AFFAIRE RIGUTTO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA RIGUTTO c. ITALIA (solicitarea nr. 44465/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Rigutto c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Rina Caterina Rigutto, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( V. Claut, avocat la Pordenone. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 21 ianuarie 1993, reclamanta și alte două persoane au atribuit responsabilitatea Sanitară Locală din Pordenone și Dr. C. în fața Tribunalului din Pordenone pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite de reclamant în timpul unei operații chirurgicale. La 12 martie 1993, judecătorul a ordonat punerea în discuție a societății de asigurări a doctorului C. Cele trei audieri stabilite între 10 noiembrie 1993 și 4 mai 1994 au fost revocate din oficiu, una la cererea unuia dintre inculpați și una la admiterea mijloacelor de probă. La 26 octombrie 1994, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul pe 1 Din cele cinci audieri stabilite între 6 decembrie 1995 și 14 ianuarie 1998, trei au fost amânate - dintre care două au fost amânate, deoarece expertul nu a depus la gref raportul său -, unul a fost dat din oficiu și o audiție a martorilor. Cele patru audieri stabilite între 15 aprilie 1998 și 31 martie 1999, două au vizat depunerea documentelor și a memoriilor, iar două au fost amânate pentru a permite părților din UE să încerce să ajungă la o soluționare la termen a diferendului. La această ultimă dată, judecătorul a reportat cauza la 1 decembrie 1999. Între timp, la 9 noiembrie 1999, părțile au ajuns la o soluționare la termen a cauzei. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 ianuarie 1993 și s-a încheiat la 9 noiembrie 1999; prin urmare, a durat mai mult de șase ani și nouă luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 14 Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantei 12 000 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 12 348 436 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) de lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) de lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE RIGUTTO c. ITALIE

(Requête n°

44465/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Rigutto c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Rina Caterina Rigutto (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44465/98. La requérante est représentée par M

e

V. Claut, avocat à Pordenone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 21 janvier 1993, la requérante et deux autres personnes assignèrent l’Unité Sanitaire Locale de Pordenone et le docteur C. devant le tribunal de Pordenone afin d’obtenir réparation des dommages subis par la requérante lors d’une opération chirurgicale.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 12 mars 1993. A cette date, le juge ordonna la mise en cause de la compagnie d’assurances du docteur C. Des trois audiences fixées entre le 10 novembre 1993 et le 4 mai 1994, une fut reportée d’office, une à la demande de l’un des défendeurs et une concerna l’admission de moyens de preuve. Le 26 octobre 1994, le juge nomma un expert qui prêta serment le 1

er

mars 1995. Des cinq audiences fixées entre le 6

décembre 1995 et le 14

janvier

1998, trois concernèrent l’expertise - dont deux furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport -, une fut reportée d’office et une concerna l’audition de témoins. Des quatre audiences fixées entre le 15 avril 1998 et le 31

mars

1999, deux concernèrent le dépôt de documents et de mémoires et deux furent reportées afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement à l’amiable du différend. A cette dernière date, le juge reporta l’affaire au 1

er

décembre

1999.

5.

Entre-temps, le 9 novembre 1999, les parties étaient parvenues à un règlement à l’amiable de l’affaire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 21 janvier 1993 et s’est terminée le 9 novembre 1999.

9.

Elle a donc duré plus de six ans et neuf mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

La requérante réclame 40

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

La requérante demande également 12

348

436

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12

000

000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 4

000

000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président