În cazul Buffalo Srl în lichidare c. Italia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Buffalo Srl în lichidare c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mei Tulkens Botousarova domnii Kovler judecători, Baratta, judecător ad-hoc și al dlui S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iulie 2004, a adoptat hotărârea la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 38746/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei societate care la momentul respectiv își avea sediul în acest stat, Buffalo Srl în lichidare ( Iunie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale). Instanța a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat anterior].În fața Curții, recurenta este reprezentată de M. Fabrizio Colombo, avocat la Milano. Guvernul italian ( Curtea a statuat că reclamanta a fost victima unor întârzieri disproporționate în rambursarea creditelor de la plata impozitului din partea administrației financiare și că, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Buffalo Srl în lichidare c. Italia, n 38746/97, §§ 39-40 și punctul 2 din plan). Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamanta solicita o satisfacție echitabilă de 5 203 337 EUR pentru prejudiciul material. Problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt, Curtea a adresat o cerere și a invitat guvernul și reclamantul să îi prezinte în scris, în termen de trei luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 51 și punctul 4 din dispozitiv). Termenul a expirat fără ca părțile să ajungă la un acord. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații. La 29 decembrie 2003, Curtea a avut cunoștință de faptul că recurenta și-a transferat sediul în Panama în decembrie 2001 și de faptul că aceasta fusese eliminată din registrul societăților italiene. În plus, Curtea a aflat că organele sociale ale recurentei au fost modificate, în măsura în care, la 7 noiembrie 2001, domnul Vittorio Barrile, rezident în Cureglia (Elveția), a fost numit administrator și lichidator, devenind astfel reprezentantul legal al societății. Întrucât mandatul acordat anterior Maestrului Colombo nu a fost revocat, acesta a continuat să o reprezinte pe reclamantă în fața Curții. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 11. În ceea ce privește prejudiciul material, recurenta solicită repararea prejudiciului cauzat de plata prelungită a sumelor datorate de către administrație. Comisia consideră că această situație are loc în cea a unei bănci care a făcut un împrumut la ë u și solicită în primul rând diferența dintre interesele pe care le-a încasat la momentul rambursării și interesele pe care le-ar fi încasat dacă ar fi negociat interese cu statul debitor. 12. În ceea ce privește rata de bază aplicată de băncile italiene, și anume 8 %, reclamanta solicită, în acest sens, plata a cel puțin 789 238 EUR, sumă calculată prin aplicarea interesului pe care o bancă îl rezervă celor mai buni clienți ai săi ( 527 EUR.14 Apoi, recurenta solicită plata a 91 910 EUR corespunzătoare cheltuielilor suportate pentru întreținerea sa, cum ar fi chiriile, onorariile lichidatorului, cheltuielile notarului, cheltuielile de avocat, cheltuielile de factoring. 15. În cele din urmă, reclamanta solicită repararea prejudiciului care rezultă din plata impozitului pe venit pe creditele care nu au fost încă încasate și solicită o sumă de cel puțin 228 046 EUR. 16. Din acest motiv, reclamanta solicită o sumă totală de 5 969 838 EUR. 17. Recurenta solicită apoi repararea prejudiciului moral, pentru care aceasta se supune înțelepciunii Curții. 18. Guvernul susține în primul rând că constatarea încălcării constituie în sine, având în vedere circumstanțele cazului, o satisfacție suficientă. În cazul în care Curtea consideră oportun să acorde o sumă în virtutea satisfacției echitabile, guvernul solicită să se ia măsuri pentru a se evita plata sumei în litigiu unor persoane care nu au competența de a încasa pentru societatea reclamantă. În plus față de aceasta, guvernul solicită măsuri care să îi permită să facă față obligației sale de plată, întrucât recurenta își are acum sediul în Panama. 20. În ceea ce privește sumele solicitate ca daune materiale, guvernul observă că reclamanta nu a demonstrat existența prejudiciului material și că nu a stabilit nici legătura cauzală dintre încălcarea în cauză și prejudiciul suferit. 21. În această privință, guvernul susține că, în cazul în care reclamanta a trebuit să recurgă la finanțare și, prin urmare, a trebuit să plătească dobânzi mari de debitori, acest lucru trebuie considerat ca fiind rezultatul gestiunii financiare a societății reclamante. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamanta a fost obligată să prelungească etapa de lichidare numai pentru că a cedat creditele de la plata impozitului pe profit unor terți, ceea ce este permis prin lege. 23. Guvernul susține, în sfârșit, că reclamanta nu este întemeiată să solicite despăgubiri pentru un prejudiciu moral pe care îl reprezintă o societate comercială. 24. În primul rând, Curtea consideră că natura încălcării pe care a constatat-o [a se vedea §§ 39] din hotărârea din acțiunea principală] nu permite o restitutio in inclusivrum Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) Caracterul legal al situației în litigiu se repercutează prin forța lucrurilor asupra criteriilor care trebuie utilizate pentru a determina repararea datorată de către statul pârât. 26. Curtea este de părere că este posibil ca durata prelungită de a dispune de bani datorați de administrație și de scurgerea de ani de incertitudine să fi generat pentru reclamant un prejudiciu material care trebuie să fie reparat cel puțin într-o anumită măsură. 27. Cu toate acestea, Curtea nu poate specula asupra utilizării sumelor de bani în litigiu și asupra câștigului potențial, în cazul în care recurenta ar fi fost în măsură să dispună de aceste sume (Pialopoulos și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă), n 37095/95, § 17). Prin urmare, Curtea este obligată să aprecieze prejudiciul material în echitate, în sensul articolului 41 din Convenție. 28. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea nu poate exclude, având în vedere propria sa jurisprudență, că, pentru o societate comercială, poate exista o altă daună decât cea materială care solicită o despăgubire pecuniară (Comingersoll c. Portugalia Având în vedere diversitatea elementelor care trebuie luate în considerare în scopul calculării prejudiciului, precum și a naturii cauzei, Curtea consideră oportun să stabilească în mod echitabil o sumă globală care să țină seama de diversele elemente menționate anterior. În consecință, Curtea decide să aloce recurentei suma de 75 000 EUR pentru repararea prejudiciului. Recurenta a trimis două proiecte de note de plată, primul fiind 27 decembrie 2000, se ridică la 12 288 000 ITL (6 346 EUR) și se referă la adresa de e-mail a lui Molo. Al doilea este 31 martie 2004, se ridică la 18 000 EUR și se referă la adresa de e-mail a unui consiliu specializat în dreptul societăților comerciale. 31. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c Grecia [GC] (satisfacție echitabilă), nr 31107/96, CEDH 2000-XI, § 54). În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate numai în măsura în care se referă la încălcarea constatată ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, § 66). 32. În circumstanțele din speță, Curtea consideră că valoarea cheltuielilor solicitate în acest sens pare excesivă. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă recurentei 1 000 EUR pentru rambursarea cheltuielilor suportate în cadrul procedurii de la Strasbourg. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 000 EUR (șaizeci și cinci de mii EUR) pentru daune (ii. 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale că aceste sume vor fi predate persoanei care se va prezenta băncii cu competențe de a reprezenta reclamanta în conformitate cu legea. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iulie 2004 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Christos Rozakis Asistent Președinte
PREMIERE SECTION
AFFAIRE BUFFALO SRL EN LIQUIDATION c. ITALIE
(Requête n
o
38746/97)
ARRÊT
(Satisfaction équitable)
22 juillet 2004
15/12/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Buffalo Srl en liquidation c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler
,
juges,
R.
Baratta,
juge ad hoc
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
juillet 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
38746/97) dirigée contre la République italienne et dont une société ayant à l’époque son siège dans cet Etat, Buffalo Srl en liquidation («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 24
juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).
3.
Devant la Cour la requérante est représentée par M
e
Fabrizio Colombo, avocat à Milan. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et son co-agent, M.
Francesco Crisafulli.
4.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
5.
Par un arrêt du 3 juillet 2003 («
l’arrêt au principal
»), la Cour a jugé que la requérante avait été victime de retards disproportionnés dans le remboursement de crédits d’impôt de la part de l’administration des finances et que partant, il y avait eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Buffalo Srl en liquidation c. Italie
, n
o
38746/97, §§ 39-40 et point 2 du dispositif).
6.
En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, la requérante réclamait une satisfaction équitable de 5
203
337 EUR au titre du préjudice matériel. La requérante s’en remettait à la Cour pour la réparation du préjudice moral.
7.
La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (
ibidem
, § 51 et point 4 du dispositif).
8.
Le délai a expiré sans que les parties ne parviennent à un accord. Tant
la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations.
9
.
Le 29 décembre 2003, la Cour a eu connaissance de ce que la requérante avait transféré son siège à Panama en décembre 2001 et de ce que celle-ci avait été rayée du registre des sociétés italiennes. En outre, la Cour a appris que les organes sociaux de la requérante avaient été modifiés, dans la mesure où, le 7 novembre 2001, M. Vittorio Barrile, résidant à Cureglia (Suisse), avait été nommé administrateur et liquidateur et était ainsi devenu le représentant légal de la société. Le mandat précédemment donné à Maître Colombo n’ayant pas été révoqué, celui-ci a continué de représenter la requérante devant la Cour.
10.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
11.
En ce qui concerne le dommage matériel, la requérante réclame la réparation du dommage résultant de l’indisponibilité prolongée des sommes dues par l’administration. Elle considère que cette situation la place dans celle d’une banque qui a fait un prêt à l’Etat et réclame en premier lieu la différence entre les intérêts qu’elle a perçus au moment du remboursement et les intérêts qu’elle aurait perçus si elle avait négocié des intérêts avec l’Etat débiteur.
12.
Se référant au taux de base appliqué par les banques italiennes, à savoir 8
%, la requérante sollicite à ce titre le paiement d’au moins 789
238 EUR, somme calculée en appliquant l’intérêt qu’une banque réserve à ses meilleurs clients («
prime rate
»).
13.
En deuxième lieu, la requérante réclame la réparation du préjudice résultant des répercussions sur son activité même et sur celle des sociétés contrôlées par elle. A ce titre, elle demande une somme globale de 4
370
14.
Ensuite, la requérante sollicite le versement de 91
910 EUR correspondant aux frais encourus pour son entretien, tels que loyers, honoraires du liquidateur, frais de notaire, frais d’avocat, frais de factoring.
15.
Enfin, la requérante sollicite la réparation du préjudice découlant du prélèvement d’impôt sur les crédits non encore encaissés et réclame une somme d’au moins 228
16.
Il en résulte qu’au titre de dommage matériel, la requérante sollicite une somme globale de 5
969
17.
La requérante réclame ensuite la réparation du dommage moral, pour lequel elle s’en remet à la sagesse de la Cour.
18.
Le Gouvernement soutient en premier lieu que le constat de violation constitue en soi, au vu des circonstances de l’espèce, une satisfaction équitable suffisante.
19.
Pour le cas où la Cour estimerait opportun d’accorder une somme au titre de la satisfaction équitable, le Gouvernement demande à ce que des mesures soient prises afin d’éviter que la somme litigieuse soit payée à des personnes n’ayant pas le pouvoir d’encaisser pour la société requérante. En
outre le Gouvernement sollicite des mesures lui permettant de faire face à son obligation de paiement, étant donné que la requérante a désormais son siège à Panama.
20.
S’agissant des sommes réclamées au titre de dommage matériel, le Gouvernement observe que la requérante n’a pas prouvé l’existence du dommage matériel et qu’elle n’a pas non plus établi le lien de causalité entre la violation alléguée et le préjudice prétendument souffert.
21.
A cet égard, le Gouvernement soutient que si la requérante a dû faire appel à des financements et a dû par conséquent payer des intérêts débiteurs élevés, ceci doit être considéré comme la conséquence de la gestion financière de la société requérante.
22.
Le Gouvernement indique en outre que la requérante était obligée de prolonger la phase de liquidation uniquement parce qu’elle a cédé ses crédits d’impôts à des tiers, ce qui est par ailleurs permis par la loi.
23.
Le Gouvernement soutient enfin que la requérante n’est pas fondée à réclamer la réparation d’un préjudice moral puisqu’il s’agit d’une société commerciale.
24.
La Cour estime tout d’abord que la nature de la violation qu’elle a constatée (voir §§ 39-41 de l’arrêt au principal) ne permet pas une
restitutio in integrum
(
Beyeler c.
Italie
(satisfaction équitable) GC, n
o
33202/96, §
20). En effet, dans le cas d’espèce, la Cour n’a pas conclu à la violation du principe de légalité mais a constaté la rupture du «
juste équilibre
».
25.
Le caractère licite de la situation litigieuse se répercute par la force des choses sur les critères à employer pour déterminer la réparation due par l’Etat défendeur.
26.
La Cour estime que l’impossibilité prolongée de disposer de l’argent dû par l’administration et l’écoulement d’années d’incertitude sont susceptibles d’avoir entraîné pour la requérante un préjudice matériel qui doit être réparé au moins dans une certaine mesure.
27.
Toutefois, la Cour ne saurait spéculer sur l’usage des sommes d’argent litigieuses et sur le gain potentiel, pour le cas où la requérante aurait été en mesure de disposer de ces sommes (
Pialopoulos et autres c. Grèce
(satisfaction équitable), n
o
37095/97, § 17). Dès lors, la Cour est amenée à apprécier le dommage matériel en équité, au sens de l’article 41 de la Convention.
28.
Quant au préjudice moral, la Cour ne peut pas exclure, au vu de sa propre jurisprudence, qu’il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire (
Comingersoll c. Portugal
GC, n
o
29.
Compte tenu de la diversité des éléments devant être considérés aux fins du calcul du préjudice ainsi que de la nature de l’affaire, la Cour juge opportun de fixer en équité une somme globale prenant en compte les divers éléments cités ci-dessus. La Cour décide par conséquent d’allouer à la requérante la somme de 75 000 EUR à titre de réparation du dommage.
B.
Frais et dépens
30.
La requérante a envoyé deux projets de notes d’honoraires. Le
premier, daté du 27 décembre 2000, s’élève à 12
288
(soit 6
346
EUR) et concerne l’assistance de M
e
Colombo. Le deuxième, daté du 31 mars 2004, s’élève à 18
000 EUR et concerne l’assistance d’un conseil spécialisé en droit des sociétés.
31.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c
.
Grèce
[GC] (satisfaction équitable), n
o
31107/96, CEDH 2000-XI, § 54). En
outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, arrêt du 19
avril 1994, série A n
o
288, § 66).
32.
Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que le montant des frais réclamés à ce titre apparaît excessif. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour octroie à la requérante 1 000 EUR au titre de remboursement des frais encourus dans la procédure à Strasbourg.
C.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, moyennant dépôt
auprès de la Banque d’Italie, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
75
000 EUR (soixante-quinze mille euros) pour dommage
;
ii.
1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens
;
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
c)
que ces sommes seront remises à la personne qui se présentera à la Banque munie des pouvoirs de représenter la requérante aux termes de la loi.
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président