CtEDO 09.02.2015 Auto

POROPAT v. SLOVENIA

RESPONDENT
SVN
HOTĂRÂRE
09.02.2015
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Communicated
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
POROPAT v. SLOVENIA (CtEDO, 2015)
HUDOC · oficial

Comunicat la 9 februarie 2015 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 21668/12 Marino POROPAT împotriva Sloveniei depusă la 5 aprilie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Marino Poropat, este un național sloven, născut în 1951 și locuiește în Portorož. El este reprezentat în fața Curții de către dl Gvozdić, un avocat practicant în Sežana. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul și R.H. sunt vecini care locuiesc într-o casă semi-detașată. Ele au fost în conflict de câțiva ani și au instituit amândoi mai multe proceduri civile împotriva celorlalte, precum și au depus plângeri penale. În mai multe dintre aceste proceduri K.C. a fost chemat să depună mărturie în numele R.H. În 1999 reclamantul a fost atacat și bătut de către infractori neidentificați. Procedura penală împotriva reclamantului La o dată neespecificată la începutul anului 2004, R.H. a depus o plângere penală împotriva reclamantului. A susținut că reclamantul a avut la 13 februarie 2004, când s-a întâlnit în fața casei, l-au amenințat prin strigând: “Am cumpărat o armă, astfel că totul se va termina în curând.” La 29 octombrie 2004, procurorul de district Koper a depus acuzații împotriva reclamantului pentru infracțiunile de amenința securitatea altor persoane. La 3 aprilie 2007, Curtea locală Piran a desfășurat o audiere și a achitat reclamantul. La 21 noiembrie 2007, Curtea superioră Koper a susținut recursul depus de Procuratura de district și a remis cazul înapoi la instanța de primă instanță. La 10 aprilie și 3 iulie 2009, Curtea Locală Piran a organizat audieri în cadrul procedurii remitete. A examinat reclamantul, R.H. și K.C., care era angajatul R.H.. Reclamantul a refuzat comiterea infracțiunii, susținând că nici măcar nu s-a întâlnit cu R.H. în ziua relevantă. K.C. a mărturisit că R.H. l-a sunat după eveniment și i-a spus că reclamantul l-a amenințat. Reclamantul a susținut că K.C. nu a putut fi considerat un martor de încredere și a solicitat instanței să audă D.C., care ar putea confirma acuzațiile sale. Reclamantul a prezentat cu cererea sa o declarație scrisă de D.C., în care acesta din urmă a declarat că R.H. a influențat martorii în procedura la care a fost parte. Curtea a respins cererea reclamantului de a auzi D.C. Din cauza faptului că martorul în cauză nu a fost prezent la momentul în care se presupune că a avut loc evenimentul și că declarația scrisă a acestuia nu se referă la procedurile anterioare. De asemenea, a respins cererea reclamantului de a inspecta locul infracțiunii și de a efectua o reconstrucție a evenimentului. La 3 iulie 2009, Curtea Locală Piran a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la trei luni de închisoare în curs de condamnare. Acesta a concluzionat că s-a dovedit pe baza dovezilor furnizate de R.H. și K.C. că reclamantul a amenințat reclamantul prin a se referi la faptul că a cumpărat o armă și că amenințarea a creat sentimente de frică în partea vătămată. Acesta a respins argumentele apărării în ceea ce privește credibilitatea martorilor prin concluzia că a găsit declarațiile formulate de R.H. și K.C. suficient de convingătoare și nu au avut motive să nu le creadă. Pentru că nimic nu poate fi dedus din declarația sa scrisă care ar face referire la evenimentul care este subiectul procedurii [prezent]. De asemenea, inspecția locului și o reconstrucție a evenimentului nu au fost efectuate, deoarece modul în care a avut loc evenimentul și, în plus, conținutul cuvintelor menționate poate fi deja stabilit din celelalte dovezi produse.” La 9 septembrie 2009, reclamantul a depus un recurs. El s-a plâns de refuzul instanței de a auzi D.C., subliniind faptul că instanța ar fi trebuit să ia în considerare numeroasele proceduri la care reclamantul și R.H. au fost părți și că, prin urmare, ar fi trebuit să fi demonstrat mai multă diligență atunci când a atribuit credibilitate declarațiilor K.C., care au depus mărturie în beneficiul R.H. în aproape toate procedurile. El a susținut în continuare că instanța ar fi putut fi îndoială de credibilitatea K.C. din cauza faptului că R.H. a menționat conversația sa cu K.C. la numai șase ani după eveniment, și anume după ce reclamantul a fost achitat inițial în primul set de proceduri. El a remarcat, de asemenea, că, deși întreaga zonă a casei este sub supraveghere video, R.H. Nu a furnizat înregistrări de la camere pentru a dovedi că el și reclamantul s-au întâlnit într-adevăr în ziua relevantă – un fapt că reclamantul neagă. La 6 ianuarie 2010, reclamantul a devenit conștient de deschiderea unei anchete penale împotriva K.C. în ceea ce privește infracțiunile de a ajuta la atacul împotriva lui în 1999. La 3 februarie 2010, Curtea Supremă Koper a respins recursul reclamantului și a observat că drepturile apărării nu au fost încălcate de refuzul de a auzi D.C. sau de a admite alte dovezi pe care le-a dorit să le aducă și că instanța de primă instanță a furnizat motive suficiente în acest sens. La 15 februarie 2010, reclamantul a depus o cerere de protecție a legalității. Pe lângă repetarea argumentelor avansate în fața instanțelor de judecată, el a menționat în continuare faptul că, între timp, a fost deschisă o procedură penală împotriva K.C. în ceea ce privește atacul din 1999. El a susținut că acest lucru a confirmat acuzațiile sale că K.C. nu ar putea fi considerat un martor fiabil. La 12 aprilie 2010, în cadrul unui set separat de proceduri civile, D.C. a depus mărturie că R.H. a influențat martorii pentru a obține declarații în avantajul său. La 17 iunie 2010, Curtea Supremă a respins cererea reclamantului de protecție a legalității. La 30 august 2010, reclamantul a depus o plângere constituțională și a reiterat argumentele sale privind neadmisia probelor și, în plus, a făcut trimitere la mărturia dată de D.C. la 12 aprilie 2010. La 25 octombrie 2011, Curtea Constituțională a respins plângerea constituțională a reclamantului prin trimiterea la art. 55.b din Legea Curții Constituționale. Cererea privind atacul perpetrat în 1999 În urma atacului împotriva reclamantului în 1999 a fost deschisă o anchetă de poliție. Reclamantul a afirmat că atacul împotriva lui a fost organizat de R.H. În timp ce o anchetă penală a fost deschisă în legătură cu K.C. (a se vedea mai sus), nimeni nu a fost acuzat oficial pentru infracțiune. În aprilie 2010, procurorul public a hotărât să pună capăt urmăririi în funcție de timp. Reclamantul a instituit o procedură civilă împotriva statului, cerând o compensare pentru prejudiciu moral suportate de încălcarea drepturilor sale personale din cauza unei anchete penale ineficace. La 29 mai 2014, Curtea Constituțională a hotărât că atacul nu a fost investigat în mod corespunzător și că aceasta constituie o încălcare a aspectelor procedurale ale drepturilor reclamantului la demnitate și siguranță personală (art. 34 din Constituție) și inviolabilitatea integrității sale fizice și mentale (art. 35 din Constituție). Curtea Constituțională a identificat, printre principalele deficiențe ale anchetei, faptul că nu s-a investigat în mod corespunzător indicii care indică R.H. și K.C. COMPLAINTES Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 § 1 și § 3 literele (d) din Convenție că procedura luată în ansamblu a fost incorectă și că decizia Curții Locale Piran a fost arbitrară. El observă în special că condamnarea sa a fost bazată numai pe dovezile furnizate de R.H. și de angajatul și prietenul acestuia K.C., doi martori care, în opinia sa, nu au fost de încredere. El consideră că instanța internă nu a dat motive suficiente în acest sens. Reclamantul se plânge în continuare că nu a putut obține prezența martorilor în numele său în aceleași condiții ca și martorii împotriva acestuia. El observă că instanța și-a respins cererea de a examina D.C., care ar fi putut confirma acuzațiile sale cu privire la nerespectarea dovezii furnizate de K.C. El susține, de asemenea, că raționarea instanței în acest sens nu a fost logică, deoarece atât D.C., cât și K.C. – care a fost admis ca martor – nu au fost prezente atunci când incidentul se presupune că a avut loc. (2) În special, reclamantul a putut obține participarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca și martorii împotriva acestuia, conform art. 6 § 3 lit. (d) din Convenție?

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă