AFFAIRE SIK c. GRÈCE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SIK c. GRECIA (solicitarea nr. 28157/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 ianuarie 2015 DEFINIF 29/04/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Sik c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află într-o cameră compusă din Isabelle Berro, președinta Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Aleluia Sicilianos, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 6 ianuarie 2015, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei este o hotărâre (n 2815/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Alexandros Sik și dl Eleni Sik ( S. Lalas, un avocat în barou, guvernul elen, ( .) a fost reprezentat de delegatul agentului său, dl I. Bakopoulos, care se află în fața Consiliului juridic al statului. Reclamanții au declarat o încălcare a dreptului de acces la o instanță. La 4 februarie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. La 27 septembrie 2000 și 12 octombrie 2001, tribunalul corecțional din Larissa a condamnat in absența reclamanților pentru neplăți în termenele stabilite de legea contribuțiilor la asigurările sociale la Fondul de securitate socială (judecată n 5328/2000 și 6653/2001). În iulie 2007, reclamanții au fost arestați și reținuți în temeiul hotărârilor menționate anterior. La o dată nespecificată, reclamanții au interjet apelul la aceste hotărâri. La 5 septembrie 2007, instanța de apel a Larissei a respins apelurile ca fiind întârziate și a acordat executarea hotărârilor nr. 5328/2000 și 6653/2001 (hotărârile nr. 2925-2926/2007). La 25 ianuarie 2008, reclamanții s-au ocupat de casare și au susținut, printre altele, că nu au luat cunoștință nici de citațiile care trebuiau aduse în fața Tribunalului Corecțional, nici de hotărârile nr. 5328/2000 și 6653/2001, deoarece, în momentul notificării lor, autoritățile le-au considerat din neatenție ca fiind reședință necunoscută. La 17 octombrie 2008, Curtea de Casație, în formațiune de cameră, a respins recursurile în casare și a confirmat hotărârile nr. 2925-2926/2007 ale Tribunalului de apel din Larissa. În special, în temeiul articolelor 474 alineatul (2) și 462 din Codul de procedură penală, în cazul în care actul de înregistrare a recursului în casare nu cuprinde unul dintre mijloacele de casare prevăzute la art. 510 din același cod, acțiunea este declarată inadmisibilă. Curtea de Casație a fost mai mult decât în conformitate cu articolele 474, 509 și 510 din Codul de procedură penală, actul d. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În mod excepțional, acest lucru este legal, cu condiția ca, la depunerea actului de înregistrare a recursului în casare, se menționează în mod explicit că cele două documente constituie un singur recurs. În acest caz, documentul suplimentar trebuie semnat de reclamant în casare și agentul grefei. 10. Îndreptându-se spre faptele cauzei, Curtea de Casație nota că: actelor de înregistrare a recursurilor în cassare efectuate de solicitanți erau anexate recursurilor separate semnate de reprezentantul lor, fără a fi semnate de către agentul grefei Tribunalului de corecție din Larissa. Curtea de Casație concluzionează că cele două documente nu puteau constitui un singur recurs în casație și că acțiunile desfășurate de reclamanți trebuiau, prin urmare, declarate inadmisibile (hotărârile nr. 2159-2160/2008). Aceste hotărâri au fost nete și certificate conforme la 7 noiembrie 2008. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 11. În conformitate cu art. 474 din Codul de procedură penală, o cale de atac se exercită printr-o declarație prezentată grefei Tribunalului care a emis hotărârea atacată și se întocmește un raport în acest sens, care trebuie semnat de cel care prezintă declarația menționată anterior și de cel care o primește. În conformitate cu art. 50 alineatul (1) din Codul de procedură penală, art. 474 din același Cod se aplică, de asemenea, în cazul recursului în casare. Reclamanții se plâng că recursul la recursurile lor în Casație de către Curtea de Casație este echivalent cu un refuz de acces la această instanță. Ei Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 13. Guvernul afirmă că instanțele nu au fost private de dreptul lor de acces la Curtea de Casație. În interesul unei bune administrări a justiției, trebuie să acceptăm existența formalităților pentru a sesiza în mod valabil o instanță națională. Aceste formalități, care sunt concrete și pot fi ușor respectate, nu sunt destinate restricționării, ci organizării accesului la Înalta Instanță. Guvernul declară că, în speță, reprezentantul reclamanților ar fi putut să dea dovadă de diligență; într-adevăr, acesta ar fi putut atrage atenția grefierului instanței competente asupra omisiunii sale de a semna recursurile distincte de rupere, astfel încât acestea să fie în mod valabil anexate recursurilor inițiale de rupere. 14. Reclamanții consideră că respingerea recursurilor lor în casare ca inadmisibile este pe deplin imputată la omisiunea în litigiu a grefei Tribunalului corecțional din Larissa. 15. Curtea reamintește că dreptul de a dispune de o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece acesta solicită, prin natura sa, o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de dejucare (Cruais și Bousquet c. Franța , nr. 67881/01, § 26, 10 ianuarie 2006). Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul deschis la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. În plus, acestea nu conciliază cu art. 6 alineatul (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Viard c. Franța, nr 71658/10, § 29, 9 ianuarie 2014 16. Pe de altă parte, Curtea amintește că art. 6 din convenție nu obligă statele contractante să înființeze cursuri de recurs sau de casare. Cu toate acestea, un stat care dispune de astfel de instanțe are obligaia de a se asigura că justiiabilii beneficiază de garaniile fundamentale prevăzute la art. 6 (a se vedea printre altele, Delcourt c. Belgia , 17 ianuarie 1970, § 25, seria A n Erfar-Avef Grecia, n 31150/09, § 39, 27 martie 2014). Modul în care se aplică art. 6 alineatele (1) și (2) depinde de particularitățile procedurii în cauză. Pentru a judeca acest lucru, trebuie să se țină seama de întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul pe care l-a jucat instanța de casare, condițiile de admisibilitate a unui recurs putând fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea, printre altele, Liakopoulou c. Grecia, n 20627/04, § 18, 24 mai 2006). 17. În cazul de față, reclamanții au avut acces în mod oficial la Curtea de Casație, dar numai pentru a fi acuzat că au declarat recursurile inadmisibile pe motiv că documentul de recurs distinct nu a fost semnat de către agentul grefei la care a fost primit. Or, în sine, faptul că a putut sesiza o instanță nu îndeplinește neapărat cerințele articolului 6 Õ 1 : încă trebuie să se constate că gradul de acces la legislația națională a fost suficient pentru a asigura pe deplin dreptul la o instanță judecătorească, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Vamvakas c. Grecia, nr 36700/06, § 30, 16 octombrie 2008). 18. Curtea ia notă de faptul că Codul de procedură penală prevede în mod explicit că persoana care primește recursul în casare trebuie, împreună cu persoana care îl prezintă, să își aplice semnătura pe raportul întocmit de grefa instanței competente în acest sens. Prin urmare, respectarea acestei metode este pe deplin responsabilitatea persoanei împuternicite să primească recursul, în speță a grefierului în cadrul Tribunalului Corecțional din Larissa. Având în vedere cele de mai sus, declarația de declarație din partea Curții de Casație a penalizat reclamanții pentru o eroare materială comisă de grefierul Tribunalului corecțional al Larissei la depunerea recursului lor în casare și pentru care reclamanții nu ar putea fi declarați responsabili. Acest lucru este cu atât mai adevărat, cu cât nu reiese din dosar că reprezentantul lor a constatat că acest defect procedural în momentul depunerii recursului în casare pentru a putea eventual informa grefierul. Prin urmare, nicio lipsă de diligență nu poate fi, în speță, imputată reclamanților sau reprezentantului acestora. 19. În aceste condiții, Curtea nu poate admite că un formal atât de rigid atașează procedura urmată în fața Curții de Casație (a se vedea, mutatis mutandis Sotiris și Nikos Koutras ATTEE c. Grecia, n 39442/98, § 22, CEDH 2000-XII și Boulouguras c. Grecia, 66294/01, § 27, 27 mai 2004). Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții au suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului lor de a avea acces la o instanță și că, prin urmare, s-a adus atingere substanței dreptului lor la o instanță. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIune 20. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât mai puțin decât este posibil din cauza consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 22. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și arbitrară și afirmă că constatarea încălcării ar fi o satisfacție suficientă și, în orice caz, afirmă că suma care trebuie alocată nu poate depăși 2 500 EUR. 23. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării dreptului lor de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Acest prejudiciu moral nu este compensat suficient prin constatarea încălcării. Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde în comun reclamantului suma de 3 500 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxe și cheltuieli de judecată 24. Reclamanții nu solicită nici o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. Interese moratoriu 25. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 29 ianuarie 2015, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

SIK c. GRÈCE

(Requête n

o

28157/09)

ARRÊT

STRASBOURG

29 janvier 2015

DÉFINITIF

29/04/2015

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Sik c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Isabelle Berro,

présidente,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Julia Laffranque,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Linos-Alexandre Sicilianos,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 janvier 2015,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

28157/09) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M.

Alexandros Sik et M

me

Eleni Sik («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 3

mai 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants ont été représentés par M

e

S. Lalas, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par le délégué de son agent, M. I. Bakopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Les requérants allèguent une violation du droit d’accès à un tribunal.

4.

Le 4 février 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés en 1945 et résident à Athènes.

6.

Les 27 septembre 2000 et 12 octobre 2001, le tribunal correctionnel de Larissa condamna

in absentia

les requérants pour non-paiement dans les délais fixés par la loi de cotisations de sécurité sociale à la Caisse de sécurité sociale (jugements n

os

5328/2000 et 6653/2001). En juillet 2007, les requérants furent arrêtés et mis en détention en vertu des jugements précités. À une date non précisée, les requérants interjetèrent appel de ces jugements.

7.

Le 5 septembre 2007, la cour d’appel de Larissa rejeta les appels comme tardifs et ordonna l’exécution des jugements n

os

5328/2000 et 6653/2001 (arrêts n

os

2925-2926/2007).

8.

Le 25 janvier 2008, les requérants se pourvurent en cassation. Ils alléguaient notamment qu’ils n’avaient pris connaissance ni des citations à comparaître devant le tribunal correctionnel ni des jugements n

os

5328/2000 et 6653/2001, du fait que, lors de leur notification, les autorités les avaient par inadvertance considérés de «

résidence inconnue

».

9.

Le 17 octobre 2008, la Cour de cassation, en formation de chambre, rejeta les pourvois en cassation et confirma les arrêts n

os

2925-2926/2007 de la cour d’appel de Larissa. En particulier, la haute juridiction pénale releva qu’en vertu des articles 474 § 2 et 462 du code de procédure pénale, si l’acte d’enregistrement du pourvoi en cassation ne comprend pas l’un des moyens en cassation prévus par l’article 510 du même code, le recours est déclaré irrecevable. La Cour de cassation releva de plus que selon les articles 474, 509 et 510 du code de procédure pénale, l’acte d’enregistrement du pourvoi en cassation ne peut pas être complété ultérieurement par le biais d’un document distinct, à titre d’exemple un pourvoi, des observations ou une déclaration supplémentaires. Exceptionnellement, ceci est loisible à condition que, lors du dépôt de l’acte d’enregistrement du pourvoi en cassation, il est explicitement mentionné que les deux documents constituent un seul et unique pourvoi. Dans ce cas, le document supplémentaire doit être signé par le demandeur en cassation et l’agent du greffe.

10.

Se tournant vers les faits de la cause, la Cour de cassation nota qu’aux actes d’enregistrement des pourvois en cassation exercés par les requérants étaient joints des pourvois distincts signés par leur représentant sans pour autant qu’ils soient signés par l’agent du greffe du tribunal correctionnel de Larissa. La Cour de cassation conclut que les deux documents ne pouvaient pas constituer un seul et unique pourvoi en cassation et que les recours exercés par les requérants devaient donc être déclarés irrecevables (arrêts n

os

2159-2160/2008). Ces arrêts furent mis au net et certifiés conformes le 7

novembre 2008.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

11.

Aux termes de l’article 474 du Code de procédure pénale, un recours est exercé par déclaration soumise au greffe du tribunal ayant délivré le jugement attaqué. Un rapport est dressé en ce sens qui doit être signé par celui qui soumet la déclaration précitée et celui qui la réceptionne. Selon l’article 509 § 1 du Code de procédure pénale, l’article 474 du même Code s’applique aussi dans le cas du pourvoi en cassation.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Les requérants se plaignent que l’irrecevabilité de leurs pourvois en cassation par la Cour de cassation équivaut à un refus d’accès à cette juridiction. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

13.

Le Gouvernement affirme que les requérants n’ont pas été privés de leur droit d’accès à la Cour de cassation. Dans l’intérêt d’une bonne administration de la justice, il faut accepter l’existence de formalités pour saisir valablement une juridiction nationale. Ces formalités, qui sont concrètes et peuvent facilement être observées, ne visent pas à restreindre mais à organiser l’accès à la haute juridiction. Le Gouvernement allègue qu’en l’espèce le représentant des requérants aurait pu faire preuve de diligence

; en effet, il aurait pu attirer l’attention du greffier du tribunal compétent sur son omission de signer les pourvois distincts de cassation afin qu’ils soient valablement joints aux pourvois initiaux de cassation.

14.

Les requérants considèrent que le rejet de leurs pourvois en cassation comme irrecevables est entièrement imputable à l’omission litigieuse du greffe du tribunal correctionnel de Larissa.

15.

La Cour rappelle que le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de la recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (

Gruais et Bousquet c. France

, n

o

67881/01, § 26, 10 janvier 2006). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (

Viard c. France

, n

o

71658/10, § 29, 9 janvier 2014).

16.

Par ailleurs, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les États contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Néanmoins, un État qui se dote de juridictions de cette nature a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elles des garanties fondamentales de l’article 6 (voir, parmi d’autres,

Delcourt c.

Belgique

, 17 janvier 1970, § 25, série A n

o

11

;

Erfar-Avef

c.

Grèce

, n

o

31150/09, § 39, 27 mars 2014).

La manière dont l’article 6 § 1 s’y applique dépend des particularités de la procédure en cause. Pour en juger, il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction de cassation, les conditions de recevabilité d’un pourvoi pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (voir, parmi d’autres,

Liakopoulou c. Grèce

, n

o

20627/04, §

18, 24 mai 2006).

17.

Dans le cas d’espèce, les requérants ont beau eu formellement accès à la Cour de cassation, mais seulement pour entendre déclarer leurs recours irrecevables au motif que le document de pourvoi distinct n’avait pas été signé par l’agent du greffe l’ayant réceptionné. Or, en soi, le fait d’avoir pu saisir une juridiction ne satisfait pas nécessairement aux impératifs de l’article 6 § 1

: encore faut-il constater que le degré d’accès procuré par la législation nationale suffisait pour assurer à l’intéressé le «

droit à un tribunal

», eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique (

Vamvakas c. Grèce

, n

o

36970/06, § 30, 16

octobre 2008).

18.

La Cour note que le Code de procédure pénale prévoit explicitement que la personne qui réceptionne le pourvoi en cassation doit, avec celui qui le soumet, apposer sa signature sur le rapport dressé par le greffe du tribunal compétent en ce sens. Partant, le respect de cette modalité relève entièrement de la responsabilité de la personne habilitée à recevoir le recours, en l’occurrence du greffier auprès du tribunal correctionnel de Larissa. Au vu de ce qui précède, la déclaration d’irrecevabilité prononcée en l’espèce par la Cour de cassation a pénalisé les requérants pour une erreur matérielle commise par le greffier du tribunal correctionnel de Larissa lors du dépôt de leur pourvoi en cassation et pour laquelle les requérants ne pourraient pas être tenus de responsables. Cela est d’autant plus vrai, qu’il ne ressort pas du dossier que leur représentant se soit aperçu de ce défaut procédural lors du dépôt du pourvoi en cassation pour pouvoir éventuellement en informer le greffier. Partant, aucun manque de diligence ne saurait en l’espèce être imputé aux requérants ou à leur représentant.

19.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait admettre qu’un formalisme aussi rigide assortisse la procédure suivie devant la Cour de cassation (voir,

mutatis mutandis

,

Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Grèce

, n

o

39442/98, §

22, CEDH 2000-XII, et

Boulougouras c. Grèce

, n

o

66294/01, § 27, 27 mai 2004). La Cour estime par conséquent que les requérants ont subi une entrave disproportionnée à leur droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, il y a eu atteinte à la substance même de leur droit à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

21.

Les requérants réclament 30

000 euros chacun au titre du dommage moral subi.

22.

Le Gouvernement estime que la somme réclamée est excessive et arbitraire et affirme que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante. En tout état de cause, il affirme que la somme à allouer ne saurait dépasser 2

500 EUR.

23.

La Cour considère que les requérants ont souffert un préjudice moral, du fait de la violation de leur droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article

6 § 1 de la Convention. Ce préjudice moral ne se trouve pas suffisamment compensé par le constat de violation. Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants la somme de 3 500

EUR pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

B.

Frais et dépens

24.

Les requérants ne sollicitent aucune somme au titre des frais et dépens. Partant, il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

25.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à l’égard du droit d’accès à un tribunal

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) au titre du dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

29 janvier 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Isabelle Berro

Greffier

Présidente