ÇAMURȘEN v. TÜRKİYE - [Turkish Translation] summary by Okan Tașdelen
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ÇAMURȘEN v. TÜRKİYE - [Turkish Translation] summary by Okan Tașdelen (CtEDO, 2024)
© Tradus de Okan TAȘDELEN, Fost Jurist B la CEDO, Consilier pentru Cereri la CC și la CEDO, @O_TSDLN, decembrie 2024.
[Publicat anterior pe pagina mea Patreon „https://www.patreon.com/posts/118240425”] Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată în scopul includerii sale în HUDOC. Poate fi reprodusă cu menționarea traducătorului.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
ÇAMURȘEN/TURCIA [1]
(Cererea nr. 42883/19)
12 noiembrie 2024
OBIECTUL CAUZEI
Prezenta cauză privește păstrarea datelor de trafic de internet ale reclamantului (precum informațiile privind accesul la internet GPRS, adresele IP, datele de acces) de către Autoritatea pentru Tehnologii Informaționale și Comunicații (BTK) și de societatea furnizoare de servicii de acces, pe perioade ce depășesc termenele legale, precum și transmiterea acestor date de către BTK către Curtea cu Juri în cadrul procedurii penale împotriva reclamantului pentru acuzația de apartenență la o organizație teroristă (par. 1).
ÎN FAPT
Reclamantul a fost arestat în iulie 2016 și a fost deschisă o anchetă împotriva sa pentru acuzația de apartenență la organizația identificată de autoritățile turce ca FETÖ (par. 2).
În septembrie 2017, instanța de judecată a solicitat BTK informații cu privire la conectarea de pe telefonul reclamantului la Bylock și datele CGNAT; aceste informații au fost transmise instanței (par. 3).
Reclamantul a fost condamnat în martie 2018 pe baza înregistrărilor Bylock (par. 4).
În iunie 2018, reclamantul a depus o plângere împotriva BTK și a societății furnizoare de servicii de acces în temeiul articolului 138 din Codul penal, arătând că datele de trafic de internet fuseseră păstrate pe o perioadă mai îndelungată decât termenele legale (par. 5).
Parchetul Republicii din Ankara a dispus, în iulie 2018, neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că pretențiile trebuiau invocate ca apărare în procesul penal și nu pot da naștere unei plângeri penale (par. 6).
În iunie 2019, Curtea Constituțională a constatat că plângerile reclamantului erau inadmisibile pe motiv că nu fuseseră epuizate căile de recurs interne efective (par. 7).
APRECIEREA CURȚII
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 8 din Convenție, că păstrarea datelor de trafic de internet peste termenele legale și transmiterea acestor informații de către BTK către instanța de judecată îi încălcaseră dreptul la respectarea vieții private (par. 15).
Curtea reamintește că, pentru ca o cale de recurs să fie efectivă, aceasta trebuie să fie de natură să remedieze direct situația denunțată și să ofere o perspectivă rezonabilă de succes (a se vedea Balogh c. Ungariei, nr. 47940/99, § 30, 20 iulie 2004; Sejdovic c. Italiei [MC], nr. 56581/00, § 46, CEDO 2006-II) (par. 18).
Curtea observă că instanța constituțională a respins plângerea reclamantului pentru motivul că nu fuseseră epuizate căile de recurs disponibile și efective. Deși Curtea Constituțională nu a făcut nicio referire la jurisprudența sa în decizia privind cauza reclamantului, aceasta a explicat mai detaliat în jurisprudența sa ulterioară, în special în decizia Ertan Erçıktı (3) (nr. 2018/14040, 30 iunie 2021), principiile privind căile de recurs efective pentru plângeri similare celor formulate de reclamant (par. 19).
Curtea observă că articolul 12 din Legea nr. 2577 oferă o cale de despăgubire persoanelor care susțin că au suferit prejudicii personale ca urmare a unei acțiuni administrative. Curtea reține, de asemenea, articolul 58 din Legea nr. 6098, care permite reclamanților ce susțin că au suferit prejudicii personale să introducă acțiuni în despăgubire împotriva persoanelor private. În prezenta cauză, măsura reclamată constă în esență în păstrarea datelor cu caracter personal de către BTK și de societatea furnizoare de servicii de acces peste termenele legale. Curtea constată că nu există dezacord între părți cu privire la faptul că măsura reclamată intră în sfera de aplicare a articolului 12 din Legea nr. 2577 și a articolului 58 din Legea nr. 6098 (par. 20).
Curtea ia notă de îndoielile reclamantului cu privire la faptul dacă aceste căi de recurs oferă o perspectivă rezonabilă de succes, în măsura în care, în deciziile invocate de Guvern, instanțele administrative și civile au respins plângeri similare, statuând că BTK și societățile furnizoare de servicii de acces acționaseră în mod legal (par. 21).
În acest context, Curtea reamintește că existența unor simple îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei anumite căi de recurs nu poate scuti un reclamant de obligația de a o utiliza (a se vedea Vučković și alții c. Serbiei (excepție preliminară) [MC], nr. 17153/11 și alte 29 de cereri, §§ 74-84, 25 martie 2014) și că respingerea plângerilor nu este, în sine, suficientă pentru a se decide dacă această cale de recurs este sau nu efectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Amann c. Elveției [MC], nr. 27798/95, § 89, CEDO 2000-II; Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI). Dimpotrivă, este în interesul reclamantului să acorde instanței competente posibilitatea de a dezvolta drepturile existente prin puterea sa de interpretare (a se vedea Ciupercescu c. României, nr. 35555/03, § 169, 15 iunie 2010) (par. 22).
Curtea constată că, astfel cum a fost interpretată și aplicată de Curtea Constituțională, calea cea mai efectivă pentru plângerile precum cea a reclamantului o reprezintă căile de despăgubire în fața instanțelor administrative și civile. Curtea constată, de asemenea, că, astfel cum a fost clarificat de Curtea Constituțională în decizia Ertan Erçıktı (3), în cauzele care ridică chestiuni similare, instanțele administrative și civile au examinat în mod cuprinzător fondul susținerilor formulate de părți, care au putut participa efectiv la procedură, iar deciziile instanțelor de prim grad sunt supuse controlului instanțelor superioare. Acordând importanță naturii subsidiare a misiunii sale, Curtea consideră că nu există nimic care să sugereze că examinarea efectuată de instanțele naționale în legătură cu căile de recurs menționate ar fi în vreun fel limitată sau în mod vădit sortită eșecului (a se vedea, mutatis mutandis, Mustafa Avci c. Turciei, nr. 39322/12, § 64, 23 mai 2017). Curtea nu vede, prin urmare, niciun motiv să se îndoiască de eficacitatea căilor de recurs sus-menționate sau să decidă că acestea nu îi pot oferi reclamantului nicio perspectivă de succes (par. 24).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că nu există niciun motiv care să pună la îndoială concluzia Curții Constituționale potrivit căreia căile de despăgubire în fața instanțelor administrative și civile sunt de natură să conducă la recunoașterea presupusei încălcări și la acordarea de despăgubiri (a se vedea, mutatis mutandis, Harizanov c. Bulgariei (dec.), nr. 53626/14, §§ 93-97, 5 decembrie 2017; Gülen c. Turciei (dec.), nr. 38197/16, 38384/16, 38389/16, 38394/16, 38400/16 și 38410/16, § 68, 8 septembrie 2020).
Curtea consideră, prin urmare, că, întrucât reclamantul nu a beneficiat de căile de despăgubire în fața instanțelor administrative și civile prevăzute la articolul 12 din Legea nr. 2577 și la articolul 58 din Legea nr. 6098, acesta nu a făcut tot ceea ce s-ar fi putut aștepta în mod rezonabil de la el pentru a epuiza căile de recurs interne (a se vedea D.H. și alții c. Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, § 116, CEDO 2007-IV) (par. 26).
Cu toate acestea, Curtea subliniază că această concluzie nu aduce în niciun fel atingere examinării ulterioare a chestiunii eficacității căilor de recurs relevante și, în special, a capacității instanțelor naționale de a dezvolta o abordare uniformă și conformă Convenției în ceea ce privește păstrarea datelor cu caracter personal (a se vedea, pentru comparație, Mehmet Hasan Altan c. Turciei, nr. 13237/17, § 102, 20 martie 2018) (par. 27).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge plângerea formulată în temeiul art. 8 din Convenție pentru neepuizarea căilor de recurs interne (par. 28).
ALTĂ PLÂNGERE
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că nu dispunea de o cale de recurs efectivă în privința păstrării și transmiterii nelegale a datelor de trafic de internet (par. 29).
Curtea a stabilit deja mai sus că reclamantul dispunea de o cale de recurs efectivă. Prin urmare, rezultă că plângerea formulată în temeiul art. 13 din Convenție este vădit nefondată și trebuie respinsă (par. 30).
[1] Pentru hotărârea în limba oficială, a se vedea „https://hudoc.AİHM.coe.int/eng?i=001-238608”