Buffalo S.r.l. En Liquidation împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38746/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu privire la care o societate care are sediul în acest stat, Buffalo Srl în lichidare („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 24 iunie 1997 în virtutea fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de D-na Fabrizio Colombo, avocat la Milano. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. Ivo Maria Braguglia, și de coagentul acestuia, D. Francesco Crisafulli.

Reclamanta susținea în particular că întârzierile în rambursarea creditelor de impozit din partea administrației finanțelor au încălcat dreptul acesteia la respectarea bunurilor, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11). Ea a fost atribuită fostei secțiuni a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin hotărâre din 26 octombrie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă (art. 54 § 4 din regulament).

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Camera, după ce a decis în urma consultării părților că nu era motiv să se țină o ședință consacrată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament), parties au prezentat fiecare comentarii scrise asupra observațiilor celeilalte.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1). PE FAPT I.

Reclamanta a fost titulară de credite de impozit către Stat. Guvernul pârât a furnizat următorul tabel, al cărui conținut nu a fost contestat de reclamantă: anul credit (ITL) data rambursării sumă rambursată (ITL) 1985 50 317 000 07.98 44 582 000 capital 38 115 000 dobândă 1986 65 869 000 07.97 65 869 000 capital 39 521 000 dobândă 1987 27 800 000 09.96 27 800 000 capital 15 846 000 dobândă 1987 111 199 000 02.98 111 199 000 capital 48 928 000 dobândă 1988 69 437 000 07.97 54 313 000 capital 22 812 000 dobândă 1989 146 609 000 12.98 146 591 000 capital 76 960 000 dobândă 1990 400 125 000 09.00 400 110 000 capital 214 064 500 dobândă 1991 255 016 000 12.98 255 016 000 capital 87 981 000 dobândă În 1994, societatea reclamantă a cerut pentru anul 1992 rambursarea unui credit de impozit de 89 747 000 ITL. Până în prezent, suma aceasta nu a fost versată de administrația finanțelor.

În perioada în cauză, reclamanta s-a adresat unor bănci pentru a obține finanțări în valoare de 550 de milioane ITL. Apoi, a obținut finanțări de la persoane private. Reclamanta a cedat, în final, o parte din creantele litigioase, în valoare de 400 de milioane ITL, unei societăți de factoring. Aceste operații au atras cheltuieli care au fost suportate de către societatea reclamantă. În plus, reclamanta a plătit dobândă debitoare pe finanțările obținute, care au fost în medie mai mari decât rata dobânzii plătite de Stat pe valoarea creditelor de impozit rambursate.

Întârzierile în rambursarea creditelor au întârziat operațiunile de lichidare ale reclamantei din motivul că aceasta este responsabilă către societatea de factoring pentru rambursarea finanțărilor obținute.

Privind creditele aferente anilor 1986, 1987, 1988 și 1989, societatea reclamantă, la data de 29 septembrie 1994, a optat pentru rambursare conform prevederilor decretului ministerial nr. 307 din 23 mai 1994. Acesta prevede o rambursare de 20% în numerar și 80% în titluri de stat.

Pe toată perioada așteptării rambursărilor, în virtutea legislației fiscale, reclamanta a trebuit să plătească impozite pe dobânzile referitoare la sumele care nu fusesera încă incasate, care sunt considerate venituri impozabile. II.

Atunci când este vorba de un credit de impozit pe venit, administrația este obligată să procedeze din oficiu la rambursarea creditului, declarația veniturilor având valoare de cerere de rambursare (art. 41 din decretul Președintelui Republicii (DPR) nr. 602 din 1973).

Atunci când este vorba, dimpotrivă, de o sumă plătită în mod indebitat de contribuabil, și acesta dorește restituirea acesteia, articolele 37 și 38 din DPR nr. 602 din 1973 prevăd în special că în caz de eroare de facto, duplicare sau inexistență totală sau parțială a obligației fiscale de plată, persoana în cauză trebuie să introducă o cerere de rambursare la administrația fiscală. Aceleași dispoziții prevăd că în absența unui răspuns, în termen de 90 de zile de la depunerea cererii, contribuabilul poate sesiza comisiile fiscale (commissioni tributarie), absența răspunsului administrației fiind considerată ca un refuz. 17. art. 36bis din DPR nr. 600/1973, în vigoare în perioada în cauză, prevedea că administrația fiscală era obligată să ramburseze creditele de impozit rezultate din diferența dintre suma datorată și aceea prelevată în exces înainte de 31 decembrie a anului următor celui de prezentare a declarației de impozit. Acest articol a fost înlocuit cu decretul legislativ (DL) din 9 iulie 1997 nr. 241, aplicabil declarațiilor prezentate din 1 ianuarie 1999. Acest decret prevede că administrația fiscală este obligată să ramburseze creditului de impozit înainte de începerea perioadei de prezentare a declarațiilor aferente anului următor („entro l'inizio del periodo di presentazione delle dichiarazioni relative all'anno successivo").

Pentru a realiza aceste rambursări, administrația stabilește o listă a contribuabililor cu dreptul de rambursare, verifică suma de rambursat și procedează la emiterea mandatelor de plată. Acestea sunt comunicate persoanelor în cauză.

DPR nr. 787 din 1980 prevede posibilitatea pentru contribuabil de a introduce o cale de atac pentru a contesta suma sumelor care i-au fost rambursate de administrația fiscală.

Procedura fiscală este în prezent reglementată de decretele legislative (DL) nr. 545 și nr. 546 din 1992, care au intrat în vigoare în 1996. Procedura se desfășoară în fața a două instanțe de fond (comisia fiscală provincială și comisia fiscală regională) și apoi în fața Curții de Casație. Înainte de intrarea în vigoare a acestor decrete, exista o a treia instanță pe fond (comisia fiscală centrală). Conform articolului 69 din DL nr. 546 din 1992, atunci când administrația este condamnată la rambursarea unei sume în favoarea contribuabilului, decizia privitoare la aceasta nu devine executorie decât după obținerea unei hotărâri definitive. Pe baza unei decizii favorabile care a devenit definitivă, atunci când administrația nu procedează la plată, contribuabilul poate introduce o cale de atac pentru conformare în fața comisiilor fiscale, în sensul articolului 70 din DL nr. 546 din 1992. Dacă calea de atac are succes, Comisia Fiscală adoptă măsurile necesare pentru executarea deciziei prin înlocuirea administrației sau numind un comisar ad acta.

DPR nr. 602 din 1973 prevede că la momentul rambursării creditului de impozit pe venit, administrația trebuie să verse contribuabilului dobândă pe sumele rambursate. Se referă la dobândă simplă și nu la dobândă compusă. Aceasta înseamnă că în fiecare an, dobânda este calculată pe suma de bază, fără a ține cont de dobânzile aplicate în anii anteriori. Dobânda nu este calculată pentru primul și ultimul semestru. Rata dobânzii, inițial fixată la 6% pe semestru, a fost apoi modificată consecutiv. Ratele dobânzilor aplicate pe creditele de impozit sunt următoarele: - 6% pe semestru (12% pe an), până în decembrie 1987; - 4,5% pe semestru (9% pe an), din 1 ianuarie 1988; - 3% pe semestru (6% pe an), din 1 ianuarie 1994; - 2,5% pe semestru (5% pe an), din 1 ianuarie 1997; - 1,25% pe semestru (2,5% pe an), din 1 ianuarie 1999.

Inflația în Italia, calculată în mod global pentru perioada de la 1986 la 2000, a fost de 78,1%.

Conform legii nr. 516 din 7 august 1982, în vigoare la data faptelor, declarațiile de venit conținând informații false cu privire la venituri erau considerate infracțiuni penale. Această materie a fost ulterior supusă unui proces de descriminalizare.

Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El susține că reclamanta ar fi putut prezenta o cerere de rambursare la administrația fiscală și ar fi putut ataca absența unui eventual răspuns al administrației prin cale de atac în fața comisiilor fiscale.

Curtea observă că Guvernul a ridicat deja această excepție în stadiul examinării inițiale a admisibilității și aceasta a fost respingă. Curtea constată că Guvernul bazează excepția pe aceleași argumente. În consecință, Curtea nu vede motive să se abată de la această concluzie. B. Privind binele-fondat al reclamației Privind aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanta denunță întârzierile în rambursarea creditelor de impozit și susține că această situație cade sub incidenței articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea constată că Guvernul nu contestă aplicabilitatea acestei dispoziții în cazul de speță. Cu toate acestea, constată că potrivit dreptului italian, administrația este obligată să procedeze din oficiu la rambursarea unui credit de impozit pe venit, după primirea declarației de venit care are valoare de cerere de rambursare. Niciun termen de rigoare pentru rambursare nu este prevăzut. Doar în momentul în care administrația comunică persoanei interesate că rambursarea este imminentă, aceasta cunoaște suma precisă pe care o va încasa. Cu siguranță, din cauza unei erori de calcul din partea persoanei interesate, poate exista o discrepanță între suma la care aceasta estima că are dreptul, potrivit calculelor sale, și aceea care-i este recunoscută. Totuși, acest element nu poate duce Curtea să concluzioneze că, pe toată perioada așteptării rambursării, situația denunțată de reclamantă nu cădea sub incidenței articolului 1 din Protocolul nr. 1, în timp ce circumstanțele cauzei, considerate în ansamblu, au făcut pe reclamantă titulară a unui interes substantial protejat de această dispoziție.

Ca concluzie, Curtea consideră că reclamanta era titulară a unui interes patrimonial recunoscut în dreptul italian, deși modificabil în anumite condiții, de la primirea de către administrația fiscală a declarației de venit și până în momentul în care rambursarea a fost efectuată. Interesul reclamantei constituia deci un „bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Beyeler c. Italia, [GC], nr. 33202/96, § 105, CEDO 2000-I; Dangeville c. Franța, nr. 36677/97, § 48, 16 aprilie 2002).

Privind norma articolului 1 din Protocolul nr. 1 aplicabilă în speță, Curtea reamintește că această dispoziție conține trei norme distincte: „prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și revește un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua frază a aceluiași alineat, vizează lipsa de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Nu sunt totuși reguli lipsite de relație între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare ale atingerii dreptului de proprietate. Prin urmare, acestea trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat de prima" (a se vedea, printre altele, hotărârea James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, care preluează parțial termenii analizei pe care Curtea a dezvoltat-o în hotărârea sa Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea de asemenea hotărârile Mănăstirile sfinte c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 31, § 56, și Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 55, CEDO 1999-II).

Din perspectiva Curții, întârzierea în rambursări constituie ingerința în dreptul de respectare a bunurilor al reclamantei. Ingerința în cauză nu poate fi deci asimilată unei privări de proprietate, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1. Situația litigiată cade deci sub prima frază a aceluiași alineat, care enunță, în mod general, principiul respectării bunurilor (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și nr. 30229/96, § 48, CEDO 2000-I) Privind observarea articolului 1 din Protocolul nr. 1

Curtea reamintește că impunerea fiscală este în principiu o ingerință în dreptul garantat de primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că această ingerință se justifică, în conformitate cu al doilea alineat al acestui articol, care prevede expresă o excepție cu privire la plata impozitelor sau a altor contribuții (Travers și alții c. Italia, nr. 15117/89, hotărâre a Comisiei din 16 ianuarie 1995). Curtea observă totuși că în speță este vorba de rambursare de credite de către Stat și consideră că o asemenea problemă nu scapă controlului său. În scopul primei fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să cerceteze dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, citat mai sus, § 49; Sporrong și Lönnroth, citat mai sus, § 69). Prin urmare, obligația financiară care decurge din prelevarea de impozite sau contribuții poate leza garantia consacrată de această dispoziție dacă impune persoanei sau entității în cauză o sarcină excesivă sau lezează fundamental situația lor financiară (Ferretti c. Italia, nr. 25083/94, hotărâre a Comisiei din 26 februarie 1997, nepublicată).

Pentru reclamantă, „echilibrul corect" nu a fost respectat. Ea subliniază de la început că dobânzile plătite de administrație sunt insuficiente și nu compensează importanta întârziere cu care apare plata. La acest capitol, susține că indisponibilitatea unor sume importante pentru o perioadă lungă a forțat-o să caute finanțări, prin contractarea de împrumuturi sau de contracte de factoring. În consecință, a trebuit să suporte cheltuieli care nu sunt compensate de dobânzile aplicate de administrație la sumele rambursate. În plus, reclamanta observă că, în conformitate cu dreptul fiscal, a trebuit să plătească impozite pe creditele care nu fusesera încă incasate. În final, reclamanta susține că nu poate pune capăt operațiunilor de lichidare până în momentul în care va incasa ultimul credit.

Guvernul susține că situația denunțată de reclamantă este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece cade în domeniu - materia fiscală - în care prerogativele statelor sunt recunoscute. Cu toate acestea, conform Guvernului, nu a existat o ruptură a „echilibrului corect" din cauza simplei durate a termenelor de rambursare. La acest capitol, Guvernul observă că administrația fiscală procedează la rambursarea creditelor de impozit în formele și în limitele disponibilității bugetare așa cum decurge din politicile hotărâte de instituțiile statului. Guvernul a indicat că este în curs un program vizând eliminarea restanțelor în rambursări, elaborat de ministerul Finanțelor. Se referă, de asemenea, la alte măsuri vizând eliminarea neajunsurilor care rezultă din întârzierea anterioară a administrației fiscale în rambursarea creditelor de impozit și în special din decretul ministerial nr. 307 din 1994, care permite contribuabilului să obțină 80% din creanță în titluri de stat. Guvernul susține apoi că reclamanta nu ar fi fost obligată să prelungească faza de lichidare dacă nu ar fi hotărât să cedeze creditele sale către terți, ceea ce este în orice caz permis de lege. El observă în final că dacă societatea a trebuit să facă apel la finanțări și a trebuit să plătească în consecință dobândă debitoare foarte ridicată, aceasta trebuie considerată ca fiind consecința gestiunii financiare a reclamantei și nu poate fi imputată administrației fiscale.

Curtea observă că adoptarea sistemului avansului de impozit se bazează în principal pe preocuparea de a combate eficient fenomenul evaziunii fiscale. Este adevărat că acest sistem impune contribuabililor o sarcină importantă, care pare agravată de întârzierea suferită de autoritățile fiscale în rambursarea creditului de impozit.

În scopul aprecierii dacă un asemenea „echilibru corect" a fost păstrat între diversele interese în cauză, Curtea trebuie să țină cont de modalitățile de rambursare prevăzute de legislația națională și de modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Aka c. Turcia, nr. 9639/92, § 45, CEDO 1998-VI). La acest capitol, Curtea constată că în speță, durata rambursărilor variază între cinci și zece ani. Este incontestabil că lapsul de timp în cauză este imputabil Statului, fără ca limitele disponibilității bugetare așa cum decurge din politicile hotărâte de instituții să poată justifica o durată cum este cea în cauză aici.

Curtea consideră că, în speță, întârzierea din partea administrației fiscale nu poate fi considerată de la început ca fiind compensată de versarea dobânzilor, chiar dacă acestea par să nu fie mai mici decât rata inflației, mai ales ținând cont că se referă la dobândă simplă și nu compusă. Într-adevăr, luând în considerare importanța sumelor litigioase, Curtea consideră că indisponibilitatea prelungită a acestor sume a avut un impact anumit și considerabil asupra situației financiare a reclamantei. La acest capitol, Curtea subliniază că o întârziere anormal de lungă în plata unui credit are ca efect agravarea pierderii financiare a creditorului și plasarea sa într-o situație de incertitudine (a se vedea, mutatis mutandis, Aka, citat mai sus, § 49).

Curtea consideră că, în cazul de speță, întârzierea administrației în rambursarea creditelor de impozit a provocat o situație de incertitudine care a grevat reclamanta pe un laps de timp pe care nu s-ar putea numi rezonabil. În plus, reclamanta nu avea nicio posibilitate de a remedia această situație (§§ 25-26).

Curtea consideră că atingerea adusă „bunurilor" reclamantei a revesting un caracter dispropor Intr-adevăr, impactul financiar cauzat de așteptarea rambursărilor, dublat de inexistența oricărei căi de atac eficace susceptibile să remedeze durata acestei așteptări, și de incertitudinea privind momentul lichidării creditelor, a rupt echilibrul corect care trebuie să existe între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării dreptului la respectarea bunurilor (mutatis mutandis, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, citat mai sus, § 54).

Ca concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Privind daunele materiale, reclamanta cere reparația daunei rezultând din indisponibilitatea prelungită a sumelor datorate de administrație. Ea consideră că această situație o plasează în poziția unei bănci care a făcut un împrumut Statului și cere în primă linie diferența dintre dobânzile pe care le-a percepat la momentul rambursării și dobânzile pe care le-ar fi perceput dacă ar fi negociat dobândă cu Statul debitor. Referindu-se la rata de bază aplicată de băncile italiene, și anume 8%, reclamanta solicită la acest titlu plata a cel puțin 1 138 908 000 ITL, sumă calculată prin aplicarea dobânzii pe care o acordă o bancă clienților săi cei mai buni („prime rate").

În al doilea rând, reclamanta cere reparația prejudiciului care rezultă din repercusiunile asupra activității sale și asupra activității societăților controlate de ea. La acest titlu, cere o sumă globală de 8 462 520 234 ITL.

Apoi, reclamanta solicită versarea de 101 428 000 ITL corespunzând cheltuielilor suportate din faptul că nu poate pune capăt operațiunilor de lichidare.

În final, reclamanta solicită reparația prejudiciului decurgând din prelevarea de impozit pe creditele care nu fusesera încă incasate și cere o sumă de cel puțin 372 209 000 ITL.

Din aceasta rezultă că la titlul daunelor materiale, reclamanta solicită o sumă globală de 10 075 065 234 ITL, adică 5 203 336,95 euro (EUR).

Reclamanta solicită apoi reparația daunei morale, pentru care se remite la înțelepciunea Curții.

Reclamanta nu cere nicio sumă la titlul rambursării cheltuielilor suportate în procedura de la Strasbourg.

Guvernul observă că reclamanta nu a dovedit existența daunei materiale și că, nici ea, nu a stabilit legătura de cauzalitate între presupusa încălcare și prejudiciul prétins a fi suferit. La acest capitol, Guvernul susține că dacă reclamanta a trebuit să apeleze la finanțări și a trebuit să plătească în consecință dobândă debitoare ridicată, aceasta trebuie considerată ca fiind consecința gestiunii financiare a societății reclamantei și nu trebuie considerată ca daună morală, Guvernul subliniind că aceasta nu este atribuibilă administrației fiscale. Guvernul indică de asemenea că reclamanta a fost obligată să prelungească faza de lichidare doar din cauza că a cedat creditele sale de impozit unor terți, ceea ce este de altfel permis de lege.

Guvernul susține în final că reclamanta nu are temeiul să ceară reparația unui prejudiciu moral deoarece este vorba de o societate comercială.

Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare, de aceea este util să o rezerve ținând seama de eventualitatea unui acord între Statul pârât și persoana interesată (art. 75 §§ 1 și 4 din regulament) DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. Declară că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare; 4. Ca urmare, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să-i transmită în scris, în termen de trei luni, observații asupra acestei probleme și în special să-i facă cunoscute orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa dacă va fi necesar. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 iulie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen, grefier adjoint Christos Rozakis, președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38746/97) dirigée contre la République italienne et dont une société ayant son siège dans cet Etat, Buffalo Srl en liquidation (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 24 juin 1997 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par M e Fabrizio Colombo, avocat à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et son co-agent, M. Francesco Crisafulli.

La requérante alléguait notamment que les retards dans le remboursement des crédits d'impôt de la part de l'administration des finances avaient méconnu son droit au respect des biens, tel que garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11). Elle a été attribuée à l'ancienne deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 26 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable (article 54 § 4 du règlement).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). La chambre ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

La requérante a été titulaire de crédits d'impôts envers l'Etat. Le gouvernement défendeur a fourni le tableau suivant, dont le contenu n'a pas été contesté par la requérante : année crédit (ITL) date du remboursement montant remboursé (ITL) 1985 50 317 000 07.98 44 582 000 capital 38 115 000 intérêts 1986 65 869 000 07.97 65 869 000 capital 39 521 000 intérêts 1987 27 800 000 09.96 27 800 000 capital 15 846 000 intérêts 1987 111 199 000 02.98 111 199 000 capital 48 928 000 intérêts 1988 69 437 000 07.97 54 313 000 capital 22 812 000 intérêts 1989 146 609 000 12.98 146 591 000 capital 76 960 000 intérêts 1990 400 125 000 09.00 400 110 000 capital 214 064 500 intérêts 1991 255 016 000 12.98 255 016 000 capital 87 981 000 intérêts En 1994, la société requérante demanda pour l'année 1992 le remboursement d'un crédit d'impôt de 89 747 000 ITL. A ce jour, cette somme n'a pas été versée par l'administration financière.

Dans la période concernée, la requérante s'est adressé à des banques pour obtenir des financements à concurrence de 550 millions ITL. Puis, elle a obtenu des financements de particuliers. La requérante a enfin cédé une partie des créances litigieuses, à concurrence de 400 millions ITL, à une société de factoring. Ces opérations ont entraîné des frais à la charge de la société requérante. En outre, la requérante a payé des intérêts débiteurs sur les financements obtenus qui ont été en moyenne supérieurs au taux d'intérêt payé par l'Etat sur le montant des crédits d'impôts remboursés.

Les retards dans le remboursement des crédits ont retardé les opérations de liquidation de la requérante au motif que cette dernière est responsable envers la société de factoring du remboursement des financements obtenus.

Pour ce qui concerne les crédits concernant les années 1986, 1987, 1988 et 1989, la société requérante, en date du 29 septembre 1994, opta pour le remboursement tel que prévu par le décret ministériel n o 307 du 23 mai 1994. Ce dernier prévoit un remboursement de 20 % en espèces et de 80 % en titres d'Etat.

Tout au long de l'attente des remboursements, par effet de la législation fiscale, la requérante a dû payer des impôts sur les intérêts relatifs aux montants non encore encaissés, qui sont considérés comme des revenus imposables. II.

Lorsqu'il s'agit d'un crédit d'impôt sur le revenu, l'administration est tenue de procéder d'office au remboursement du crédit, la déclaration des revenus valant demande de remboursement (article 41 du décret du Président de la République (DPR) n o 602 de 1973).

Lorsqu'il s'agit par contre d'un montant indûment payé par le contribuable, et que celui-ci en souhaite la restitution, les articles 37 et 38 du DPR n o 602 de 1973 disposent notamment qu'en cas d'erreur matérielle, de duplication ou d'inexistence totale ou partielle de l'obligation fiscale de versement, l'intéressé doit introduire une demande en remboursement auprès de l'administration fiscale. Ces mêmes dispositions stipulent qu'en l'absence de réponse, dans un délai de 90 jours à compter du dépôt de la demande, le contribuable peut saisir les juridictions fiscales ( commissioni tributarie ), l'absence de réponse de l'administration étant considérée comme un refus.

L'article 36bis du DPR n o 600/1973, en vigueur pendant la période concernée, prévoyait que l'administration fiscale était tenue de rembourser les crédits d'impôt résultant de la différence entre la somme due et celle prélevée en excès avant le 31 décembre de l'année suivant celle de présentation de la déclaration d'impôts. Cet article a été remplacé par le décret législatif (DL) du 9 juillet 1997 n o 241, applicable aux déclarations présentées depuis le 1 er janvier 1999. Ce décret prévoit que l'administration fiscale est tenue de rembourser le crédit d'impôt avant le début de la période de présentation des déclarations concernant l'année suivante (« e ntro l'inizio del periodo di presentazione delle dichiarazioni relative all'anno successivo » ).

Afin d'effectuer ces remboursements, l'administration établit une liste des contribuables ayant droit au remboursement, vérifie le montant à rembourser et procède à l'émission des mandats de paiement. Ces derniers sont communiqués aux intéressés.

Le DPR n o 787 de 1980 prévoit la possibilité pour le contribuable d'introduire un recours pour contester le montant des sommes qui lui ont été remboursées par l'administration fiscale.

La procédure fiscale est actuellement disciplinée par les décrets législatifs (DL) n o 545 et n o 546 de 1992, qui sont entrés en vigueur en 1996. La procédure se déroule devant deux instances de fond ( commission fiscale provinciale et commission fiscale régionale ) et ensuite devant la Cour de cassation. Avant l'entrée en vigueur desdits décrets, il existait une troisième instance sur le fond ( commission fiscale centrale ). Aux termes de l'article 69 du DL n o 546 de 1992, lorsque l'administration est condamnée au remboursement d'une somme en faveur du contribuable, la décision y relative ne devient exécutoire qu'après son passage en force de chose jugée. Sur la base d'une décision favorable devenue définitive, lorsque l'administration ne procède pas au paiement, le contribuable peut introduire un recours en obtempérance devant les commissions fiscales, au sens de l'article 70 du DL n o 546 de 1992. Si le recours aboutit, la Commission fiscale adopte les mesures nécessaires pour l'exécution de la décision en se substituant à l'administration ou bien nomme un commissaire ad acta .

Le DPR n o 602 de 1973 prévoit qu'au moment du remboursement du crédit d'impôt sur les revenus, l'administration doit verser au contribuable des intérêts sur les sommes remboursées. Il s'agit d'intérêts simples et non pas d'intérêts composés. Cela signifie que chaque année, l'intérêt est calculé sur le montant de base, sans tenir compte des intérêts appliqués les années précédentes. Les intérêts ne sont pas calculés pour les premier et dernier semestre. Le taux d'intérêt, initialement fixé à hauteur de 6 % par semestre, a été successivement modifié. Les taux d'intérêt appliqués sur les crédits d'impôts sont les suivants : - 6 % par semestre (12 % par année), jusqu'en décembre 1987 ; - 4,5 % par semestre (9 % par année), à partir du 1 er janvier 1988 ; - 3 % par semestre (6 % par année), à partir du 1 er janvier 1994 ; - 2,5 % par semestre (5 % par année), à partir du 1 er janvier 1997 ; - 1,25 % par semestre (2,5 % par année), à partir du 1 er janvier 1999.

L'inflation en Italie globalement calculée pour la période allant de 1986 à 2000 a été de 78,1 %.

Aux termes de la loi n o 516 du 7 août 1982, en vigueur au moment des faits, les déclarations de revenus contenant de fausses indications sur les revenus étaient considérées des infractions pénales. Cette matière a ensuite fait l'objet d'un processus de dépénalisation. EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que la requérante aurait pu présenter une demande de remboursement auprès de l'administration fiscale et attaquer l'absence de réponse éventuelle de l'administration par un recours devant les commissions fiscales.

La Cour note que le Gouvernement a déjà soulevé cette exception au stade de l'examen initial de la recevabilité et que celle-ci a été rejetée. La Cour relève que le Gouvernement fonde son exception sur les mêmes arguments. Par conséquent, la Cour ne voit pas de raisons de s'écarter de cette conclusion. B. Sur le bien-fondé du grief Sur l'applicabilité de l'article 1 du Protocole n o 1

La requérante dénonce les retards dans le remboursement de crédits d'impôts et soutient que cette situation relève de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour relève que le Gouvernement ne conteste pas l'applicabilité de cette disposition au cas d'espèce. En tout état de cause, elle note qu'en droit italien, l'administration est tenue de procéder d'office au remboursement d'un crédit d'impôt sur les revenus, après réception de la déclaration des revenus qui vaut demande de remboursement. Aucun délai de rigueur pour rembourser n'est prévu. C'est uniquement au moment où l'administration communique à l'intéressé que le remboursement est imminent que celui-ci connaît le montant précis qu'il va encaisser. Il est certes possible que, en raison d'une erreur de calcul de la part de l'intéressé, il y ait un écart entre la somme à laquelle celui-ci estimait avoir droit, selon ses calculs, et celle qui lui est reconnue. Cet élément ne saurait toutefois amener la Cour à conclure que, pendant toute la période d'attente du remboursement, la situation dénoncée par la requérante ne relevait pas de l'article 1 du Protocole n o 1, alors que les circonstances de l'affaire, considérées dans leur ensemble, ont rendu la requérante titulaire d'un intérêt substantiel protégé par cette disposition.

En conclusion, la Cour estime que la requérante était titulaire d'un intérêt patrimonial reconnu en droit italien, bien que modifiable dans certaines conditions, depuis la réception par l'administration fiscale de la déclaration de revenus et jusqu'au moment où le remboursement a été effectué. L'intérêt de la requérante constituait dès lors un « bien », au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Beyeler c. Italie , [GC], no. 33202/96, § 105 CEDH 2000 -I ; Dangeville c. France , n o 36677/97, § 48, 16 avril 2002).

S'agissant de la norme de l'article 1 du Protocole n o 1 applicable en l'espèce, la Cour rappelle que cette disposition contient trois normes distinctes : « la première, qui s'exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général (...). Il ne s'agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. Les deuxième et troisième ont trait à des exemples particuliers d'atteintes au droit de propriété. Dès lors, elles doivent s'interpréter à la lumière du principe consacré par la première » (voir, entre autres, l'arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n o 98, pp. 29-30, § 37, lequel reprend en partie les termes de l'analyse que la Cour a développée dans son arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 24, § 61 ; voir aussi les arrêts Les saints monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 31, § 56, et Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 55, CEDH 1999-II).

Aux yeux de la Cour c'est le retard dans les remboursements qui constitue l'ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante. L'ingérence en cause ne saurait donc s'assimiler à une privation de propriété, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1. La situation litigieuse relève ainsi de la première phrase du même alinéa, qui énonce, de manière générale, le principe du respect des biens ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal , n o 29813/96 et n o 30229/96, § 48, CEDH 2000-I) Sur l'observation de l'article 1 du Protocole n o 1

La Cour rappelle que l'imposition fiscale est en principe une ingérence dans le droit garanti par le premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 et que cette ingérence se justifie, conformément au deuxième alinéa de cet article, qui prévoit expressément une exception pour ce qui est du paiement des impôts ou d'autres contributions ( Travers et autres c. Italie , n o 15117/89, décision de la Commission du 16 janvier 1995). La Cour observe toutefois qu'en l'espèce il s'agit de remboursement de crédits de la part de l'Etat et estime qu'une telle question n'échappe pas à un contrôle de sa part. Aux fins de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour doit rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres, précité, § 49 ; Sporrong et Lönnroth, précité, § 69) ). Par conséquent, l'obligation financière née du prélèvement d'impôts ou de contributions peut léser la garantie consacrée par cette disposition si elle impose à la personne ou à l'entité en cause une charge excessive ou porte fondamentalement atteinte à leur situation financière ( Ferretti c. Italie , n o 25083/94, décision de la Commission du 26 février 1997, non publiée).

Pour la requérante, le « juste équilibre » n'a pas été respecté. Elle souligne d'emblée que les intérêts payés par l'administration sont insuffisants et ne compensent pas l'important retard avec lequel le paiement survient. A cet égard, elle allègue que l'indisponibilité de sommes importantes pendant une longue période l'a contrainte à rechercher des financements, moyennant la souscription d'emprunts ou de contrats de factoring. Par conséquent, elle a dû supporter des frais qui ne sont pas compensés par les intérêts appliqués par l'administration aux sommes remboursées. En outre, la requérante observe que, conformément au droit fiscal, elle a dû payer des impôts sur les crédits non encore encaissés. Enfin, la requérante soutient ne pas pouvoir mettre fin aux opérations de liquidation jusqu'au moment où elle aura encaissé le dernier crédit.

Le Gouvernement soutient que la situation dénoncée par la requérante est compatible avec l'article 1 du Protocole n o 1 puisqu'elle relève d'un domaine - la matière fiscale - où les prérogatives des Etats sont reconnues. En tout état de cause, selon le Gouvernement il n'y a pas eu rupture du « juste équilibre » en raison de la simple durée des délais de remboursements. A cet égard le Gouvernement observe que l'administration fiscale procède aux remboursements des crédits d'impôt dans les formes et dans les limites de la disponibilité budgétaire telle qui découle des politiques décidées par les institutions de l'Etat. Le Gouvernement a indiqué qu'un programme visant l'élimination de l'arriéré dans les remboursements, élaboré par le ministère des Finances, est en cours. Il se réfère par ailleurs à d'autres mesures visant à éliminer les inconvénients résultant du retard pris, dans le passé, par l'administration fiscale dans le remboursement des crédits d'impôts et notamment en raison du décret ministériel n o 307 de 1994, qui permet au contribuable d'obtenir 80 % de la créance en titres d'Etat. Le Gouvernement soutient ensuite que la requérante n'aurait pas été obligée de prolonger la phase de liquidation si elle n'avait pas décidé de céder ses créances à des tiers, ce qui est en tout cas autorisé par la loi. Il fait enfin observer que si la société a eu besoin de faire recours à des financements et a dû par conséquent payer des intérêts débiteurs très élevés, cela doit être considéré comme la conséquence de la gestion financière de la requérante et ne saurait être imputé à l'administration fiscale.

La Cour observe que l'adoption du système de l'acompte d'impôt repose principalement sur le souci de combattre de façon efficace le phénomène de l'évasion fiscale. Il est vrai que ce système fait peser sur les contribuables une charge importante, qui semble aggravée par le retard pris par les autorités fiscales pour rembourser le crédit d'impôt.

Aux fins d'apprécier si un tel « juste équilibre » a été préservé entre les divers intérêts en cause, la Cour doit prendre en compte les modalités de remboursement prévues par la législation nationale et à la manière dont elles ont été appliquées dans le cas de la requérante (voir, mutatis mutandis, Aka c. Turquie , n o 9639/92, § 45, CEDH 1998-VI). A cet égard, la Cour constate qu'en l'espèce, la durée des remboursements varie entre cinq et dix ans. Il est indéniable que le laps de temps en question est imputable à l'Etat, sans que les limites de la disponibilité budgétaire telle qu'elle découle des politiques décidées par les institutions puissent justifier une durée comme celle en cause ici.

La Cour estime que, en l'espèce, le retard de la part de l'administration fiscale ne peut pas être considéré d'emblée comme ayant été compensé par le versement d'intérêts, même si ceux-ci semblent ne pas être inférieurs au taux d'inflation, surtout si l'on considère qu'il s'agit d'intérêts simples et non pas d'intérêts composés. En effet, au vu de l'importance des sommes litigieuses, la Cour considère que l'indisponibilité prolongée des ces sommes a eu un impact certain et considérable sur la situation financière de la requérante. A ce propos, la Cour souligne que un retard anormalement long dans le paiement d'un crédit a pour conséquence d'aggraver la perte financière du créancier et de le placer dans une situation d'incertitude (voir, mutatis mutandis, Aka , précité, § 49).

La Cour estime que, dans le cas d'espèce, le retard de l'administration dans le remboursement des crédits d'impôts a provoqué une situation d'incertitude qui a pesé sur la requérante pendant un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable. En outre, la requérante n'avait aucune possibilité de remédier à cette situation (§§ 25-26).

La Cour estime que l'atteinte portée aux « biens » de la requérante a revêtu un caractère disproportionné. En effet, l'impact financier causé par l'attente des remboursements, doublé de l'inexistence de tout recours efficace susceptible de remédier à la durée de cette attente, et de l'incertitude quant au moment de la liquidation des crédits, a rompu le juste équilibre qui doit exister entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde du droit au respect des biens ( mutatis mutandis, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres , précité, § 54).

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

En ce qui concerne le dommage matériel, la requérante réclame la réparation du dommage résultant de l'indisponibilité prolongée des sommes dues par l'administration. Elle considère que cette situation la place dans celle d'une banque qui a fait un emprunt à l'Etat et réclame en premier lieu la différence entre les intérêts qu'elle a perçus au moment du remboursement et les intérêts qu'elle aurait perçus si elle avait négocié des intérêts avec l'Etat débiteur. Se référant au taux de base appliqué par les banques italiennes, à savoir 8 %, la requérante sollicite à ce titre le paiement d'au moins 1 138 908 000 ITL, somme calculée en appliquant l'intérêt qu'une banque réserve à ses meilleurs clients (« prime rate »).

En deuxième lieu, la requérante réclame la réparation du préjudice résultant des répercussions sur son activité même et sur celle des sociétés contrôlées par elle. A ce titre, elle demande une somme globale de 8 462 520 234 ITL.

Ensuite, la requérante sollicite le versement de 101 428 000 ITL correspondant aux frais encourus du fait qu'elle ne peut pas mettre fin aux opérations de liquidation.

Enfin, la requérante sollicite la réparation du préjudice découlant du prélèvement d'impôt sur les crédits non encore encaissés et réclame une somme d'au moins 372 209000 ITL.

Il en résulte qu'au titre de dommage matériel, la requérante sollicite une somme globale de 10 075 065 234 ITL, soit 5 203 336, 95 euros (EUR).

La requérante réclame ensuite la réparation du dommage moral, pour lequel elle s'en remet à la sagesse de la Cour.

La requérante ne demande aucune somme au titre de remboursement des frais encourus dans la procédure à Strasbourg.

Le Gouvernement fait observer que la requérante n'a pas prouvé l'existence du dommage matériel et que, non plus, elle n'a pas établi le lien de causalité entre la violation alléguée et le préjudice prétendument souffert. A cet égard, le Gouvernement soutient que si la requérante a dû faire appel à des financements et a dû par conséquent payer des intérêts débiteurs élevés, ceci doit être considéré comme la conséquence de la gestion financière de la société requérante et ne doit pas être considéré comme un dommage moral, le Gouvernement relève qu'il n'est attribué à l'administration fiscale. Le Gouvernement indique en outre que la requérante était obligée de prolonger la phase de liquidation uniquement parce qu'elle a cédé ses crédits d'impôts à des tiers, ce qui est par ailleurs permis par la loi.

Le Gouvernement soutient enfin que la requérante n'est pas fondée à réclamer la réparation d'un préjudice moral puisqu'il s'agit d'une société commerciale.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état, de sorte qu'il échet de la réserver eu égard à l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et l'intéressée (article 75 §§ 1 et 4 du règlement) PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Rejette l'exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; 4. En conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président