SIMSEK c. ROUMANIE

SIMSEK c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 61697/11 Mehmet Salih SIMSEK împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Dragoljub Poović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli; Grefătoare adjunctă de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 septembrie 2011, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, M. Mehmet Salih Simsek, are dublă naționalitate românească și turcă. S-a născut în 1976 și locuiește în București. A fost reprezentat în fața Curții de către I. Ilie-Iordachescu, avocat la București. Guvernul român (adică la mai) a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul turc, căruia i s-a comunicat cauza în temeiul articolelor 36 alin. (1) din Convenție și 44 din Regulamentul Curții, ținând cont de naționalitatea reclamantului, nu a dorit să intervină în procedură. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 ianuarie 2010, Parchetul a autorizat înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului pentru o perioadă de 48 de ore, cu condiția să fi luat partea terță N.R. pentru a-l obliga să-i ramburseze o datorie. La 16 ianuarie 2010, Tribunalul de Primă Instanță din București a confirmat această decizie printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul întemeiat pe articolele 91 și 91 din Codul de procedură penală (CPP). Între timp, la 15 ianuarie 2010, Parchetul inițiase acțiuni penale împotriva reclamantului, iar un procuror îl interogase pe acesta din urmă în prezența unui avocat ales de acesta. La 16 ianuarie 2010, Parchetul a informat reclamantul și avocatul său cu privire la documentele care figurează în dosarul de urmărire penală, printre care se numără transcrierea unei conversații telefonice între reclamant și soția lui N.R., care fusese înregistrată de aceasta din urmă la postul de poliție, în prezența unui polițist. Reclamantul nu a formulat obiecții cu privire la conținutul înregistrărilor telefonice din dosarul său. Prin intermediul unei rechiziționări din 5 martie 2010, reclamantul a fost trimis în instanță la Tribunalul de Primă Instanță din București pentru sechestrare de persoane. În cadrul Tribunalului de Primă Instanță din București din 27 aprilie 2010, reclamantul a fost ascultat și a negat faptele reprobabile. Prin hotărârea din 13 iulie 2010, Tribunalul de Primă Instanță din București l-a judecat pe reclamant, considerând că vinovăția sa nu fusese dovedită cu certitudine. 10. La 3 noiembrie 2010, tribunalul departamental din București, competent să cunoască o astfel de cerere, l-a auzit pe reclamant, care își menține declarațiile anterioare. printr-o decizie din 10 noiembrie 2010, tribunalul departamental a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate de primii judecători. 11. La 16 martie 2011, tribunalul de apel din București a cerut reclamantului să facă declarații. Reclamantul, asistat de un avocat ales de acesta, a răspuns că își menținea declarațiile anterioare. 12. Prin hotărârea definitivă din 30 martie 2011, tribunalul a acceptat recursul în recurs la Parchet și l-a condamnat pe reclamant la patru ani de închisoare fermă. Comisia a considerat că vina persoanei în cauză a reieșit cu certitudine dintr-o interpretare și dintr-o luare în considerare a diferitelor elemente de probă depuse la dosar, printre care și declarațiile victimei și cele ale martorilor aflați în întreținere, raportul polițistului care a asistat la conversația telefonică dintre reclamant și soția victimei, precum și înregistrările telefonice ale reclamantului interceptate de autorități. Dreptul intern relevant 13. În septembrie 2006, art. 385 din CPP a intrat în vigoare. Această dispoziție preciza că, atunci când o instanță se pronunța asupra unui recurs în recurs, aceasta trebuia să interogheze pârâtul în cazul în care nu a fost audiat de instanțele care au acționat asupra fondului și în recurs sau în cazul în care aceste instanțe nu pronunțaseră anterior o hotărâre de condamnare. O examinare mai detaliată a dispozițiilor relevante în speță ale CPP privind audierea instanței care face obiectul recursului este prevăzută la punctul 18 din Hotărârea Găitanaru c. România 26082/05, 26 iunie 2012 14. Dispozițiile relevante în speță ale CPP în materie de întrebări telefonice în vigoare la momentul respectiv sunt descrise în detaliu în hotărârea pronunțată în cauza CPP. Blaj c. România 36259/04, § 62 și următoarele., 8 aprilie 2014). În ceea ce privește înregistrările efectuate de persoane fizice, articolul CPP precizează clar că: acestea pot constitui mijloace de probă atunci când se referă la conversațiile dintre persoanele fizice în cauză și terți. GRIFS 15. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost efectuată în conformitate cu legislația națională și denunță în acest sens absența garanțiilor împotrivarbitrarilor în legislația națională, ignorând, în opinia sa, dreptul său la respectarea vieții sale private. 16. Invocând art. 6 (1) și (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat, în cadrul procedurii în recurs, fără a fi fost auzit pe baza temeiniciei acuzațiilor aduse împotriva sa, în timp ce .. a primit o achitare în primă instanță și în recurs. În plus, el reproșează instanțelor că au reținut împotriva sa ca dovadă în întreținere înregistrări ale comunicațiilor sale telefonice. Primul motiv al reclamantului se referă la presupusa presupusă nelegătură, în temeiul dreptului intern, a înregistrărilor comunicărilor sale telefonice și la absența unui temei juridic care să ofere suficiente garanții împotriva arbitralei. 18. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne de către reclamant, indicând faptul că acesta ar fi putut fi legit de acesta din urmă să inițieze o acțiune în despăgubire în fața instanțelor civile în temeiul articolelor 998 și 999 din Codul civil în vigoare la data faptelor. Acesta arată că, presupunând chiar că nu a fost disponibilă nicio acțiune internă, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de cel mult șase luni de la 16 ianuarie 2010, data la care a luat cunoștință de înregistrările în cauză. Recurentul reține că calea de atac indicată de guvern nu constituie o acțiune efectivă și subliniază că a înaintat cererea Curții în termen de șase luni de la ultima decizie internă definitivă prin care se consideră că este condamnată pe baza înregistrărilor în cauză. 19. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Scopul acestei norme este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să fie prezentate Curții. Acesta este un aspect important al caracterului subsidiar al mecanismului instituit de Convenție (a se vedea, de exemplu, Demopoulos și alții c. Turcia (dec.) [GC], nr. 46113/99 și altele, § punctul 69 și 97, CEDH 2010 și McFarlane c. Irlanda [GC], nr. 31333/06, § 107, 10 septembrie 2010). 20. În cazul de față, Curtea arată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Or, reclamantului i s-ar fi permis să facă acest lucru în cursul procedurii penale îndreptate împotriva sa sau prin intermediul unei proceduri judiciare separate (Patriciu c. România (dec.), nr. 43750/05, § 85 și 86, 17 ianuarie 2012 și Tender c. România (dec.), nr. 19806/06, § 21 și 22, 17 În decembrie 2013). Prin urmare, nu a acordat autorităților naționale și, mai presus de toate, instanțelor interne posibilitatea de a preveni sau de a remedia infracțiunile, conform prevederilor art. 35 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a interdicției trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 21. Pe de altă parte, cu condiția ca reclamantul să subordoneze unei absențe a unui temei juridic în dreptul intern care să ofere suficiente garanții împotriva arbitralei în domeniul interceptărilor telefonice și al înregistrărilor comunicațiilor, Curtea amintește că, în cadrul unei cauze recente care, ca și în speță, ridica problema compatibilității legislației naționale în materie în vigoare la momentul respectiv a faptelor cu garanțiile prevăzute la art. 8 din convenție, a considerat că cadrul legislativ românesc conținea, la acea dată, suficiente garanții pentru a proteja persoanele împotriva unei interferențe arbitrare în viața lor privată (Blaj c. România, nr. 36259/04, § 124-148, 8 aprilie 2014 și contrario Dumitru Popescu c. România (n, n 71525/01, § 81, 26 aprilie 2007). Nu există niciun element care să permită, în speță, o concluzie diferită. Prin urmare, această parte a spătarului trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) (a) și (4) din Convenție. Al doilea motiv al reclamantului se referă în primul rând la presupusul inechitabil al procedurii care a dus la condamnarea sa de către instanța de apel, pe motiv că această instanță nu l-a auzit în persoană. 23. Guvernul consideră că procedura în cauză nu era contrară cerințelor art. 6 alin. (1) și (3) (c) Convenției. Acesta precizează în special că, în urma hotărârii Constantinescu c. România 28871/95, § 57-59, CEDH 2000 VIII), în care Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a acestei dispoziții după ce a constatat deficiențe în dispozițiile naționale care reglementează procedura penală, noul articol 385 a fost introdus în CPP, obligând instanța care acționează asupra unui recurs în recurs la interogare la data de judecată în cazul în care instanțele acționează în primă instanță și în recurs. Reclamantul menționează că, în speță, dreptul său la un proces echitabil a fost ignorat. 24. În acest caz, forța este să constate că, după ce a fost ascultat la data de 27 aprilie 2010 de către Tribunalul de Primă Instanță din București și la 3 noiembrie 2010 de către tribunalul departamental din același oraș, reclamantul a fost invitat de instanța de judecată din București să facă noi declarații în conformitate cu art. 385 din CPP (a se vedea, a contrao, Constantinescu menționat anterior, 59, Găitanaru menționat anterior, 34, și Danilă c. România, n 53897/00, § 41, 8) Martie 2007) și que ël a indicat ca răspuns que ël dorește să-și mențină declarațiile anterioare. Curtea amintește că nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenia n să renunțe de bunăvoie, fie în mod expres sau tacit, la garanțiile unui proces echitabil; cu toate acestea, pentru a fi efectiv în sensul convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie stabilită fără echivoc și să fie înconjurată de un minim de garanții corespunzător gravității sale (salduz c. Turcia [GC], n 36391/02, § 59, CEDH 2008 25). În acest sens, Curtea arată că este în prezența unui avocat ales de acesta pe care reclamantul l-a exprimat, în fața instanei de apel, în instană publică, alegerea sa de a nu face o nouă declaraie: manifestarea voii sale a fost explicită și este găsită neechivocă la sfârșitul ședinței din 16 martie 2011 (punctul 11 de mai sus). Curtea consideră că, acționând astfel, în timp ce instanța de recurs era obligată să cunoască atât faptele cauzei, cât și cele ale dreptului și că aceasta putea decide fie să confirme acuitatea, fie să pronunțe condamnarea reclamantului, acesta din urmă este expus în mod confidențial riscului de a fi condamnat fără o apreciere directă a mărturiei sale. Având în vedere că a fost reprezentat de un avocat ales de către acesta pe parcursul întregii proceduri îndreptate împotriva sa, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . noiembrie 2000).În consecință, această parte a spătarului este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 26. A doua parte a spătarului se referă la luarea în considerare de către instanțele naționale a înregistrărilor comunicațiilor sale telefonice ca elemente de probă. 27. Curtea amintește că sarcina sa este de a verifica dacă, în prezenta cauză, procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul în care au fost colectate elementele de probă, a fost echitabilă (a se vedea, printre altele, Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, § 34, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, și Jalloh c. Germania [GC], n 54810/00, §§ 94-96, CEDH 2006-IX). În această privință, Comisia observă că, în speță, mijloacele de probă au fost colectate de către autorități în conformitate cu legislația în vigoare la momentul faptei și că a fost legal pentru reclamant și avocatul său să consulte înregistrările în cauză (a se vedea, a veduva c. România, n 27781/06 , § 48, 25 februarie 2014 și Beraru c. România, n 40107/04 În plus, Curtea arată că reclamantul nu a negat conținutul înregistrărilor în litigiu și nici nu a contestat autenticitatea acestora, fie în fața instanțelor naționale sau în fața acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Dumitriu Popescu, citată anterior, punctul 109 și, a veduva, citată anterior, §§ 48 și 51, și Beraru, citată anterior, § 78-81). În cele din urmă, Curtea consideră că este necesar, în speță, să se dea importană faptului că înregistrările Õ nu vor constitui singurul motiv de probă prezentat la aprecierea suverană a judecătorilor, instana de apel care a confruntat aceste înregistrări cu alte elemente de probă înainte de a-și pronuna verdictul pe baza mai multor elemente combinate (a se vedea, mutatis mutandis, Dumitru Popescu , citată anterior, § 110, Viorel Burzo c. România , n 75109/01 12639/02 , § 141, 30 iunie 2009 și Bykov c. Rusia [GC], n 4378/02 , § 98, 10 martie 2009). 28. În consecință, restul fondului este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declamează cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2015. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

61697/11

Mehmet Salih SIMSEK

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 mars 2015 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Luis López Guerra,

Dragoljub Popović,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 septembre 2011,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M.

Mehmet Salih Simsek, a la double nationalité roumaine et turque. Il est né en 1976 et réside à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M

e

I. Ilie-Iordachescu, avocat à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. Le gouvernement turc, auquel l’affaire a été communiquée en vertu des articles

36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour compte tenu de la nationalité du requérant, n’a pas souhaité intervenir dans la procédure.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 13 janvier 2010, le parquet autorisa l’enregistrement des conversations téléphoniques du requérant pour une période de quarante-huit heures, l’intéressé étant soupçonné d’avoir séquestré le tiers N.R. afin de le contraindre à lui rembourser une dette. Le 16 janvier 2010, le tribunal de première instance de Bucarest confirma cette décision par un jugement avant dire droit fondé sur les articles 91

2

et 91

4

du code de procédure pénale (CPP).

5.

Dans l’intervalle, le 15 janvier 2010, le parquet avait ouvert des poursuites pénales contre le requérant, et un procureur avait interrogé ce dernier en présence d’un avocat de son choix.

6.

Le 16 janvier 2010, le parquet fit connaître au requérant et à son avocat les pièces figurant dans le dossier de poursuites pénales, parmi lesquelles la transcription d’une conversation téléphonique entre le requérant et l’épouse de N.R., qui avait été enregistrée par cette dernière au poste de police, en présence d’un policier. Le requérant ne formula pas d’objections quant au contenu des enregistrements téléphoniques figurant à son dossier.

7.

Par un réquisitoire du 5 mars 2010, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de première instance de Bucarest pour séquestration de personnes.

8.

Lors de l’audience publique du 27 avril 2010 du tribunal de première instance de Bucarest, le requérant fut entendu et nia les faits reprochés.

9.

Par un jugement du 13 juillet 2010, le tribunal de première instance de Bucarest acquitta le requérant, estimant que sa culpabilité n’avait pas été prouvée avec certitude.

10.

Le parquet interjeta appel contre ce jugement. Le 3 novembre 2010, le tribunal départemental de Bucarest, compétent pour connaître de l’appel ainsi formé, entendit le requérant, qui maintint ses déclarations antérieures. Par une décision du 10

novembre 2010, le tribunal départemental confirma le bien-fondé du jugement rendu par les premiers juges.

11.

Le parquet se pourvut en recours. Lors de l’audience publique du 16

mars 2011, la cour d’appel de Bucarest demanda au requérant de faire des déclarations. Le requérant, assisté par un avocat de son choix, répondit qu’il maintenait ses précédentes déclarations.

12.

Par un arrêt définitif du 30 mars 2011, la cour d’appel accueillit le pourvoi en recours du parquet et condamna le requérant à quatre ans de prison ferme. Elle estima que la culpabilité de l’intéressé ressortait avec certitude d’une interprétation et d’une prise en compte combinées des différents éléments de preuve versés au dossier, parmi lesquels figuraient notamment les déclarations de la victime et celles des témoins à charge, le rapport du policier qui avait assisté à la conversation téléphonique entre le requérant et l’épouse de la victime, ainsi que les enregistrements des communications téléphoniques du requérant interceptées par les autorités.

B.

Le droit interne pertinent

13.

En septembre 2006, l’article 385

14

du CPP entra en vigueur. Cette disposition précisait que, lorsqu’une juridiction statuait sur un pourvoi en recours, elle devait interroger l’accusé lorsqu’il n’avait pas été entendu par les tribunaux ayant statué sur le fond et en appel ou encore lorsque ces tribunaux n’avaient pas prononcé antérieurement une décision de condamnation. Un examen plus détaillé des dispositions pertinentes en l’espèce du CPP sur l’audition de l’inculpé par la juridiction appelée à connaître du pourvoi en recours figure au paragraphe

18 de l’arrêt

Găitănaru c. Roumanie

(n

o

26082/05, 26 juin 2012).

14.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du CPP en matière d’écoutes téléphoniques en vigueur à l’époque des faits sont décrites en détail dans l’arrêt

Blaj c.

Roumanie

(n

o

36259/04, §§

62 et suiv., 8 avril 2014). S’agissant des enregistrements effectués par des particuliers, l’article

91

6

du CPP précise qu’ils peuvent constituer des moyens de preuve quand ils portent sur les conversations entre les particuliers en question et des tiers.

GRIEFS

15.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint que l’interception de ses communications téléphoniques n’ait pas été effectuée en conformité avec le droit interne et il dénonce à cet égard une absence de garanties contre l’arbitraire dans la législation nationale, en méconnaissance selon lui de son droit au respect de sa vie privée.

16.

Invoquant l’article 6

§§

1 et 3 c) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné, dans le cadre de la procédure en recours, sans avoir été entendu sur le bien-fondé des accusations portées contre lui, alors qu’il avait bénéficié d’un acquittement en première instance et en appel.

Il reproche en outre aux tribunaux d’avoir retenu à son encontre, comme preuve à charge, des enregistrements de ses communications téléphoniques.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 8 de la Convention

17.

Le premier grief du requérant porte sur le caractère prétendument irrégulier, au regard du droit interne, des enregistrements de ses communications téléphoniques et sur l’absence alléguée d’une base légale offrant suffisamment de garanties contre l’arbitraire.

18.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant, indiquant qu’il aurait été loisible à celui-ci d’engager une action en réparation devant les juridictions civiles fondée sur les articles 998 et 999 du code civil en vigueur à l’époque des faits. Il indique que, à supposer même qu’aucun recours interne n’ait été disponible, le requérant aurait dû saisir la Cour au plus tard six mois après le 16

janvier 2010, date à laquelle l’intéressé avait pris connaissance des enregistrements litigieux. Le requérant rétorque que la voie de recours indiquée par le Gouvernement ne constitue pas un recours effectif et il souligne qu’il a introduit sa requête devant la Cour dans le délai de six mois après la dernière décision interne définitive par laquelle il s’est vu condamner sur la base des enregistrements litigieux.

19.

La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35

§

1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. La finalité de cette règle est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour. Il s’agit là d’un aspect important du caractère subsidiaire du mécanisme instauré par la Convention (voir, par exemple,

Demopoulos et autres c. Turquie

(déc.) [GC], n

os

46113/99 et autres, §§ 69 et 97, CEDH 2010, et

McFarlane c.

Irlande

[GC], n

o

31333/06

, § 107, 10 septembre 2010).

20.

En l’espèce, la Cour relève qu’aucun des éléments produits par les parties ne fait apparaître que le requérant aurait soulevé, au moins en substance, devant les tribunaux internes le grief qu’il invoque devant elle tiré de l’illégalité supposée des enregistrements de ses communications téléphoniques. Or, il aurait été loisible au requérant de le faire pendant la procédure pénale dirigée à son encontre ou par le biais d’une procédure judiciaire séparée (

Patriciu c. Roumanie

(déc.), n

o

43750/05

, §§

85 et 86, 17

janvier 2012, et

Tender c. Roumanie

(déc.), n

o

19806/06

, §§

21 et 22, 17

décembre 2013). L’intéressé n’a pas, dès lors, donné aux autorités nationales et, avant tout, aux tribunaux internes l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées, comme l’exige l’article 35 §

1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non

‑

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35 §§

1 et 4 de la Convention.

21.

Par ailleurs, pour autant que le requérant allègue d’une absence de base légale en droit interne offrant suffisamment de garanties contre l’arbitraire dans le domaine des écoutes téléphoniques et enregistrements des communications, la Cour rappelle que, à l’occasion d’une récente affaire qui soulevait, comme en l’espèce, la question de la compatibilité de la législation nationale en la matière en vigueur à l’époque des faits avec les garanties exigées par l’article 8 de la Convention,

elle avait jugé que le cadre législatif roumain comportait, à cette date-là, suffisamment de garanties pour protéger les individus contre une ingérence arbitraire dans leur vie privée (

Blaj c. Roumanie

, n

o

36259/04, §§ 124-148, 8 avril 2014, et

a

contrario

,

Dumitru Popescu c. Roumanie (n

o

2)

, n

o

71525/01, §§

68

‑

81, 26

avril 2007). Aucun élément ne permet d’aboutir, en l’espèce, à une conclusion différente. Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur le grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention

22.

Le second grief du requérant porte tout d’abord sur le caractère supposément inéquitable de la procédure ayant abouti à sa condamnation par la cour d’appel, au motif que cette juridiction ne l’avait pas entendu en personne.

23.

Le Gouvernement estime que la procédure en cause n’était pas contraire aux exigences de l’article 6 §§

1 et 3

c) de la Convention. Il précise notamment que, à la suite de l’arrêt

Constantinescu

c. Roumanie

(n

o

28871/95, §§ 57-59, CEDH 2000

‑

VIII) dans lequel la Cour avait conclu à une violation de cette disposition après avoir constaté des lacunes dans les dispositions nationales régissant la procédure pénale, le nouvel article

385

14

a été inséré dans le CPP, obligeant le tribunal statuant sur un pourvoi en recours à interroger l’accusé en cas d’acquittement prononcé par les juridictions statuant en première instance et en appel.

Le requérant maintient que, en l’espèce, son droit à un procès équitable a été méconnu.

24.

En l’occurrence, force est de constater

que, après avoir été entendu le 27

avril 2010 par le tribunal de première instance de Bucarest et le 3

novembre 2010 par le tribunal départemental de la même ville, le requérant a été invité par la cour d’appel de Bucarest à faire de nouvelles déclarations en application de l’article 385

14

du CPP (voir,

a contrario,

Constantinescu

,

précité,

§

59,

Găitănaru

,

précité,

§

34, et

Dănilă c.

Roumanie

, n

o

53897/00, § 41, 8

mars 2007) et qu’il a indiqué en réponse qu’il souhaitait maintenir ses précédentes déclarations. La Cour rappelle que ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une

personne de renoncer de son plein gré, que ce soit de manière expresse ou tacite, aux garanties d’un procès équitable. Toutefois, pour être effective aux fins de la Convention, pareille renonciation doit se trouver établie de manière non équivoque et être entourée d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité (

Salduz c. Turquie

[GC], n

o

36391/02, §

59, CEDH 2008).

25.

En l’occurrence, la Cour relève à cet égard que c’est en présence d’un avocat choisi par lui que le requérant a exprimé, devant la cour d’appel, en audience publique, son choix de ne pas faire une nouvelle déclaration

: sa manifestation de volonté a été explicite et elle s’est trouvée établie de manière non équivoque à l’issue de l’audience du 16

mars 2011 (paragraphe 11 ci-dessus). La Cour estime qu’en agissant ainsi, alors que la cour d’appel était amenée à connaître tant des faits de la cause que du droit et qu’elle pouvait décider soit de confirmer l’acquittement soit de prononcer la condamnation du requérant, ce dernier s’est sciemment exposé au risque d’être condamné sans une appréciation directe de son témoignage. Étant donné qu’il a été représenté par un avocat de son choix pendant toute la procédure dirigée contre lui, la Cour considère que l’intéressé aurait pu raisonnablement prévoir les conséquences de son comportement (voir,

mutatis mutandis

,

Rusu c. Roumanie

(déc.), n

o

6246/04, §

29, 31

août 2010, et

Kwiatkowska c. Italie

(déc.), n

o

52868/99, 30

novembre 2000). Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

26.

Le second volet du grief du requérant porte sur la prise en compte par les tribunaux nationaux des enregistrements de ses communications téléphoniques comme éléments de preuve à charge.

27.

La Cour rappelle que sa tâche est de rechercher si, dans la présente cause, la procédure litigieuse, envisagée comme un tout, y compris la manière dont les éléments de preuve ont été recueillis, a été équitable (voir, entre autres,

Teixeira de Castro c. Portugal

, 9 juin 1998, § 34,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, et

Jalloh c. Allemagne

[GC], n

o

54810/00

, §§

94-96, CEDH 2006-IX). À cet égard, elle observe qu’en l’espèce les moyens de preuve ont été recueillis par les autorités en conformité avec la législation en vigueur à l’époque des faits et qu’il a été loisible au requérant et à son avocat de consulter les enregistrements en cause (voir,

a contrario

,

Văduva c.

Roumanie

, n

o

27781/06

, § 48, 25 février 2014, et

Beraru c.

Roumanie

, n

o

40107/04

, § 71, 18 mars 2014). De plus, la Cour relève que le requérant n’a pas nié le contenu des enregistrements litigieux ni contesté leur authenticité, que ce soit devant les juridictions nationales ou devant elle (voir,

mutatis mutandis

,

Dumitriu Popescu

précité, § 109, et,

a contrario

,

Văduva

, précité, §§ 48 et 51, et

Beraru

, précité, §§ 78-81). Enfin, la Cour estime qu’il convient, en l’espèce, d’attacher de l’importance à la circonstance que les enregistrements litigieux n’ont pas constitué le seul moyen de preuve soumis à l’appréciation souveraine des juges, la cour d’appel ayant confronté lesdits enregistrements à d’autres éléments de preuve avant de rendre son verdict sur la base de plusieurs éléments combinés (voir,

mutatis mutandis, Dumitru Popescu

, précité, § 110,

Viorel Burzo c. Roumanie

, n

os

75109/01

et

12639/02

, § 141, 30 juin 2009, et

Bykov c.

Russie

[GC], n

o

4378/02

, §§

96

‑

98, 10 mars 2009).

28.

Il s’ensuit que le restant du grief est également manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mars 2015.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Greffière adjointe

Président