CASE OF AMERISOC CENTER S.R.L. v. LUXEMBOURG - [Turkish Translation] summary by Okan Tașdelen
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection joined to merits and dismissed (Art. 35) Admissibility criteria;(Art. 35-1) Exhaustion of domestic remedies;Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property (Article 1 para. 2 of Protocol No. 1 - Control of the use of property);Pecuniary damage - claim dismissed (Article 41 - Pecuniary damage;Just satisfaction);Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF AMERISOC CENTER S.R.L. v. LUXEMBOURG - [Turkish Translation] summary by Okan Tașdelen (CtEDO, 2024)
©
Traducător,
Okan TAȘDELEN, fost jurist B la CEDO, consilier pentru cereri la CC și CEDO,
@O_TSDLN
, noiembrie 2024.
[Publicat anterior pe Patreon „
www.patreon.com/posts/116840345
"] Permisiunea de a publica această traducere a fost acordată în scopul includerii sale în HUDOC. Poate fi citată cu menționarea traducătorului.
©
Translated by Okan TAȘDELEN, Former B Lawyer of the ECtHR, Adviser on Applications to the CC and the ECHR,
@O_TSDLN
, November 2024.
[Already published on Patreon "
www.patreon.com/posts/116840345
"] Permission to re-publish this translation has been granted for the purpose of its inclusion in HUDOC. It
may be reproduced with
a reference to the translator.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
AMERISOC CENTER S.R.L./LUXEMBURG
(Cererea nr.
50527/20
)
17/10/2024
INTRODUCERE
Cauza privește, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, sechestrul aplicat activelor societății reclamante înregistrate la o bancă din Luxemburg, în urma unei decizii a judecătorului de instrucție din Luxemburg, emise în executarea unei cereri de asistență internațională formulate de autoritățile peruane în contextul unei anchete penale privind spălarea de bani (pct. 1)
ÎN FAPT
Reclamanta este o societate costaricană, cu sediul în San Jose (Costa Rica) (pct. 2).
La 5 decembrie 2018, judecătorul de instrucție din Luxemburg a dispus percheziția și sechestrul asupra activelor din contul bancar al societății reclamante, în temeiul cererii de asistență judiciară reciprocă internațională emise la 22
noiembrie
2018 de Parchetul din Lima (pct. 14).
La 6 decembrie 2018, fondurile bancare au fost astfel sechestrate (pct. 15).
La 1 februarie 2019, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că procedura era conformă cerințelor oficiale, notând că nu fusese depusă nicio cerere astfel cum se prevede la art. 9/4 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională în materie penală (Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională) (pct. 16).
La 29 ianuarie 2020, reclamanta a solicitat restituirea integrală sau cel puțin parțială a activelor bancare sechestrate, în conformitate cu art. 11 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională (pct. 19).
Această cerere a fost respinsă ca nefondată. În decizia sa din 4 martie 2020, Tribunalul de Primă Instanță a hotărât că nu existau condiții excepționale care să justifice nici măcar eliberarea parțială a activelor sechestrate și că nu putea examina plângerea privind disproporționalitatea sechestrului, întrucât conformitatea procedurii cu cerințele oficiale fusese stabilită prin decizia din 1 februarie 2019 (pct. 20).
La 15 mai 2020, Camera de Consiliu a Curții de Apel a menținut această decizie (pct. 21).
La 11 martie 2024, societatea reclamantă a arătat, ca răspuns la o întrebare a CEDO, că fondurile sunt încă blocate (pct. 22).
ANALIZĂ JURIDICĂ
Societatea reclamantă s-a întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) și s-a plâns de sechestrul aplicat asupra activelor pe care le deținea la o bancă din Luxemburg, arătând că măsura respectivă nu a fost însoțită de garanții procedurale, nu a fost prevăzută de lege, nu a urmărit un scop legitim și a fost disproporționată. Societatea reclamantă a arătat că suma sechestrată a ajuns la valoarea de 2.605.589 dolari americani și a reprezentat aproape totalitatea activelor societății (pct. 26).
CEDO consideră că decizia din 5 decembrie 2018, care a dispus sechestrul asupra activelor bancare, constituie o ingerință în dreptul societății reclamante la respectarea bunurilor sale (pct. 40).
Ingerința a fost prevăzută de Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională (pct. 43) și urmărea un scop legitim (cooperarea între state în lupta împotriva criminalității organizate și prevenirea utilizării ilegale a activelor a căror sursă legală nu a fost stabilită, într-un mod periculos pentru societate) (pct. 44).
Art. 9 din Legea Luxemburgheză privind asistența judiciară reciprocă internațională prevede că, dacă sechestrul a fost efectuat de autoritățile luxemburgheze în urma unei cereri a unei autorități străine, legalitatea actelor va fi supusă unei examinări sistematice. În cadrul unei astfel de proceduri, „terțul interesat" (în prezenta cauză, clientul băncii, adică societatea reclamantă) poate prezenta „observațiile" sale în termen de zece zile de la data la care decizia de sechestru a fost notificată băncii (pct. 47).
Dacă banca informează clientul despre decizia de sechestru, acest client poate prezenta observații și își poate ridica obiecțiile, inclusiv cele care vizează recuperarea fondurilor blocate (pct. 48).
Cu toate acestea, situația este diferită dacă banca alege să nu dezvăluie clientului în cauză existența unei astfel de decizii. Într-adevăr, Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională nu prevedea un mecanism imperativ care să asigure că cererea de asistență judiciară reciprocă internațională care implică sechestrul fondurilor bancare și activelor era notificată terțului interesat. În astfel de cazuri, clientul nu este, prin urmare, conștient că termenul de zece zile pentru prezentarea observațiilor prevăzut la art. 9 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională a început să curgă (pct. 49).
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză. Astfel cum Guvernul nu a contestat, societatea reclamantă a luat cunoștință de decizia de sechestru din 5
decembrie
2018 după expirarea termenului pentru prezentarea observațiilor prevăzut la art. 9 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională. Astfel, decizia Tribunalului de Primă Instanță din Luxemburg din 1 februarie 2019 a fost pronunțată fără ca societatea reclamantă să aibă posibilitatea de a prezenta observații în conformitate cu art. 9 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională (pct. 50).
Societatea reclamantă a solicitat, prin urmare, restituirea activelor în temeiul art. 11 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională, cerere respinsă pe motiv că era nefondată (pct. 51).
Astfel, rezultă că autoritățile luxemburgheze nu au evaluat niciodată proporționalitatea acestei măsuri care, după natura și amploarea sa, pare a fi semnificativă și severă și, în plus, durează de șase ani (pct. 52).
Revine instanțelor naționale să asigure că blocarea activelor societății reclamante nu provoacă mai mult prejudiciu decât cel inevitabil care decurge dintr-o astfel de măsură (
a se vedea
Apostolovi/Bulgaria
,
nr. 32644/09, §104, 7 noiembrie 2019). CEDO a indicat deja că, deși orice sechestru provoacă prejudicii, pentru a fi compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, prejudiciul real suferit de cei afectați de o astfel de măsură nu trebuie să fie mai mare decât cel inevitabil care decurge din măsură. Curtea este pe deplin conștientă de dificultățile inerente cooperării internaționale. Cu toate acestea, chiar dacă o măsură este dispusă în contextul unei cereri de asistență judiciară reciprocă internațională emise de un alt stat, ca în prezenta cauză, autoritățile naționale au obligația de a aplica aceste principii în esența lor, ținând cont de caracteristicile și mecanismele specifice ale asistenței judiciare reciproce internaționale (pct. 55).
În prezenta cauză, CEDO a constatat că sfera de examinare a instanțelor luxemburgheze a fost prea restrânsă pentru a îndeplini cerința „echilibrului just" inerentă art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 56).
Această concluzie este susținută de faptul că chestiunea în cauză nu a fost examinată nici de autoritățile peruane (pct.
57).
Aceste considerații sunt suficiente pentru ca CEDO să ajungă la concluzia că instanțele naționale nu au oferit reclamantei posibilitatea de a-și prezenta cauza în cadrul unei proceduri contradictorii (a se vedea, în sens contrar,
Telbis și Viziteu/România
,
nr. 47911/15, §81, 26 iunie 2018;
İpek/Turcia
(decizie), nr. 4158/19, §83, 21 septembrie 2021) (pct. 58).
Această situație a rezultat, în primul rând, din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională, care nu prevedea notificarea informației privind decizia de blocare clientului bancar interesat, și, în al doilea rând, din decizia de a nu examina obiecțiile reclamantei în temeiul art. 11 din această lege (pct. 59).
CEDO consideră că statele sunt mai bine plasate pentru a alege mijloacele adecvate care să asigure că sistemele juridice respectă cerințele Convenției. La fel, nu revine CEDO să se pronunțe asupra chestiunii care dintre cele două căi naționale — prevăzute, respectiv, la art. 9 și 11 din Legea privind asistența judiciară reciprocă internațională — este mai potrivită pentru a asigura conformitatea cu cerințele Convenției (pct. 60).
CEDO concluzionează că sechestrul aplicat activelor societății reclamante în prezenta cauză constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale și că acesta este disproporționat în raport cu scopul legitim urmărit, în lipsa unei căi prin care să poată fi contestată efectiv această măsură (pct. 61).
Prin urmare, este vorba despre o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (pct. 63).
SATISFACȚIA ECHITABILĂ
CEDO consideră că însăși constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciile morale suferite de societatea reclamantă (pct. 67).
CEDO dispune ca Luxemburg să plătească societății reclamante 11.500 euro pentru cheltuieli de judecată (pct. 70).
Hotărârea este disponibilă numai în limba franceză.