AFFAIRE SIPOS c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (n o 26125/04) îndreptată împotriva României și depusă de o cetățeancă a acestui stat, d-na Maria Sipoș (« reclamanta »), care a sesizat Curtea la 24 mai 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de avocat Antonie Popescu, din București. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

La 16 martie 2009, președintele secției a treia a hotărât să comunice petiția Guvernului. Cum o permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera căreia îi fusese atribuită petiția să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului acesteia. PE FAPT I.

Reclamanta era angajată de Societatea Română de Televiziune (« SRTV ») în calitate de realizatoare de programe. De la octombrie 2001, a fost responsabilă cu realizarea și prezentarea unui program cultural intitulat « Eveniment » , difuzat pe canalul public național România 1 .

La 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris de directorul canalului național că nu va mai prezenta emisiunea respectivă și că a fost înlocuită de alt membru al echipei. La 20 decembrie 2002, reclamanta a contestat, în fața directorului general al canalului, decizia luată cu privire la ea și a cerut o discuție pe acest subiect. Nu s-a dat niciun răspuns la cererea sa.

Datorită absenței oricărei explicații cu privire la înlocuire și la orice răspuns la contestație, reclamanta a făcut mai multe declarații presei, aluzând în special la o restabilire a cenzurii în cadrul televiziunii publice.

La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă care a fost reprodus de șase ziaruri naționale. Comunicatul conținea o descriere a faptelor, precum și o motivare a înlocuirii reclamantei în calitatea de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe chestiuni de audiență. Au urmat mai multe comentarii asupra situației, dintre care cele invocate de reclamantă se citesc după cum urmează : « Ne pare rău că Mariana Sipoș, a cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoționale marcată de probleme familiale cunoscute, este victimă a unor manipulații politice. De altfel, chiar și în interiorul instituției a devenit o angajată problematică, nerespectând regulamentul intern și având relații conflictuale cu colegii. [...] Normal, dacă d-na Sipoș ar fi vrut să sprijine prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluție amiabilă la conflict apelând la superiorii săi ierarhici. Conform regulamentului intern al SRTV, faptul de a exprima public, prin orice mediu de comunicare, o opinie critică adresată serviciului public de televiziune fără a folosi mai întâi drepturile asigurate la nivel ierarhic, constituie o fală disciplinară și poate duce până la concediere a angajatului în cauză. Deși conducerea instituției ar fi putut aplica această dispoziție, a făcut dovadă de înțelegere și a luat în considerare situația delicată în care se află d-na Sipoș renunțând la urmărirea acestui curs. Rămâne de văzut dacă acest comportament se va dovedi mai târziu greșit (...) ».

La 30 ianuarie 2003, Comisia de etică și arbitraj din cadrul SRTV a comunicat lui N.V., directorul general al SRTV, că reclamanta nu a respectat statutul de jurnalistă al SRTV, precum și regulamentul și organizarea acestei instituții. Comisia de etică a considerat că decizia de înlocuire a reclamantei nu constituia un act de cenzură și că dreptul la expresie al reclamantei nu a fost încălcat.

Printr-o scrisoare din 12 februarie 2003, redacția în care lucra reclamanta a propus serviciului juridic al SRTV să sancționeze reclamanta printr-o retrogradarare în funcția de editoare, pentru o perioadă de trei luni. Nici un element din dosar nu indică faptul că reclamanta a fost retrogradată.

La 20 martie 2003, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță al Bucureștiului cu o plângere penală împotriva lui N.V. și C.D.I., coordonatoarea biroului de presă al SRTV, pe care i-a acuzat pe amândoi de insultă și defăimare.

Ea se plângea că comunicatul de presă conținea afirmații false care aduc atingere onoarei, reputației profesionale și dreptului la imagine în calitate de jurnalistă, scriitoare și traducătoare. Într-adevăr, potrivit ei, faptul de a fi prezentată în fața opiniei publice ca victimă a unor manipulații politice constituia o defăimare susceptibilă să adducă atingere prestigiului profesional în cadrul serviciului public de televiziune, a cărui independență era prevăzută de lege. Remarca, de altfel, că expresia « stare emoțională marcată de probleme familiale cunoscute » sugera că avea probleme în viața privată, și că faptul de a-i fi atribuit « un discernământ alterat » era insultor și aduc atingere imaginii sale ca persoană publică. Adauga, în final, că afirmația conform căreia era o « angajată problematică » aduce o atingere serioasă bunei desfășurări a activității sale în cadrul SRTV.

Potrivit reclamantei, persoanele pe care le-a acuzat de insultă și defăimare încălcaseră art. 8 din Convenție, precum și dispozițiile statutului jurnaliștilor de televiziune, care garantau dreptul la respectul vieții private și familiale.

Interesata s-a constituit parte civilă și a cerut 500 de milioane de lei pentru prejudiciu moral. Ea a subliniat, în această privință, că publicarea expresiilor menționate în ziare difuzate la nivel național, cât și la nivel internațional prin site-urile lor Internet era susceptibilă de a-i cauza prejudicii grave atât la nivel național, cât și internațional, unde era cunoscută ca jurnalistă și scriitoare.

Tribunalul l-a audiat pe N.V. și pe reclamantă. La 12 iunie 2003, N.V. a precizat că și-a asumat conținutul comunicatului de presă, care, potrivit lui, nu era susceptibil de a aduce atingere reputației și demnității reclamantei, dar constituia o reacție necesară la afirmațiile ei conform cărora televiziunea cenzurase anumite emisiuni. A adăugat că reclamanta suferea de depresie, că lua medicamente pentru a o trata și că era posibil ca expresia « discernământ alterat » să fi fost inspirată autorilor comunicatului de presă chiar de afirmațiile părții civile.

Printr-o sentință din 26 iunie 2003, tribunalul de primă instanță a achitat N.V. și C.D.I. pe motivul că nu au ținut cu intenția de a insulta sau defăima reclamanta, ci cu scopul de a exprima o poziție oficială a SRTV cu privire la acuzațiile de cenzură formulate de interesată. Tribunalul, reținând că condițiile răspunderii civile delictuale nu erau îndeplinite, a respins cererea de despăgubire.

Reclamanta a depus un apel în fața tribunalului județean București, care, judecând că N.V. și C.D.I. nu au ținut cu rea intenție, l-a respins printr-o hotărâre definitivă din 3 decembrie 2003. În părțile sale relevante hotărârea citează după cum urmează : « (...) La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă conținând expresii defăimătoare adresate părții civile, care a fost reprodus în întregime în mai multe ziare. După analizarea dovezilor, rezultă că conflictul care-l opunea [reclamantei] reprezentanților canalului național a fost provocat de comportamentul [reclamantei], în calitate de realizatoare a emisiunii culturale « Eveniment », care nu remisese, timp de o săptămână, casetele video conținând emisiunile realizate, în nerespectare a regulamentului comisiei de etică și arbitraj din cadrul canalului public. Conținutul comunicatului de presă care face obiectul plângerii penale nu conține elemente care să caracterizeze infracțiunile de insultă și defăimare pretins comise de inculpați. Absența unei intenții directe a inculpaților rezultă din atitudinea acestora, care nu au ținut cu rea intenție, ci cu intenția de a exprima o poziție oficială a canalului public cu privire la acuzațiile formulate împotriva lui (...) ». II.

Printr-o decizie n o 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Jurnalul oficial n o 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională Română a declarat neconstituțional legea de abrogare a articolelor 205-207 din codul penal care incriminau insultă și defăimare, pe motivul că reputația persoanelor, așa cum este garantată de Constituție, trebuie neapărat protejată prin sancțiuni de drept penal. ÎN DREPT I.

Fără a ridica în mod explicit o excepție de depășire a termenului, Guvernul cere precizări cu privire la data introducerii petitiei, dat fiind că formularul cererei a fost primit la grefa Curții la 13 septembrie 2004, în timp ce decizia internă definitivă datează din 3 decembrie 2003.

Curtea constată că scrisoarea introducând petiția a fost redactată de reclamantă la 21 mai 2004, trimisă la poștă la 24 mai 2004 și primită la 27 mai 2004 la grefa Curții.

Ea reamintește că data introducerii unei cereri este cea din prima scrisoare prin care reclamantul formează, chiar și în mod summar, plângerile pe care dorește să le ridice (a se vedea, de exemplu, Gaillard c. Franța (hotărâre), n o 47337/99, și Arslan c. Turcia (hotărâre), n o 36747/02, CEDO 2002-X (fragmente)). Ținând seama de considerațiile anterioare, consideră că data introducerii petitiei este, în cel mai rău caz, data la care scrisoarea a fost trimisă la poștă și concluzionează că a fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamanta estimează că reacția conducerii televiziunii naționale nu era nici necesară, nici oportună, dovedind a fi total disproporționată și fără justificare legitim.

Guvernul subliniază, mai întâi, că comunicatul de presă a fost reprodus în întregime de media și că acesta din urmă l-a prezentat fără a adăuga reflecții sau comentarii. El consideră că este important de a plasa afirmațiile litigioase în context și de a remarca că era vorba doar de o reacție la afirmațiile reclamantei care denunțau o restabilire a cenzurii în televiziunea publică. Din perspectiva Guvernului, părțile au ales să supună disputa muncii lor dezbaterii publice.

Guvernul consideră apoi că nu se poate descoperi în comunicat nicio intenție defăimătoare, în măsura în care aprecierile de valoare care sunt inserate în el vizau doar fapte de caracter general și nedeterminat. Guvernul afirmă că o eventuală condamnare civilă pronunțată de jurisdicțiile interne asupra persoanelor invocate de reclamantă ar fi putut se analiza ca o încălcare a articolului 10 în cazul lor.

Guvernul consideră, în final, că prezenta cauză se diferențiază de cauza Petrina c. România , n o 78060/01, 14 octombrie 2008, și prezintă similitudini cu cauza Pipi c. Turcia ((hotărâre), n o 4020/03, 12 mai 2009), în care Curtea concluzionase că tribunalele interne nu depășiseră marja de apreciere în relativizarea greutății dreptului reclamantului la protecția vieții private, în balanța intereselor concurente ale media invocate, sub aspectul articolului 10 din Convenție. Concluzionează că reclamanta avea la dispoziție căile legale disponibile și eficace pentru a-și face valabile plângerile bazate pe nerespectarea dreptului la protecția reputației și că autoritățile interne au satisfăcut obligațiile lor pozitive în materia. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește, ca o chestiune preliminară, că, deși art. 8 are esențial scopul de a apăra individul împotriva ingererilor arbitrare ale puterilor publice, nu se limitează la a comanda statului să se abțină de la asemenea ingerări : la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente respectului efectiv al vieții private sau familiale. Ele pot necesita adoptarea unor măsuri vizând respectul vieții private chiar în relațiile indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului sub aspectul articolului 8 nu se pretează unei definiții precise ; principiile aplicabile sunt, cu toate acestea, comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just de menținut între interesul general și interesele individului, statul beneficiind în orice caz de o marjă de apreciere ( Pfeifer c. Austria , n o 12556/03, § 37, CEDO 2007-XII).

În cazul de față, datoria Curții este să determine dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive decurgând din art. 8 din Convenție, a menținut un echilibru just între protecția dreptului reclamantei la reputație, element integrant al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată de art. 10 ( Petrina , precitat, § 36 ; Von Hannover c. Germania , n o 59320/00, § 70, CEDO 2004-VI). Într-adevăr, Curtea consideră că obligația pozitivă decurgând din art. 8 din Convenție trebuie să intre în joc dacă afirmații susceptibile de a afecta reputația unei persoane depășesc limitele criticii acceptabile sub aspectul articolului 10 din Convenție ( Petrina , precitat, § 39).

În cauza de față, Curtea observă, mai întâi, că nu este contestat faptul că comunicatul de presă fusese adresat ziarurilor de conducerea SRTV pentru a răspunde afirmațiilor reclamantei care denunțau o restabilire a cenzurii. Ținând seama de loialitatea pe care trebuia să o aibă reclamanta față de angajator, Curtea estimează că afirmațiile imputate acesteia pot fi considerate ca fiind, de asemenea, sub protecția articolului 10 din Convenție și că trebuie să fie introduse, în consecință, în această calitate în balanța intereselor în joc.

Curtea observă apoi că reacția conducerii SRTV nu a fost improvizată în mod spontan : nu era vorba despre remarci făcute în direct și greu de retractat (a se vedea, a contrario , Fuentes Bobo c. Spania , n o 39293/98, § 46, 29 februarie 2000), ci de un comunicat de presă redactat de un departament specializat al televiziunii publice române.

Curtea observă, la acest titlu, că afirmațiile litigioase conțineau remarci care puneau direct în cauză discernământul reclamantei și o considerau victimă a unor manipulări politice. Au fost, de asemenea, menționate problemele familiale ale reclamantei, precum și relațiile conflictuale pe care ar fi dezvoltat-o la locul de muncă. De altfel, Curtea observă că tribunalul județean București a admis că comunicatul de presă din 20 ianuarie 2003 conținea expresii defăimătoare adresate reclamantei (§17 mai sus).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că trebuie să se orienteze către un examen atent al conținutului comunicatului de presă și în special al afirmațiilor care ating viața privată și reputația reclamantei.

La acest titlu, ea observă că comunicatul de presă placea în context declarațiile interesatei, făcând să apară disputa muncii subiacente, dezvoltând deci o descriere a faptelor relevante pentru ca o apărare împotriva afirmațiilor reclamantei să poată lua formă. Cu toate acestea, Curtea observă că comunicatul nu se limita la acea descriere sau la explicații pur factice, ci conținea, de asemenea, afirmații vizând în special manipulări politice de care reclamanta ar fi fost victimă, precum și starea ei emoțională, marcată în special de probleme familiale și creând dificultăți în relațiile de muncă.

Curtea consideră, la acest titlu, că aprecierile prezentând reclamanta ca victimă a unor manipulări politice sunt lipsite de orice bază factică dovedită, în măsura în care nu existau indicii că interesata ar fi ținut sub influența vreunui interes partizan. Privind considerațiile cu privire la starea emoțională a reclamantei, Curtea observă că se bazau pe elemente din viața privată a reclamantei, a cărei divulgare nu pare necesară, ținând seama de considerațiile mai sus (paragrafele 33 și 34 mai sus).

De altfel, Curtea estimează că aprecierea privind discernământul reclamantei nu ar putea fi considerată ca aducând un element indispensabil la poziția SRTV, așa cum a fost exprimată prin comunicatul de presă, în măsura în care se baza pe elemente din viața privată a reclamantei cunoscute de conducerea SRTV (a se vedea §15 mai sus).

Curtea estimează că în acest tip de cauze, ținând seama de « efectul disuasiv » pe care ar putea să-l aibă o pedeapsă penală, chiar relativ ușoară, o cale civilă ar fi fost mai potrivită ( Cumpănă și Mazăre c. România [GC], n o 33348/96, §§ 114-115, CEDO 2004-XI). Cu toate acestea, în circumstanțele cauzei de față, consideră că afirmațiile invocate de reclamantă au depășit limita acceptabilă și că tribunalele interne nu au reușit să mențină un echilibru just între protecția dreptului acesteia la reputație și libertatea de exprimare protejată de art. 10 din Convenție.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea să concluzioneze că statul nu a satisfăcut obligațiile sale pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputație și la respectul vieții private și că, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. II.

Reclamanta solicită 12.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit-o în urma confirmării, de tribunalele interne, a afirmațiilor conținute în comunicatul de presă al SRTV.

Guvernul consideră că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat și suma solicitată la acest titlu nu a fost dovedită și că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamantă. El consideră că suma solicitată de reclamantă la acest titlu este excesivă și se referă la cazuri în care, în situații similare, Curtea a acordat sume cuprinse între 1.500 EUR și 3.000 EUR.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea estimează că reclamanta a suferit o vătămare morală indubitabilă pe care constatarea simplă a încălcării nu este suficientă pentru a-o repara. Ținând seama de circumstanțele cauzei și judecând în echitate, așa cum dorește art. 41, Curtea acordă reclamantei, în repararea prejudiciului moral, suma de 3.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor și costurilor. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun de a alinia rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară , cu unanimitate, petiția admisibilă ; 2. Zice , prin șase voturi împotriva unuia, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție ; 3. Zice, prin șase voturi împotriva unuia, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral, care să fie convertite în lei români la cursul aplicabil la data reglementării, plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit ; b) că de la expirarea termenului menționat mai sus și până la versare, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge , cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 mai 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte La prezenta hotărâre este anexă, conform articolelor 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, opinia divergentă a judecătorului Myjer. J.C.M. S.Q.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 26125/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Maria Sipoș (« la requérante »), a saisi la Cour le 24 mai 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Antonie Popescu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 16 mars 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre à laquelle la requête avait été attribuée se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de celle-ci. EN FAIT I.

La requérante était employée par la Société roumaine de télévision (« SRTV ») en tant que réalisatrice d’émissions. A partir d’octobre 2001, elle fut chargée de réaliser et présenter une émission culturelle intitulée « Événement » , diffusée sur la chaîne publique nationale România 1 .

Le 19 décembre 2002, la requérante fut informée par écrit, par le directeur de la chaîne nationale, qu’elle ne présenterait plus ladite émission et qu’elle avait été remplacée par un autre membre de son équipe. Le 20 décembre 2002, la requérante formula, devant le président-directeur général de la chaîne, une contestation de la décision prise à son encontre et sollicita un entretien à ce sujet. Aucune suite ne fut donnée à sa demande.

Devant l’absence de toute explication quant à son remplacement et de toute réponse à sa contestation, la requérante fit plusieurs déclarations à la presse, faisant notamment allusion à une restauration de la censure au sein de la télévision publique.

Le 20 janvier 2003, le bureau de presse de la SRTV transmit un communiqué de presse qui fut repris par six journaux nationaux. Le communiqué contenait un exposé de faits, ainsi qu’une motivation du remplacement de la requérante dans sa qualité de présentatrice de l’émission en question, fondée notamment sur des questions d’audience. Suivaient plusieurs commentaires sur la situation, dont ceux mis en cause par la requérante se lisaient ainsi : « Nous regrettons que Mariana Sipoș, dont le discernement est probablement altéré en raison de son état émotionnel marqué par des problèmes familiaux connus, soit la victime de manipulations politiques. Par ailleurs, même à l’intérieur de l’institution elle est devenue une employée à problèmes, méconnaissant le règlement intérieur et entretenant des relations conflictuelles avec ses collègues. [...] Normalement, si M me Sipoș avait souhaité soutenir par son activité la mission de service public de la télévision, elle aurait pu rechercher une solution amiable au conflit en faisant appel à ses supérieurs hiérarchiques. Selon le règlement intérieur de la SRTV, le fait d’exprimer publiquement, par un média quelconque, une opinion critique à l’adresse du service public de télévision sans préalablement faire usage des droits qui sont assurés au niveau hiérarchique, est constitutif d’une faute disciplinaire et peut conduire jusqu’au licenciement de l’employé en cause. Bien que la direction de l’institution eût pu mettre en application cette disposition, elle a fait preuve de compréhension et a tenu compte de la situation délicate dans laquelle se trouve M me Sipoș en renonçant à poursuivre cette voie. Il reste à voir si cette conduite s’avérera par la suite erronée (...) ».

Le 30 janvier 2003, la Commission d’éthique et d’arbitrage du cadre de la SRTV communiqua à N.V., le directeur général de la SRTV, que la requérante avait méconnu le statut de journaliste de la SRTV, ainsi que le règlement et l’organisation de cette dernière institution. La Commission d’éthique considéra que la décision de remplacement de la requérante ne représentait pas un acte de censure et que le droit d’expression de celle-ci n’avait pas été méconnu.

Par une lettre du 12 février 2003, la rédaction où la requérante exerçait son activité proposa au service juridique de la SRTV de sanctionner la requérante par une rétrogradation dans la fonction de rédactrice, pour une période de trois mois. Aucun élément figurant au dossier n’indique que la requérante ait été rétrogradée.

Le 20 mars 2003, la requérante saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte pénale contre N.V. et C.D.I., la coordonnatrice du bureau de presse de la SRTV, qu’elle accusait tous deux d’insulte et de diffamation.

Elle se plaignait que le communiqué de presse contenait des affirmations fausses qui portaient atteinte à son honneur, à sa réputation professionnelle et à son droit à l’image en tant que journaliste, écrivaine et traductrice. En effet, selon elle, le fait de la présenter devant l’opinion publique comme victime de manipulations politiques constituait une diffamation de nature à porter atteinte à son prestige professionnel au sein du service public de télévision, dont l’indépendance était prévue par la loi. Elle relevait en outre que l’expression « état émotionnel marqué par des problèmes familiaux connus » induisait l’idée qu’elle avait des problèmes dans sa vie privée, et que le fait de se voir attribuer « un discernement altéré » était insultant et portait préjudice à son image de personne publique. Elle ajouta enfin que l’affirmation selon laquelle elle était une « employée à problèmes » portait gravement atteinte au bon déroulement de son activité au sein de la SRTV.

Selon la requérante, les personnes qu’elle accusait d’insulte et de diffamation avaient enfreint l’article 8 de la Convention, ainsi que les dispositions du statut des journalistes de télévision, lesquelles garantissaient le droit au respect de la vie privée et familiale.

L’intéressée se constitua partie civile et demanda 500 millions de lei roumains pour dommage moral. Elle souligna à cet égard que la publication des expressions susmentionnées dans des journaux diffusés à l’échelle nationale tout comme à l’échelle internationale par le biais de leurs sites Internet était de nature à lui causer des préjudices graves au niveau tant national qu’international, où elle était connue comme journaliste et écrivaine.

Le tribunal entendit N.V. et la requérante. Le 12 juin 2003, N.V. précisa qu’il assumait le contenu du communiqué de presse, qui n’était pas, selon lui, de nature à porter atteinte à la réputation et à la dignité de la requérante, mais qui constituait une réaction nécessaire à ses affirmations selon lesquelles la télévision avait censuré certaines émissions. Il ajouta que la requérante souffrait d’une dépression, qu’elle prenait des médicaments pour la soigner et qu’il était possible que l’expression « discernement altéré » ait été inspirée aux auteurs du communiqué de presse par les affirmations de la partie civile même.

Par un jugement du 26 juin 2003, le tribunal de première instance acquitta N.V. et C.D.I. au motif qu’ils n’avaient pas agi avec l’intention d’insulter ou de diffamer la requérante, mais dans le but d’exprimer une position officielle de la SRTV à l’égard des accusations de censure proférées par l’intéressée. Le tribunal, retenant que les conditions de la responsabilité civile délictuelle n’étaient pas remplies en l’espèce, rejeta la demande d’indemnisation.

La requérante forma un pourvoi en recours devant le tribunal départemental de Bucarest, qui, jugeant que N.V. et C.D.I. n’avaient pas agi de mauvaise foi, le rejeta par un arrêt définitif du 3 décembre 2003. Dans ses parties pertinentes l’arrêt se lit comme suit : « (...) Le 20 janvier 2003, le bureau de presse de la SRTV transmit un communiqué de presse contenant des expressions diffamatoires à l’adresse de la partie civile, qui fut repris intégralement dans plusieurs journaux. Après avoir analysé les preuves, il résulte que le conflit opposant [la requérante] aux représentants de la chaîne nationale a été provoqué par le comportement de [la requérante], en tant que réalisatrice de l’émission culturelle « Événement », qui n’avait pas remis, pendant une semaine, les vidéocassettes contenant les émissions réalisées, en méconnaissance du règlement de la commission d’éthique et d’arbitrage du cadre de la chaîne publique. Le contenu du communiqué de presse qui fait l’objet de la plainte pénale ne renferme pas d’éléments caractérisant les infractions d’insulte et de diffamation prétendument commises par les inculpés. Le défaut d’une intention directe des inculpés résulte de l’attitude de ceux-ci, qui n’ont pas agi de mauvaise foi, mais avec l’intention d’exprimer une position officielle de la chaîne publique par rapport aux accusations portées à son encontre (...) ». II.

Par une décision n o 62/2007 du 18 janvier 2007, publiée au Journal officiel n o 104 du 12 février 2007, la Cour constitutionnelle roumaine a déclaré inconstitutionnelle la loi d’abrogation des articles 205 à 207 du code pénal incriminant l’insulte et la diffamation, au motif que la réputation des personnes, telle que garantie par la Constitution, devait être protégée nécessairement par des sanctions de droit pénal. EN DROIT I.

Sans soulever expressément une exception de tardiveté, le Gouvernement demande des précisions quant à la date d’introduction de la requête, étant donné que le formulaire de requête a été reçu au greffe de la Cour le 13 septembre 2004, alors que la décision interne définitive date du 3 décembre 2003.

La Cour constate que la lettre introduisant la requête a été rédigée par la requérante le 21 mai 2004, postée le 24 mai 2004 et réceptionnée le 27 mai 2004 au greffe de la Cour.

Elle rappelle que la date de l’introduction d’une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu’il entend soulever (voir, par exemple, Gaillard c. France (déc.), n o 47337/99, et Arslan c. Turquie (déc.), n o 36747/02, CEDH 2002 ‑ X (extraits)). Eu égard aux considérations qui précèdent, elle considère que la date d’introduction de la requête est, au plus tard, la date où la lettre a été postée et conclut qu’elle a été introduite dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties

La requérante estime que la réaction de la direction de la télévision nationale n’était ni nécessaire, ni opportune, s’avérant totalement disproportionnée et sans justification légitime.

Le Gouvernement souligne tout d’abord que le communiqué de presse a été repris en entier par les médias et que ces derniers l’ont présenté sans y ajouter de réflexions ou commentaires. Il estime qu’il est important de replacer les affirmations litigieuses dans leur contexte et de noter qu’il s’agissait uniquement d’une réaction aux allégations de la requérante dénonçant une restauration de la censure au sein de la télévision publique. Aux yeux du Gouvernement, les parties ont choisi de soumettre leur litige de travail au débat public.

Le Gouvernement estime ensuite qu’il ne saurait être décelé dans le communiqué aucune intention diffamatoire, dans la mesure où les jugements de valeur qui y sont insérés ne visaient que des faits à caractère général et indéterminé. Le Gouvernement affirme qu’une éventuelle condamnation civile prononcée par les juridictions internes à l’encontre des personnes mises en cause par la requérante aurait pu s’analyser en une violation de l’article 10 dans leur chef.

Le Gouvernement considère enfin que la présente affaire se différencie de l’affaire Petrina c. Roumanie , n o 78060/01, 14 octobre 2008, et qu’elle présente des similarités avec l’affaire Pipi c. Turquie ((déc.), n o 4020/03, 12 mai 2009), où la Cour avait conclu que les tribunaux internes n’avaient pas dépassé la marge d’appréciation en relativisant le poids du droit à la protection de la vie privée du requérant, dans la mise en balance des intérêts concurrents des médias mis en cause, au regard de l’article 10 de la Convention. Il conclut que la requérante avait à sa disposition des voies légales disponibles et efficaces pour faire valoir ses griefs tirés du non-respect de son droit à la protection de sa réputation et que les autorités internes ont satisfait à leurs obligations positives en la matière. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle, à titre liminaire, que si l’article 8 a essentiellement pour objet de prémunir l’individu contre les ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il ne se limite pas à commander à l’État de s’abstenir de pareilles ingérences : à cet engagement négatif peuvent s’ajouter des obligations positives inhérentes au respect effectif de la vie privée ou familiale. Elles peuvent nécessiter l’adoption de mesures visant au respect de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux. La frontière entre les obligations positives et négatives de l’État au regard de l’article 8 ne se prête pas à une définition précise ; les principes applicables sont néanmoins comparables. En particulier, dans les deux cas, il faut prendre en compte le juste équilibre à ménager entre l’intérêt général et les intérêts de l’individu, l’État jouissant en toute hypothèse d’une marge d’appréciation ( Pfeifer c. Autriche , n o 12556/03, § 37, CEDH 2007 ‑ XII).

Dans le cas présent, il incombe à la Cour de déterminer si l’État, dans le contexte des obligations positives découlant de l’article 8 de la Convention, a ménagé un juste équilibre entre la protection du droit de la requérante à sa réputation, élément intégrant du droit à la protection de la vie privée, et la liberté d’expression protégée par l’article 10 ( Petrina , précité, § 36 ; Von Hannover c. Allemagne , n o 59320/00, § 70, CEDH 2004 ‑ VI). En effet, la Cour considère que l’obligation positive découlant de l’article 8 de la Convention doit entrer en jeu si des affirmations susceptibles d’affecter la réputation d’une personne dépassent les limites des critiques acceptables sous l’angle de l’article 10 de la Convention ( Petrina , précité, § 39).

En l’espèce, la Cour observe tout d’abord qu’il n’est pas contesté que le communiqué de presse avait été adressé aux journaux par la direction de la SRTV afin de répondre aux allégations de la requérante dénonçant une restauration de la censure. Tout en tenant compte de la loyauté que la requérante devait avoir envers son employeur, la Cour estime que les affirmations imputées à celle-ci peuvent être considérées comme relevant également de la protection de l’article 10 de la Convention et qu’elles doivent être introduites par conséquent en cette qualité dans la balance des intérêts en jeu.

La Cour note ensuite que la réaction de la direction de la SRTV n’a pas été improvisée de manière spontanée : il ne s’agissait pas de propos tenus en direct et difficilement rétractables (voir, a contrario , Fuentes Bobo c. Espagne , n o 39293/98, § 46, 29 février 2000) mais d’un communiqué de presse rédigé par un département spécialisé de la télévision publique roumaine.

La Cour observe à ce titre que les affirmations litigieuses contenaient des propos mettant directement en cause le discernement de la requérante et la considérant victime de manipulations politiques. Il y était également fait référence aux problèmes familiaux de la requérante, ainsi qu’aux relations conflictuelles qu’elle aurait développées sur son lieu de travail. D’ailleurs, la Cour note que le tribunal départemental de Bucarest a admis que le communiqué de presse du 20 janvier 2003 contenait des expressions diffamatoires à l’adresse de la requérante (paragraphe 17 ci-dessus).

Dans ces circonstances, la Cour estime devoir s’orienter vers un examen scrupuleux du contenu du communiqué de presse et notamment des affirmations touchant à la vie privée et à la réputation de la requérante.

A ce titre, elle observe que le communiqué de presse remettait en contexte les déclarations de l’intéressée en faisant apparaître le litige de travail sous-jacent, développant ainsi un exposé des faits pertinents afin qu’une défense contre les allégations de la requérante puisse prendre forme. Toutefois, la Cour note que le communiqué ne se limitait pas audit exposé ou à des explications purement factuelles, mais contenait également des affirmations visant notamment les manipulations politiques dont la requérante aurait été victime, ainsi que son état émotionnel, marqué notamment par des problèmes familiaux et créant des difficultés dans ses relations de travail.

La Cour considère à cet égard que les appréciations présentant la requérante comme victime de manipulations politiques sont dépourvues de toute base factuelle avérée, dans la mesure où il n’y avait aucun indice que l’intéressée ait agi sous l’influence d’un quelconque intérêt partisan. S’agissant des considérations quant à l’état émotionnel de la requérante, la Cour note qu’elles s’appuyaient sur des éléments de la vie privée de la requérante, dont la divulgation ne semble pas nécessaire, eu égard aux considérations ci-dessus (paragraphes 33 et 34 ci-dessus).

En outre, la Cour estime que l’appréciation visant le discernement de la requérante ne saurait être considérée comme apportant un élément indispensable à la position de la SRTV, telle qu’exprimée à travers le communiqué de presse, dans la mesure où elle s’appuyait sur des éléments de la vie privée de la requérante connus de la direction de la SRTV (voir paragraphe 15 ci-dessus).

La Cour estime que dans ce type d’affaires, compte tenu de « l’effet dissuasif » que pourrait revêtir une sanction pénale, même relativement légère, une voie civile aurait été plus appropriée ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 114 ‑ 115, CEDH 2004 ‑ XI). Toutefois, dans les circonstances de l’espèce, elle considère que les affirmations mises en cause par la requérante ont franchi la limite acceptable et que les tribunaux internes n’ont pas réussi à ménager un juste équilibre entre la protection du droit de celle-ci à sa réputation et la liberté d’expression protégée par l’article 10 de la Convention.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’État n’a pas satisfait à ses obligations positives pour garantir le droit de la requérante à sa réputation et au respect de sa vie privée et qu’il y a donc eu violation de l’article 8 de la Convention. II.

La requérante réclame 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi à la suite de la confirmation, par les tribunaux internes, des affirmations contenues dans le communiqué de presse de la SRTV.

Le Gouvernement estime que le lien de causalité entre le préjudice moral invoqué et la somme sollicitée à ce titre n’a pas été prouvé et, qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation suffisante du préjudice moral prétendument subi par la requérante. Il considère que le montant sollicité par la requérante à ce titre est excessif et renvoie à des affaires dans lesquelles, dans des situations similaires, la Cour a octroyé des montants situés entre 1 500 EUR et 3 000 EUR.

Eu égard aux circonstances de la cause, la Cour estime que la requérante a subi un tort moral indéniable que le simple constat de violation ne suffit pas à réparer. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, la Cour octroie à la requérante, en réparation du préjudice moral, la somme de 3 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante ne demande pas le remboursement des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable ; 2. Dit , par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit, par six voix contre une, a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente du juge Myjer. J.C.M. S.Q.