- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Provide S.R.L. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PROVIDE S.R.L. c. ITALIA (solicitarea nr. 49312/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Provide S.r.l. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o societate italiană, Provide S.r.l.
( Recurentă, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49312/99. Recurenta este reprezentată de M. R. Vico și F. Uggetti, avocați din Bergamo. Guvernul italian ( . este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni.
Printr-un act notificat la 15 octombrie 1993, reclamanta a fost desemnată de societatea P în fața judecătorului de judecată Verbania pentru a rambursa o datorie de 2 332 400 lire italiene. Prima ședință a avut loc la 9 decembrie 1993 și a fost trimisă înapoi la 10 martie 1994 pentru a permite recurentei să se constituie în procedură. Această constituție a intervenit abia la ședința din 9 iunie 1994. Din următoarele două ședințe lune a fost amânată la cererea reclamantei și a doua din cauza grevei avocaților. La 14 decembrie 1995, judecătorul a admis audierea martorilor. Trei martori au fost audiați la 22 februarie 1996. Ședința din 9 mai 1995 a fost trimisă din oficiu la 17 octombrie 1996, data la care Consiliul recurentei nu a fost prezentat, iar judecătorul a stabilit la 14 noiembrie 1996 ședința de prezentare a concluziilor.
La acea dată, judecătorul l-a auzit pe reprezentantul legal al reclamantei și a retrimis cauza la 9 ianuarie 1997. În ianuarie 1997, judecătorul a ordonat recurentei să prezinte un document și a trimis cauza la 8 mai 1997. La 9 octombrie 1997, părțile și-au prezentat concluziile și dezbaterile au avut loc la 15 ianuarie 1998. printr-o hotărâre din 18 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 1 aprilie 1998, judecătorul de instanță a primit cererea societății P. ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul la acțiune a fost luată în considerare. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 octombrie 1993 și s-a încheiat la 1 aprilie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de patru ani și cinci luni pentru o instanță.
11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 3 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul nepatrimonial. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, mai mult de 4 908 500 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei.
Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE PROVIDE S.R.L. c. ITALIE (Requête n° 49312/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Provide S.r.l. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Provide S.r.l. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49312/99. La requérante est représentée par M es R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Par un acte notifié le 15 octobre 1993, la requérante fut assignée par la société P. devant le juge d'instance de Verbania afin de rembourser une dette de 2 332 400 lires italiennes.
La première audience se tint le 9 décembre 1993 et fut renvoyée au 10 mars 1994 pour permettre à la requérante de se constituer dans la procédure. Cette constitution n'intervint qu'à l'audience du 9 juin 1994. Des deux audiences suivantes l’une fut reportée à la demande de la requérante et l’autre en raison de la grève des avocats. Le 14 décembre 1995, le juge admit l'audition de témoins. Trois témoins furent entendus le 22 février 1996. L'audience du 9 mai 1995 fut renvoyée d'office au 17 octobre 1996, date à laquelle le conseil de la requérante ne comparut pas et le juge fixa au 14 novembre 1996 l'audience de présentation des conclusions. A cette date, le juge entendit le représentant légal de la demanderesse puis remit la cause au 9 janvier 1997. Le 15 janvier 1997, le juge ordonna à la requérante de produire un document et renvoya l'affaire au 8 mai 1997. Le 9 octobre 1997, les parties présentèrent leurs conclusions et les débats eurent lieu le 15 janvier 1998.
Par un jugement du 18 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 1 er avril 1998, le juge d'instance accueillit la demande de la société P. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 15 octobre 1993 et s’est terminée le 1 er avril 1998.
Elle a donc duré plus de quatre ans et cinq mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 3 000 euros (EUR) au titre du préjudice non patrimonial. B. Frais et dépens
La requérante demande également plus de 4 908 500 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président