Comunicat la 17 februarie 2015 Secțiunea a patra Cerere nr. 41984/04 Virgilio S.P.A. împotriva Italiei introdusă la 23 noiembrie 2004 EXPOSAT DE FAPTELE Recurente, Virgilio S.P.A., este o societate pe acțiuni italiană cu sediul în Brescia. Ea este reprezentată în fața Curții de către E. Senini, avocată la Brescia. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta, o societate comercială, a plătit în mod regulat statului plata în avans a impozitului pe venit. Cu toate acestea, pentru anii 1989, 1992, 1993, 1994, 1996, 1997, 1998, 2001 și 2001, aceasta a constatat că venitul ei real era inferior estimărilor administrației fiscale.
Prin urmare, în declarațiile sale privind veniturile pentru anii în cauză, Comisia a revendicat următoarele sume cu titlu de rambursare a creditelor fiscale - 89 580 000 lire (ITL 177 EUR) pentru 1996 - 91 079 000 ITL (aproximativ 47 038 EUR) pentru 1997 - 90 000 000 ITL (aproximativ 46 481 EUR) pentru 1998 - 55 000 EUR pentru 2001. La cererea recurentei, o sumă egală cu 80% din sumele datorate pentru 1989 și 1992 a fost plătită în obligațiuni de stat. Prin urmare, sumele restante datorate pentru 1989 și 1992 a fost de numai 24 357 000 ITL (aproximativ 12 579 EUR) și 20 546 000 ITL (aproximativ 10 611 EUR).
La 30 noiembrie 2000, recurenta a solicitat autorităților fiscale regionale plata sumelor datorate cu titlu de credit de la plata impozitului pe profit pentru anii 1989, 1992, 1993, 1994 și 1996, care au primit nicio plată, la 13 septembrie 2004, recurenta a introdus o acțiune în fața Comisiei fiscale provinciale (Comisia tributaria provincială) Brescia a explicat că creditul său de impozit care nu a fost compensat prin acordarea de obligațiuni de stat în valoare de 303,10 EUR, suma la care a adăugat dobânda legală și a solicitat plata. În memoriul din 24 decembrie 2004, administrația fiscală a indicat că sumele restante datorate pentru 1989 și 1992 nu au fost plătite din cauza lipsei de informații specifice din partea Ministerului Finanțelor.
Printr-o decizie din 4 februarie 2005, al cărei text a fost depus la grefa din 4 martie 2005, comisia fiscală provincială a Brescia a primit recursul recurentei și a subliniat faptul că lipsa de Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 18 decembrie 2014, administrația fiscală a efectuat ulterior mai multe plăți în favoarea acesteia. Sumele recunoscute recurentei în decizia din 4 februarie 2005 i-au fost rambursate integral în iunie 2006. În Italia, societățile sunt obligate să plătească în statul membru plata în avans a impozitului pe venit. În fiecare an, în momentul prezentării declarației de impozit, contribuabilul calculează valoarea impozabilă a veniturilor efective din anul precedent.
Este posibil ca sumele încasate de către administrație în avans să fie mai mari decât cuantumul impozitului datorat, iar contribuabilul să devină astfel titular al unui credit de impozit pe stat. În cazul în care este vorba despre un credit de impozit pe venit, administrația este obligată să efectueze din oficiu rambursarea, declarația de venituri valorând cerere de rambursare (art. 41 din Decretul președintelui Republicii (DPR) nr. 602 din 1973) Pentru mai multe detalii privind dreptul și practica internă relevante, a se vedea Buffalo S.r.l. în lichidare c. Italia, § 38746/97, §§ 16-23, 3 iulie 2003. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de întârzierea administrării în rambursarea creditelor de transfer.
Aceasta adaugă că rambursarea parțială prin acordarea de obligațiuni de stat nu ar fi un mijloc eficient, deoarece ar crea o perioadă ulterioară în plata datoriei statului. Acest lucru ar aduce prejudicii contribuabilului nu numai atunci când acesta se află într-o situație de stres financiar, ci și atunci când întreprinderea economică este sănătoasă din punct de vedere financiar. Într-adevăr, nedisponibilitatea imediată a unor sume importante i-a redus posibilitățile de a investi și de a avea acces la împrumuturi bancare.
În lumina celor de mai sus, recurenta consideră că a existat o ruptură a echilibrului corect Având în vedere faptul că, în iunie 2006, persoana în cauză a obținut rambursarea integrală a sumelor datorate cu titlu de credit fiscal, se poate considera că reclamanta și-a pierdut calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, în raport cu faptele pe care le-a comis, presupunând că ar putea încă să își asume responsabilitatea pentru victimă. În conformitate cu principiile prezentate de Curte în hotărârea Buffalo S.r.l. în lichidare c. Italia 38746/97, 3 iulie 2003), recurenta a trebuit să suporte o sarcină excesivă și exorbitantă, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza întârzierii în rambursarea creditelor sale de la plata impozitului pe profit
Communiquée le 17 février 2015
Requête n o 41984/04 Virgilio S.P.A. contre l’Italie introduite le 23 novembre 2004
Le requérante, Virgilio S.P.A., est une société anonyme italienne ayant son siège à Brescia. Elle est représentée devant la Cour par M e E. Senini, avocate à Brescia. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante, une société commerciale, a régulièrement versé à l’État des acomptes sur l’impôt sur le revenu. Cependant, pour les années 1989, 1992, 1993, 1994, 1996, 1997, 1998, et 2001, elle a constaté que son revenu réel était inférieur aux estimations de l’administration fiscale.
Dans ses déclarations des revenus pour les années en question, elle a donc revendiqué les sommes suivantes à titre de remboursement des crédits d’impôt : - 89 580 000 lires (ITL – environ 46 264 euros (EUR)) pour 1989 ; - 83 531 000 ITL (environ 43 140 EUR) pour 1992 ; - 89 837 000 ITL (environ 46 396 EUR) pour 1993 ; - 86 044 000 ITL (environ 44 438 EUR) pour 1994 ; - 79 731 000 ITL (environ 41 177 EUR) pour 1996 ; - 91 079 000 ITL (environ 47 038 EUR) pour 1997 ; - 90 000 000 ITL (environ 46 481 EUR) pour 1998 ; - 55 000 EUR pour 2001. À la demande de la requérante, un montant égal à 80% des sommes dues pour 1989 et 1992 fut payé en obligations d’État. Dès lors, les sommes restant dues pour 1989 et 1992 s’élevaient seulement à 24 357 000 ITL (environ 12 579 EUR) et 20 546 000 ITL (environ 10 611 EUR) respectivement.
Le 30 novembre 2000, la requérante sollicita auprès des autorités fiscales régionales le versement des sommes dues à titre de crédit d’impôt pour les années 1989, 1992, 1993, 1994 et 1996. N’ayant reçu aucun paiement, le 13 septembre 2004, la requérante introduisit un recours devant la commission fiscale provinciale ( commissione tributaria provinciale ) de Brescia. Elle exposa que son crédit d’impôt non compensé par l’octroi d’obligations d’État s’élevait désormais à 303 722,10 EUR, somme à laquelle s’ajoutaient les intérêts légaux, et en demanda le paiement. Dans un mémoire du 24 décembre 2004, l’administration fiscale indiqua que les sommes restant dues pour 1989 et 1992 n’avaient pas été versées à cause de l’absence d’instructions spécifiques du ministère des Finances.
L’administration s’engageait à rembourser à la requérante le crédit d’impôt revendiqué pour les années 1993, 1994, 1996, 1997, 1998 et 2001. Par une décision du 4 février 2005, dont le texte fut déposé au greffe le 4 mars 2005, la commission fiscale provinciale de Brescia accueillit le recours de la requérante. Elle souligna que l’absence d’instructions spécifiques n’exonérait pas l’administration de son devoir de verser à l’intéressée les sommes auxquelles elle avait droit. Selon les informations fournies par la requérante le 18 décembre 2014, l’administration fiscale effectua par la suite plusieurs versement en sa faveur. Les sommes reconnues à la requérante dans la décision du 4 février 2005 lui furent intégralement remboursées en juin 2006. B. Le droit et la pratique internes pertinents En Italie, les sociétés sont tenues de verser à l’État des acomptes sur l’impôt sur le revenu.
Chaque année, au moment de présenter sa déclaration d’impôt, le contribuable calcule le montant imposable des revenus effectifs de l’année précédente. Il se peut que les sommes prélevées par l’administration à titre d’acompte soient supérieures au montant de l’impôt dû et que le contribuable devienne ainsi titulaire d’un crédit d’impôt envers l’État. Lorsqu’il s’agit d’un crédit d’impôt sur le revenu, l’administration est tenue de procéder d’office au remboursement, la déclaration des revenus valant demande de remboursement (article 41 du décret du Président de la République (DPR) n o 602 de 1973) Pour plus de précisions sur le droit et la pratique internes pertinents, voir Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie , n o 38746/97, §§ 16-23, 3 juillet 2003. GRIEF Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la requérante se plaint du retard de l’administration dans le remboursement de ses crédits d’impôts.
Elle soutient qu’il s’agit d’un problème systémique en Italie, où le remboursement en question se ferait dans un délai allant de cinq à quinze ans. Elle ajoute que le remboursement partiel par l’octroi d’obligations d’État ne serait pas un moyen efficace car il créerait un atermoiement ultérieur dans le paiement de la dette de l’État. Ceci serait préjudiciable pour le contribuable non seulement lorsque celui-ci se trouve dans une situation de détresse financière, mais aussi lorsque l’entreprise créancière est financièrement saine. En effet, la non-disponibilité immédiate de sommes importantes a réduit ses possibilités d’investir et d’avoir accès à des prêts bancaires. À la lumière de ce qui précède, la requérante estime qu’il y a eu rupture du « juste équilibre » devant régner en la matière.
1. Compte tenu du fait qu’en juin 2006, l’intéressée a obtenu le remboursement intégral des sommes qui lui étaient dues à titre de crédit d’impôt, peut-on considérer que la requérante a perdu la qualité de « victime », au sens de l’article 34 de la Convention, par rapport aux faits qu’elle dénonce ? 2. À supposer qu’elle puisse encore se prétendre « victime », et compte tenu des principes exposés par la Cour dans l’arrêt Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie (n o 38746/97, 3 juillet 2003), la requérante a-t-elle dû supporter une charge excessive et exorbitante contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 à cause du retard dans le remboursement de ses crédits d’impôts ?