fost executată. Invocând în esență art. 8 din Convenție și dreptul la respectarea vieții private și a domiciliului său în legătură cu ceea ce ea numește dreptul său la apă potabilă Pe baza articolului 6 din Convenție și, respectiv, a articolului 4 din Protocolul nr. (7) recurenta contestă în esență landurile procedurilor care s-au încheiat prin hotărârea din 21 septembrie 2005 a tribunalului departamental din Dambovița și prin hotărârea din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului de Primă Instanță din Moreni. De asemenea, susține că hotărârea menționată anterior este contrară regulii non bis in idem , din moment ce societatea P. ar fi renunțat în prealabil la o procedură similară împotriva sa. ÎN Drept cu privire la motivul privind neexecutarea hotărârii din 28 decembrie 2004 17. Invocând articolele 2 și 6 din convenție, recurenta se plânge că a fost privată de furnizarea de apă potabilă, în pofida hotărârii din 28 decembrie 2004 a Tribunalului de Primă Instanță din Moreni, care ar fi condamnat societatea P la realimentare cu apă. Având în vedere conținutul cauzei invocate de recurentă, Curtea consideră că: este necesar să se ia în considerare acest aspect numai în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, care se citește după cum urmează în partea sa relevantă în speță orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac de către reclamantă. Acesta indică faptul că, pe de altă parte, un debitor privat, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze un aprod al justiției, ceea ce, potrivit camerei aprozilor de justiție, nu ar fi făcut. Pe de altă parte, acesta precizează că, în cazul în care aceasta ar fi fost afectată de un refuz de a executa un act de executare forțată a hotărârii în cauză, aceasta ar fi trebuit să sesizeze instanțele competente în temeiul articolului 399 CPC și al articolului 53 din Legea nr. În cele din urmă, consideră că, într-un astfel de caz, ea ar fi putut, de asemenea, să inițieze o acțiune disciplinară împotriva executorului justiției pe baza articolului 58 din Legea 188/2000. Guvernul susține apoi că hotărârea pronunțată în temeiul articolului 28 decembrie 2004 a fost, prin excelență, destinat unei execuții provizorii, care, în opinia sa, nu putea să depășească data la care a încetat definitiv data de 21 Septembrie 2005, în care tribunalul departamental din Dambovița ar fi confirmat omisiunea recurentei de a-și plăti facturile de apă, omisiune care ar fi dus la rezilierea unilaterală a contractului de furnizare de apă de către societatea P. El adaugă că, în opinia sa, având o relație juridică între persoane fizice, rolul de stat era de a oferi recurentei un arsenal juridic adecvat pentru executarea hotărârii din 28 decembrie 2004. Cu toate acestea, nu ar fi făcut uz de acest arsenal, în special prin prinderea unui aprod al justiției, și nu ar fi informat nici autoritățile pentru a le cere să se implice și pentru a participa la acțiunile sale (T.N.B. c. România (dec.), nr. 18522/05, §§ 29-30, 29 septembrie 2009 19. Recurenta susține că executorul justiției P.B., pe care a declarat că a contactat-o în vederea executării hotărârii definitive din 28 decembrie 2004, i-a solicitat în mod verbal o sumă pe care ar fi considerat-o excesivă pentru a participa la executarea forțată a acestei hotărâri. În plus, aceasta consideră că restabilirea furnizării de apă de către societatea P. În ceea ce privește motivele pe care le-ar fi luat de la autorități, recurenta furnizează o scrisoare pe care ar fi adresat-o la 9 noiembrie 2010 primarului Moreni, în care a menționat tăietura de alimentare cu apă potabilă. 20. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la excepția de la epuizarea căilor de acțiune interne pe care le-a invocat Guvernul, Ö Õ consideră că, în orice caz, Õ recurenta trebuie să fie declarată inadmisibilă din motivele următoare. 21. Comisia reamintește că art. 6 din convenție garantează tuturor dreptul de a avea acces la o instanță, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rec., 1997). II) Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe. În schimb, îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, Curtea având sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autorități au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003 22. Curtea ia notă de faptul că prezenta cauză se referă la executarea unei hotărâri pronunțate în temeiul unei hotărâri pronunțate cu privire la o obligație de a face pentru o societate de drept privat, și anume obligația de a restabili accesul recurentei la apă curentă. În această privință, statul avea obligația de a pune la dispoziția recurentei un sistem care să îi permită să obțină de la societatea debitoare la executarea obligației de a face ca instanțele să îi fi impus acesteia (a se vedea mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), 42358/98, 6 iunie 2000). Întrucât este vorba despre o relație juridică între particulari, recurenta trebuia să acționeze cu o anumită diligență și să asigure executarea hotărârilor judecătorești în cauzele civile (SC Magna Holding SRL c. România, nr 10055/03, § 33, 13 Iulie 2006). Astfel, el a solicitat să utilizeze mijloacele puse la dispoziția sa prin legislația națională și, dacă este cazul, să apeleze la forța publică pentru a participa la execuție (Cereanu c. România (n , n 31250/02, § 66, 4 martie 2008). 23. Curtea constată apoi că executarea hotărârii în cauză impunea o mai mare diligență din partea actorilor implicați. Comisia observă că, în măsura în care obligația de a restabili furnizarea de apă potabilă implică o acțiune personală a societății debitoare, reclamanta nu a dat detalii nici cu privire la un eșec al inițiativei societății P. (c) România, nr. 4162/02, § 56-57, 29 aprilie 2008 și Frasila și Ciocăran c. România, 2532/03, § 70-71, 10 mai 2012). În special, Curtea arată că recurenta nu a însărcinat niciun aprod al justiției cu executarea forțată a hotărârii din 28 decembrie 2004, ceea ce constituia, în dreptul intern, o condiție indispensabilă care trebuia îndeplinită pentru a fi asistată în executarea forțată a unei hotărâri definitive pronunțate între persoane fizice în materie civilă (a se vedea mutatis mutandis T.N.B., decizia menționată anterior, punctul 29). Recurenta a declarat, fără a furniza mai multe detalii, că nu a dat curs cererii pe care ar fi adresat-o verbal executorului de justiție P.B. după ce acesta i-a indicat suma pe care i-a indicat-o pentru executarea forțată a hotărârii în cauză 24. Desigur, Curtea a statuat deja că refuzul autorităților competente de a iniția o procedură de executare forțată din cauza obligației creditorului de a demisiona cheltuielile și plata execuției, fără a avea în vedere situația financiară a acestuia din urmă, poate constitui o atingere disproporționată a dreptului de acces la o instanță (Apostol c. Georgia, 40765/02, § 56 și 65, 28 noiembrie 2006, și Elena Negulescu, citată anterior, §§ 39-46. Cu toate acestea, Comisia consideră că este necesar să se facă distincție între prezenta cauză și exemplele menționate. Mai sus menționat, în care a examinat în detaliu dispozițiile legale relevante la momentul faptelor și acțiunile la care guvernul trimite, de asemenea, în speță, în prezenta cauză, recurenta nu a furnizat suficiente informații pentru a-și justifica afirmațiile, de altfel contestate de guvern, în ceea ce privește realitatea acțiunilor pe care le-ar fi făcut în fața executorului P.B. și valoarea onorariilor pe care acesta din urmă i le-ar fi cerut pentru executarea forțată a hotărârii în cauză. Aceste elemente erau indispensabile pentru ca Curtea să poată examina mai în detaliu obligațiile pozitive ale autorităților în această privință. Acestea au fost cu atât mai necesare cu cât proporționalitatea dintre pensia recurentei și onorariile maxime reglementate la momentul respectiv pentru a efectua executarea forțată nu apare în sine ca fiind susceptibilă de a o împiedica pe reclamantă să aibă acces la un aprod judiciar (punctele 7 in fine și 12 de mai sus) (a se vedea, contra Elena Negulescu, citată anterior, punctul 42). Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu descoperă nici o deficiență imputabilă autorităților naționale în executarea hotărârii din 28 decembrie 2004. În consecință, această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe dreptul la respectarea vieții private și a domiciliului recurentei 26. Recurenta susține că pierderea de apă potabilă pe care ar fi făcut-o a fost obligată să își procure apă în afara domiciliului și să trăiască în condiții mizerabile și că aceasta a contribuit, de asemenea, la o deteriorare a stării sale de sănătate. Aceasta se referă în esență la art. 8 din convenție, a cărei parte relevantă în speță se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...), a domiciliului său (...). Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile ce decurg din aceasta 27. Guvernul se referă în principal la observațiile pe care le-a făcut cu privire la t ă ț i le prevăzute în art. 6 alin. (1) din Convenție, susținând că aceasta este neplata facturilor de apă care a dus la tăietura de apă în litigiu, că reclamanta a rămas pasivă în ceea ce privește executarea hotărârii din 28 decembrie 2004 și că nu a informat nici autoritățile în vederea găsirii unei soluții la situația sa. 28. Presupunând chiar că privarea denunțată poate constitui o interferență în drepturile recurentei garantate prin art. 8 din Convenție, Curtea face trimitere la raționamentul pe care l-a prezentat sub aspectul articolului 6 alin. (1) din Convenție, la sfârșitul căreia a ajuns la concluzia că nu a făcut demersurile necesare pentru executarea hotărârii pronunțate la 28 decembrie 2004 împotriva societății P. Pe de altă parte, Curtea constată că, printr-o hotărâre definitivă din 21 septembrie 2005, tribunalul departamental din Dambovița a dat câștig de cauză societății P. în cadrul litigiului dintre cele două părți cu privire la aspecte legate de executarea contractului de furnizare de apă curentă și care a condus la tăierea apei în litigiu. În cele din urmă, aceasta arată că acest lucru este faptul că, la 9 noiembrie 2010, data la care reclamanta și-a pierdut deja proprietatea asupra casei sale într-o procedură separată, că Comisia a informat autoritățile locale că aceasta este privată de furnizarea de apă curentă. 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest motiv trebuie, de asemenea, respins pentru lipsa evidentă a temeiului, în aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din Convenție. Pe alte obiecțiuni 30. Pe baza articolului 6 din Convenție și, respectiv, a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, recurenta contestă în esență la sfârșitul procedurilor care s-au încheiat prin Hotărârea din 21 septembrie 2005 a tribunalului județului din Dambovița și prin hotărârea din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului de Primă Instanță din Moreni. De asemenea, ea declară că hotărârea menționată anterior este contrară regulii non bis in idem , pe motiv că societatea P. ar fi renunțat în prealabil la o procedură civilă similară împotriva sa. 31. Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2015. Stephen Phillips Josep Casadevall Președinte
Requête n
o
12899/06
Liana RADU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 27 janvier 2015 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 mars 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Liana Radu, est une ressortissante roumaine née en 1944 et résidant à Moreni.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, M. R.-H. Radu et M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
La requérante, estimant que les factures d’eau émises par la société de droit privé Petromservice S.A. Târgoviște («
la société
P.
») qui assurait son approvisionnement en eau potable ne présentaient pas de détails, que les montants réclamés n’étaient pas justifiés et que ce service péchait par sa discontinuité, s’adressa sans succès, en juillet 2004, à la société P. et à l’Agence pour la protection du consommateur. Elle cessa ensuite de payer les factures d’eau. Le 24 novembre 2004, la société P., se référant au contrat qui aurait été conclu entre elles en avril 2004, lui coupa l’eau pour cause d’impayés.
5.
Par un jugement rendu en référé le 28 décembre 2004, le tribunal de première instance de Moreni accueillit en partie l’action que la requérante intenta sur le fondement de l’article 581 du code de procédure civile (CPC), et ordonna à la société
6.
Il ressort du dossier que, à une date non précisée, la société P. a invité la requérante à se rendre à son siège en vue de l’exécution du jugement du 28
décembre 2004 et de la conclusion d’un nouveau contrat de fourniture d’eau. Les parties n’ont cependant présenté aucune information quant à la suite de cette démarche.
7
.
Par un arrêt définitif du 21 septembre 2005, le tribunal départemental de Dâmbovița fit droit à l’action engagée par la société P. et condamna la requérante au paiement d’un montant de 986
207 lei roumains (ROL) (soit 98,62 RON) correspondant aux factures d’eau impayées. Il rejeta les arguments de la requérante au motif qu’elle n’aurait pas signalé avant l’émission des factures ses doléances quant à une discontinuité de la fourniture d’eau et à une mauvaise qualité de l’eau. Par un jugement du 20
novembre 2006, le tribunal de première instance de Moreni annula la contestation à l’exécution présentée par la requérante pour défaut de paiement du droit de timbre dû, après avoir noté que l’intéressée s’opposait à tout paiement à ce titre. La société P. procéda ensuite à l’exécution forcée de cet arrêt par une saisie-attribution sur la pension de retraite de la requérante d’environ 250 RON.
8.
La requérante soutient qu’elle a tenté, à une date non précisée, de faire appel à l’huissier de justice P.B. en vue de l’exécution forcée du jugement du 28
décembre 2004 précité, et qu’elle s’est heurtée au refus de l’huissier, qui aurait réclamé verbalement des frais d’exécution d’un montant excessif selon elle.
9.
Il ressort des lettres rédigées le 17 janvier et le 8 décembre 2010 par la mairie de Moreni et par la chambre des huissiers de justice, transmises par le Gouvernement, que la requérante n’avait pas informé la mairie de la cessation de son alimentation en eau potable et qu’elle n’avait enregistré aucune demande d’exécution forcée du jugement du 28 décembre 2004 auprès d’un huissier de justice.
10.
La requérante allègue qu’elle avait obtenu du maire de Moreni la promesse verbale qu’il l’aiderait à obtenir le rétablissement de la fourniture d’eau potable lors du changement de la conduite d’eau. Elle ajoute que, le 9
novembre 2010, elle a écrit au maire pour l’informer qu’elle était toujours privée de la fourniture d’eau potable et que, entre-temps, elle avait perdu la propriété de sa maison dans le cadre d’une autre procédure judiciaire qui aurait été définitivement close par un arrêt du 23 mars 2010.
B.
Le droit interne pertinent
11.
S’agissant de la non-exécution de décisions définitives rendues dans des litiges entre particuliers, l’essentiel de la réglementation interne pertinente en l’espèce, à savoir des extraits du code de procédure civile et de la loi
n
o
188/2000 sur les huissiers de justice, est décrit dans la décision
Topciov c. Roumanie
((déc.), n
o
17369/02, 15 juin 2006).
12
.
Les dispositions légales relatives aux honoraires des huissiers de justice, en vigueur à l’époque des faits, sont décrites dans l’arrêt
Elena Negulescu
c. Roumanie
(n
o
25111/02, §§ 23-25, 1
er
juillet 2008). À l’époque où le jugement du 28 décembre 2004 a été rendu, les ordres n
o
697/C/2001 et n
o
1624/C/2003 du ministère de la Justice réglementaient respectivement les honoraires minimaux et les honoraires maximaux que les huissiers de justice pouvaient exiger pour accomplir des actes d’exécution forcée. Les honoraires pouvaient ainsi être compris entre 10 et 100 RON pour une consultation relative aux actes d’exécution forcée à accomplir, entre 10 et 300 RON pour la communication au débiteur d’un acte d’exécution forcée et entre 30 et 100 RON pour les actes d’exécution autres que ceux décrits par les ordres précités et qui se rapportaient notamment à l’exécution forcée d’une obligation de paiement.
13.
L’article 581 du code de procédure civile (CPC) régissant les actions en référé, en vigueur à l’époque des faits, est présenté dans l’arrêt
Costreie c.
Roumanie
(n
o
31703/05, § 56, 13 octobre 2009).
14.
Citant les articles 2 et 6 de la Convention, la requérante reproche à la société P. de l’avoir privée de la fourniture d’eau potable et se plaint que le jugement du 28 décembre 2004 du tribunal de première instance de Moreni n’ait pas été exécuté.
15.
Invoquant en substance l’article 8 de la Convention et le droit au respect de sa vie privée et de son domicile en relation avec ce qu’elle nomme son «
droit à l’eau potable
», la requérante soutient que la privation d’eau courante dont elle aurait fait l’objet l’a obligée à se procurer de l’eau en dehors de son domicile et à vivre dans des conditions misérables, et qu’elle a également contribué à une détérioration de son état de santé.
16.
Se fondant respectivement sur l’article 6 de la Convention et sur l’article
4 du Protocole n
o
7, la requérante conteste en substance l’issue des procédures qui se sont terminées par l’arrêt du 21 septembre 2005 du tribunal départemental de Dâmbovița et par le jugement du 20 novembre 2006 du tribunal de première instance de Moreni. Elle allègue aussi que l’arrêt précité est contraire à la règle
non bis in idem
, dès lors que la société
A.
Sur le grief relatif à la non-exécution du jugement du 28
décembre 2004
17.
Invoquant les articles 2 et 6 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été privée de la fourniture d’eau potable, et ce en dépit du jugement du 28 décembre 2004 du tribunal de première instance de Moreni qui aurait condamné la société P. à la réalimenter en eau.
Eu égard à la teneur du grief soulevé par la requérante, la Cour estime qu’il convient d’examiner celui-ci uniquement au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit dans sa partie pertinente en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
18.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours par la requérante. Il indique que, puisqu’il s’agissait d’un débiteur privé, la requérante aurait dû saisir un huissier de justice, ce que, selon la chambre des huissiers de justice, elle n’aurait pas fait. Par ailleurs, il précise que, si elle s’était heurtée à un refus d’accomplir un acte d’exécution forcée du jugement en cause, elle aurait dû saisir les tribunaux compétents sur la base de l’article 399 CPC et de l’article 53 de la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice. Enfin, il considère que, dans un tel cas, elle aurait pu aussi engager une action disciplinaire contre l’huissier de justice en se fondant sur l’article 58 de la loi
n
o
188/2000.
Le Gouvernement soutient ensuite que le jugement rendu en référé le 28
décembre 2004 était par excellence destiné à une exécution provisoire, qui ne pouvait pas, selon lui, aller au-delà de la date de l’arrêt définitif du 21
septembre 2005, dans lequel le tribunal départemental de Dâmbovița aurait confirmé l’omission par la requérante du paiement de ses factures d’eau, omission qui aurait été à l’origine de la résiliation unilatérale du contrat de fourniture d’eau par la société P. Il ajoute que, dès lors qu’il s’agissait, selon lui, d’une relation juridique entre des particuliers, le rôle de l’État était de fournir à la requérante un arsenal juridique adéquat pour l’exécution du jugement du 28 décembre 2004. Or l’intéressée n’aurait pas fait usage de cet arsenal notamment en saisissant un huissier de justice, et elle n’aurait pas non plus informé les autorités pour leur demander d’intervenir et de l’assister dans ses démarches (
T.N.B. c. Roumanie
(déc.), n
o
18522/05, §§
29-30, 29
septembre 2009).
19.
La requérante soutient que l’huissier de justice P.B., qu’elle dit avoir contacté en vue de l’exécution du jugement définitif du 28 décembre 2004, lui a demandé verbalement un montant qu’elle aurait estimé excessif pour l’assister dans l’exécution forcée de ce jugement. De plus, elle estime que le rétablissement de la fourniture d’eau par la société P. n’aurait pas signifié plus qu’un accès à de l’eau selon elle non potable. Quant aux démarches qu’elle aurait entreprises auprès des autorités, la requérante fournit une lettre qu’elle aurait adressée le 9
novembre 2010 au maire de Moreni, dans laquelle elle faisait état de la coupure de l’alimentation en eau potable.
20.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement, puisqu’elle considère que, en tout état de cause, le grief de la requérante doit être déclaré irrecevable pour les raisons qui suivent.
21.
Elle rappelle que l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à un tribunal, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (
Hornsby c. Grèce
, 19 mars 1997, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II). Ce droit ne peut cependant obliger un État à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances
; il lui appartient en revanche de se doter d’un arsenal juridique approprié pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent, la Cour ayant pour seule tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités ont été adéquates et suffisantes (
Ruianu c.
Roumanie
,
n
o
34647/97, §
66, 17 juin 2003).
22.
La Cour note que la présente affaire porte sur l’exécution d’un jugement rendu en référé et comportant une obligation de faire pour une société de droit privé, à savoir l’obligation de rétablir l’accès de la requérante à l’eau courante. À cet égard, l’État était tenu de mettre à la disposition de la requérante un système lui permettant d’obtenir de la société débitrice l’accomplissement de l’obligation de faire que les juridictions avaient imposée à celle-ci (voir,
mutatis mutandis, Dachar c.
France
(déc.), n
o
42338/98, 6 juin 2000). Comme il s’agissait d’une relation juridique entre particuliers, la requérante devait agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution des décisions de justice dans les affaires civiles (
SC Magna Holding SRL c. Roumanie
, n
o
10055/03, §
33, 13
juillet 2006). Il lui incombait ainsi de se servir des moyens mis à sa disposition par la législation nationale et, le cas échéant, de faire appel à la force publique pour l’assister dans l’exécution (
Cerăceanu c.
Roumanie (n
o
1)
, n
o
31250/02, § 66, 4 mars 2008).
23.
La Cour note ensuite que l’exécution du jugement en référé réclamait une diligence accrue des acteurs impliqués. Elle observe d’emblée que, dans la mesure où l’obligation de rétablir la fourniture d’eau potable impliquait une action personnelle de la société débitrice, la requérante n’a pas donné de détails ni quant à un échec de l’initiative de la société P. d’exécuter le jugement en question ni quant aux raisons pour lesquelles elle n’a pas exercé au moins l’un des recours qui auraient pu contraindre, même indirectement, la débitrice à l’exécution (voir,
a contrario
,
Vasile c.
Roumanie
, n
o
40162/02, §§ 56-57, 29 avril 2008, et
Frăsilă et Ciocîrlan c.
Roumanie
, n
o
25329/03, §§ 70-71, 10 mai 2012). Surtout, la Cour relève que la requérante admet n’avoir chargé aucun huissier de justice de l’exécution forcée du jugement du 28
décembre 2004, ce qui constituait, en droit interne, une condition indispensable à remplir pour se faire assister dans l’exécution forcée d’un jugement définitif rendu en matière civile entre des particuliers (voir,
mutatis mutandis
,
, décision précitée, § 29). La requérante allègue, sans fournir plus de détails, qu’elle n’a pas donné suite à la demande qu’elle aurait adressée verbalement à l’huissier de justice P.B. après que celui-ci lui eût indiqué le montant qu’il réclamait pour procéder à l’exécution forcée du jugement en question.
24.
Certes, la Cour a déjà jugé que le refus des autorités compétentes d’engager une procédure d’exécution forcée en raison de l’obligation du créancier d’avancer les frais et honoraires d’exécution, sans avoir égard à la situation financière de ce dernier, est susceptible de constituer une atteinte disproportionnée au droit d’accès à un tribunal (
Apostol c. Géorgie
, n
o
40765/02, §§ 56 et 65, 28 novembre 2006, et
Elena Negulescu
, précité, §§ 39-46). Toutefois, elle estime qu’il y a lieu de distinguer la présente affaire des exemples cités. D’abord, elle relève que, à la différence de l’affaire
Elena Negulescu
précitée, dans laquelle elle a examiné en détail les dispositions légales pertinentes à l’époque des faits et les recours auxquels le Gouvernement renvoie également en l’espèce, dans la présente affaire la requérante n’a pas fourni assez d’éléments pour étayer ses allégations, d’ailleurs contestées par le Gouvernement, s’agissant de la réalité des démarches qu’elle aurait faites auprès de l’huissier P.B. et du montant des honoraires que ce dernier lui aurait demandé pour procéder à l’exécution forcée du jugement en cause. Or ces éléments étaient indispensables pour que la Cour puisse examiner plus en détail les obligations positives des autorités en la matière. Ils étaient d’autant plus nécessaires que la proportionnalité entre la pension de retraite de la requérante et les honoraires maximum réglementés à l’époque pour procéder à l’exécution forcée n’apparaît pas en soi comme susceptible d’empêcher la requérante d’avoir accès à un huissier de justice (paragraphes 7
in fine
et 12 ci-dessus) (voir,
a
contrario
,
Elena Negulescu
, précité, § 42).
25.
Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour ne décèle aucune défaillance imputable aux autorités nationales dans l’inexécution du jugement du 28 décembre 2004.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’atteinte alléguée au droit au respect de la vie privée et du domicile de la requérante
26.
La requérante soutient que la privation d’eau potable dont elle aurait fait l’objet l’a obligée à se procurer de l’eau en dehors de son domicile et à vivre dans des conditions misérables, et qu’elle a également contribué à une détérioration de son état de santé. Elle invoque en substance l’article 8 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...), de son domicile (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
27.
Le Gouvernement renvoie pour l’essentiel aux observations qu’il a faites sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, soutenant que c’est le non-paiement des factures d’eau qui a mené à la coupure d’eau litigieuse, que la requérante est restée passive quant à l’exécution du jugement en référé du 28 décembre 2004 et qu’elle n’a pas non plus informé les autorités en vue de rechercher avec elles une solution à sa situation.
28.
À supposer même que la privation dénoncée puisse constituer une ingérence dans les droits de la requérante garantis par l’article 8 de la Convention, la Cour renvoie au raisonnement qu’elle a exposé sous l’angle de l’article
6 § 1 de la Convention, au terme duquel elle a conclu que l’intéressée n’avait pas accompli les démarches indispensables pour faire exécuter le jugement en référé prononcé le 28 décembre 2004 contre la société
septembre 2005, le tribunal départemental de Dâmbovița a donné gain de cause à la société P. dans le cadre du litige qui a opposé les deux parties sur des questions liées à l’exécution du contrat de fourniture d’eau courante et qui a entraîné la coupure d’eau litigieuse. Enfin, elle relève qu’il ressort du dossier que ce n’est que le 9 novembre 2010, date à laquelle la requérante avait déjà perdu la propriété de sa maison dans une procédure distincte, que l’intéressée a informé les autorités locales qu’elle était privée de la fourniture d’eau courante.
29.
Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que ce grief doit être également rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs
30.
Se fondant respectivement sur l’article 6 de la Convention et l’article
4 du Protocole n
o
7 à la Convention, la requérante conteste en substance l’issue des procédures qui se sont terminées par l’arrêt du 21
septembre 2005 du tribunal départemental de Dâmbovița et par le jugement du 20 novembre 2006 du tribunal de première instance de Moreni. Elle allègue aussi que l’arrêt précité est contraire à la règle
non bis in idem
, au motif que la société P. aurait préalablement renoncé à une procédure civile similaire à son encontre.
31.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 février 2015.
Stephen Phillips
Josep Casadevall
Greffier
Président