CtEDO 26.10.2000 Auto

BUFFALO S.r.l. c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
26.10.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BUFFALO S.r.l. c. ITALIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38746/97 prezentate de BUFFALO Srl împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 iunie 1997 și înregistrată la 25 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Societatea reclamantă este o societate cu răspundere limitată care se află la Milano și și-a încetat activitatea în 1994 și este înregistrată în Registrul societăților aflate în lichidare voluntară începând cu 19 decembrie 1994. În fața Curții, aceasta este reprezentată de domnul Carlo Papi, titularul a 90 % din cotele de participare și administratorul unic. Acesta a primit mandat din partea lichidatorului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea reclamantă a fost sau este titulară de credite de la data de mai jos, în conformitate cu tabelul următor de credit (ITL) data rambursării sumei rambursate (ITL) 1985 50 317 000 07.98 44 582 000 capital 38 115 000 interese 1986 65 869 000 07.97 65 869 000 capital 39 521 000 interese 1987 27 800 000 09.96 27 800 000 capital 15 846 000 interese 1987 111 199 000 02.98 111 199 000 capital 48 928 000 interese 1988 69 437 000 07.97 54 313 000 capital 22 812 000 interese 1989 146 609 000 12. 98 146 591 000 capital 76 960 000 interese 1990 400 125 000 092000. 400 110 000 capital 214 064 500 interese 1991 255 016 000 12.98 255 016 000 capital 87 981 000 interese 1994 89 747 000 Societatea reclamantă arată că, în urma întârzierilor în rambursarea creditelor în litigiu, aceasta a trebuit să se adreseze băncilor, pentru a obține finanțare în valoare de 550 de milioane lire italiene. Ulterior, aceasta a obținut finanțare din partea persoanelor fizice și a unei societăți de factoring (400 de milioane ITL). În ceea ce privește creditele pentru anii 1986, 1987, 1988 și 1989, societatea reclamantă, la 29 septembrie 1994, a optat pentru rambursarea prevăzută în Decretul ministerial nr. 307 din 23 mai 1994. Prin urmare, în martie 1999, societatea reclamantă a trebuit să plătească 318 599 000 ITL. Societatea reclamantă este în lichidare din decembrie 1994 și susține că creditele nerambursabile întârzie și operațiunile de lichidare. Societatea reclamantă arată că, pentru unele dintre creditele deja rambursate de către administrație, suma încasată este mai mică decât suma solicitată. Aceasta arată că contribuabilul cunoaște valoarea creditului care îi va fi rambursată numai în momentul în care administrația îi comunică ordinul de plată și, în consecință, ținând cont de termenul prevăzut pentru introducerea unei căi de atac, nu ar dispune de nici un mijloc de contestare a sumei plătite. Contextul și dreptul intern relevant În Italia, societățile sunt obligate să plătească în avans impozite pe venit. În fiecare an, în momentul prezentării declarației de impozit, contribuabilul calculează valoarea impozabilă a veniturilor efective din anul precedent. Este posibil ca sumele încasate de administrație în avans să fie mai mari decât cuantumul impozitului datorat, iar contribuabilul să devină astfel titular al unui credit de impozit pe profit. În cazul în care este vorba despre un credit de impozit pe venit, administrația este obligată să efectueze din oficiu rambursarea creditului, declarația venitului care valorează cererea de rambursare (art. 41 din Decretul președintelui Republicii (DPR) nr. 602 din 1973). În termen de optsprezece luni entro lanizio del perić di presente delle ditirazioni relative all ) - termenul care nu este strict - după data la care declarația de venit este trimisă, administrația fiscală are obligația de a rambursa creditul care rezultă din diferența dintre suma datorată și suma plătită în exces (art. 41 din DPR nr 602/1973 citit în combinație cu art. 36a din DPR n 600/1973). În acest scop, administrația stabilește o listă a contribuabililor care au dreptul la rambursare, verifică suma care trebuie rambursată și emite mandate de plată. Aceste mandate sunt comunicate părților interesate. Articolele 37 și 38 din DPR n În special, 602 din 1973 dispun că: în caz de eroare materială, de duplicare sau de inexistență totală sau parțială a obligației fiscale de plată, la Aceleași dispoziții precizează că, în caz de nerăspuns în termen de 90 de zile de la depunerea cererii, contribuabilul poate sesiza instanțele fiscale (comisii de administrare), absența răspunsului administrației fiind considerată un refuz. 787 din 1980 prevede posibilitatea ca contribuabilul să introducă o cale de atac pentru a contesta suma sumelor care i-au fost rambursate de administrația fiscală. Procedura fiscală este în prezent disciplinată de decretele legislative (DL) nr 545 și n 546 din 1992, care au intrat în vigoare în 1996. Procedura are loc în fața a două instanțe de fond (comisia fiscală provincială și comisia fiscală regională) și apoi în fața Curții de Casație. Înainte de intrarea în vigoare a decretelor menționate anterior, a existat o a treia instanță pe fond (comisia fiscală centrală). În conformitate cu art. 69 din DL n 546 din 1992, când administrația este condamnată la rambursarea unei sume în favoarea contribuabilului, decizia relativă nu devine executorie decât după trecerea sa în forță de lucru judecat. Pe baza unei decizii favorabile devenite definitive, în cazul în care administrația nu efectuează plata, contribuabilul poate introduce o cale de atac în fața comisiilor fiscale, în sensul articolului 70 din DL n 546 din 1992. În cazul în care acțiunea duce la acțiune, Comisia fiscală adoptă măsurile necesare pentru punerea în aplicare a deciziei prin înlocuirea administrației sau prin numirea unui comisar ad acta DPR nr 602 din 1973, administrația trebuie să plătească contribuabilului dobândă pentru sumele rambursate. Aceasta înseamnă că, în fiecare an, dobânda se calculează pe baza valorii de bază, fără a lua în considerare dobânda aplicată în anii anteriori. Interesele nu sunt calculate pentru primul și ultimul semestru. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se plânge în primul rând că întârzierea administrației în plata creditelor de plată constituie o ingerință disproporționată în dreptul său de a respecta bunurile. Aceasta susține că întârzierea a dus la plata unor dobânzi pasive, din cauza finanțării care s-au dovedit necesare În al doilea rând, societatea reclamantă se plânge că, pentru anumite credite, rambursarea obținută este mai mică decât suma solicitată. (1) Primul se referă la anumite sume rambursate de administrația fiscală, care s-au dovedit a fi mai mici decât sumele solicitate; al doilea se referă la întârzierile înregistrate în rambursarea creditelor de export. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, bazată pe două componente. În prima parte a excepției, guvernul susține că reclamanta nu a utilizat remediul prevăzut în dreptul italian (art. 10 din DPR 787/1980) pentru a contesta valoarea creditelor rambursate s.d. fiind mai mică decât suma solicitată. Guvernul indică faptul că, după primirea ordinului de plată pentru o anumită sumă, recurenta ar fi putut introduce, în termen de 60 de zile, o acțiune în fața comisiilor fiscale și, dacă este cazul, să obțină suma neplătită. A doua parte a excepției se referă la întârzierile în rambursarea creditelor fiscale. În această privință, guvernul susține că reclamanta ar fi putut depune o cerere de rambursare la administrația fiscală în sensul articolelor 37 și 38 din DPR n 602 din 1973 și să atace lipsa unui răspuns eventual din partea administrației printr-o acțiune în fața comisiilor fiscale. Acesta din urmă i-ar fi permis să obțină o decizie prin care administrația să procedeze la rambursare. În ceea ce privește prima parte a excepției, recurenta susține că există o cale de atac care îi permite să conteste valoarea creditelor rambursate, dar susține că această acțiune nu poate fi considerată accesibilă din cauza costurilor procedurii. și pe motivul că termenul pentru introducerea căii de atac ar fi insuficient, având în vedere faptul că mandatele de plată sunt comunicate prin poștă obișnuită. Curtea susține că durata procedurii care urmează nu poate fi mai mică de cinci ani și că, în orice caz, executarea forțată a unei decizii favorabile definitive ar fi foarte dificilă, având în vedere că, în general, bunurile de la . . Curtea reamintește că, în cadrul articolului 35 alin. (1) din Convenție, un solicitant trebuie să se prevaleze de acțiunile care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcarea dreptului comunitar (a se vedea Hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec., p. 2276, § 52, § Assenov și alții c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, care urmează să fie prezentate în Repertoriu 1998 § 85). Un solicitant nu este obligat să facă recursuri care, deși teoretic de natură să constituie o cale de atac, sunt, de fapt, lipsite de șanse de succes (a se vedea Comm. eur. D.H., 24276/94, c. 22.5.95, D.R. 81, p. 112, 121 ; 8.3.94, D.R. 76, pp. 26, 28).În plus, c În ceea ce privește prima parte a excepției, aceasta se referă la partea reclamantei care a beneficiat de faptul că valoarea unora dintre creditele rambursate este mai mică decât cea solicitată. Curtea consideră că a fost legal pentru reclamantă - care a fost de acord cu restul și nu contestă eficacitatea acesteia - să inițieze o procedură în fața instanțelor fiscale pentru a obține o decizie care să îi recunoască dreptul la o rambursare suplimentară. Pe de altă parte, recurenta și-a limitat la a indica că termenul prevăzut pentru acest tip de recurs se poate dovedi insuficient, având în vedere întârzierile în furnizarea corespondenței, dar nu și-a demonstrat că a fost, de fapt, imposibil să se prevaleze de acest remediu. În aceste împrejurări, Curtea consideră că recurenta, prin omiterea de a răspunde mandatelor de plată în cauză, nu a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, aceasta se referă la întârzierea rambursării creditelor de impozit. În cazul de față, Curtea constată că nu a furnizat precedente și că nu a demonstrat că societatea reclamantă dispune de o cale de atac accesibilă și eficientă care să îi permită să remedieze durata de întârziere a rambursărilor, în măsura în care hotărârile favorabile pronunțate de comisiile fiscale nu devin executorii decât după trecerea în forță de lucru judecat, și anume după trei instanțe judecătorești. În aceste condiții, Curtea consideră că nu a stabilit că societatea reclamantă dispunea acolo de o acțiune suficientă de care ar fi trebuit să profite. Prin urmare, nu poate fi reținută cea de-a doua parte a excepției din partea guvernului pârât. Guvernul observă că situația denunțată de reclamantă nu se referă la privarea de proprietate și că aceasta afectează un domeniu în care prerogativele statelor sunt recunoscute prin art. 1 din Protocolul nr. 1. În orice caz, nu ar fi rupt dreptul de echilibru Guvernul observă că societatea reclamantă nu ar fi fost obligată să prelungească etapa de lichidare dacă nu ar fi decis să cedeze creanțele sale unor terți, ceea ce este în orice caz permis prin lege. Guvernul observă apoi că, în cazul în care societatea a avut nevoie de finanțare și, prin urmare, a trebuit să plătească dobânzi pasive foarte ridicate, acest lucru trebuie considerat ca fiind rezultatul gestiunii financiare a societății reclamante și nu poate fi imputat administrației fiscale. Guvernul observă, în cele din urmă, că administrația fiscală efectuează rambursările creditelor fiscale în forme și în limitele disponibilității bugetare, astfel cum rezultă din politicile stabilite de instituțiile de stat. Guvernul a indicat că este în curs de desfășurare un program de eliminare a creditelor fiscale în cadrul rambursărilor, elaborat de Ministerul de Finanțe. Acesta din urmă a prezentat un tabel care rezumă situația creanțelor recurentei în luna mai 1999 (a se vedea, de fapt, partea). Recurenta subliniază că dobânda plătită de administrație este insuficientă și nu compensează întârzierea semnificativă cu care are loc plata. Pe de altă parte, aceasta subliniază dificultățile pe care le-a întâmpinat în căutarea finanțării, în urma cedării creditelor către terți; reclamanta nu a prezentat comentarii cu privire la tabelul care să indice situația creditelor care a fost elaborat de Ministerul de Finanțe. Curtea a examinat argumentele părților. Comisia consideră că această parte a cererii ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că toate mijloacele de fond rezervate, cauza recurentei privind întârzierile intervenite în rambursarea creditelor de la plata impozitului pe profit denotă revendicarea pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-02-27
0,95
AFFAIRE BUFFALO S.R.L. c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE BUFFALO S.R.L. c. ITALIE (Requête n° 44436/98) ARRÊT STRASBOURG 27 février 2001 DÉFINITIF 27/05/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des
CtEDO 2000-07-04
0,95
BUFFALO S.r.l. contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44436/98 présentée par Buffalo S.r.l. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E.
CtEDO 2003-07-03
0,95
AFFAIRE BUFFALO S.r.l. EN LIQUIDATION c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE BUFFALO SRL en liquidation c. ITALIE (Requête n o 38746/97) ARRÊT STRASBOURG 3 juillet 2003 DÉFINITIF 03/10/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peu
CtEDO 2004-07-22
0,95
AFFAIRE BUFFALO S.r.l. EN LIQUIDATION c. ITALIE
PREMIERE SECTION AFFAIRE BUFFALO SRL EN LIQUIDATION c. ITALIE (Requête n o 38746/97) ARRÊT (Satisfaction équitable) STRASBOURG 22 juillet 2004 DÉFINITIF 15/12/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 §
CtEDO 2000-12-14
0,95
E. contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37710/97 présentée par E. contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 décembre 2000 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis,
Sursă