AFFAIRE OTOPEANU c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA OTOPEANU c. ROMÂNIA Cerere nr. 29700/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 octombrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Otopeanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 septembrie 2009, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 29700/04) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Ligia Carmen Iulia Otopeanu și dl Cristian Bogdan Otopeanu, au sesizat Curtea la 8 iunie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 23 aprilie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 293 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții sunt mamă și fiu. S-au născut în 1951 și 1981 și locuiesc în București. Cei doi reclamanți, împreună cu alte persoane, au intentat la 3 iulie 1997 o acțiune în anulare a unui titlu administrativ de proprietate emis la 10 iulie 1997 În iunie 1994 de către autoritatea administrativă locală competentă, în beneficiul a doi particulari, C.S. și T.T., care aveau o suprafață de 3,6 hectare de teren și o suprafață de 5 hectare dintr-un iaz. Acțiunea era îndreptată împotriva administrației și împotriva celor doi particulari cărora li se eliberase titlul de proprietate. Reclamanții au susținut că au un drept de proprietate asupra unei părți de 13,5% din întregul bun imobil și au susținut că aceștia erau moștenitorii persoanelor care au achiziționat clădirea în cauză în 1945, înainte de confiscarea sa în timpul regimului comunist. Printr-o hotărâre din 28 octombrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit pretențiile acestora, anulând titlul de proprietate. 20 de amânări ale cauzei fuseseră pronunțate, dintre care cinci pentru lipsa unei citații regulate și cinci pentru omisiunea expertului imobiliar desemnat de judecător de a-și prezenta opinia. Această hotărâre a fost infirmată printr-o decizie din 31 mai 2001 a Tribunalului departamental din București, care a primit apelul adresat de administrație. Tribunalul departamental a amânat cazul de nouă ori, dintre care de trei ori pentru absența citației și de două ori pentru absența raportului de expertiză. Prin hotărârea din 7 februarie 2002, Curtea de Apel din București a primit recursul reclamanților pentru viciul de procedură și a trimis cazul în fața tribunalului departamental pentru o nouă examinare a apelului. După unsprezece amânări ale cauzei, dintre care cinci nu au fost aduse în discuție, prin decizia din 27 februarie 2003, tribunalul departamental din București, hotărând cu privire la apelul opozanților reclamanților, a infirmat hotărârea din 28 octombrie 1999 și i-a exonerat pe aceștia din urmă de pretențiile lor, pe motiv că clădirea din care pretindeau că erau coproprietari nu era aceeași cu cea indicată de titlul de proprietate contestat. Recursul în recurs formulat de solicitanți a fost respins printr-o hotărâre din 11 decembrie 2003, a Curții de Apel de la București. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Guvernul se opune acestei afirmații. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 iulie 1997 și s-a încheiat la 11 decembrie 2003. Prin urmare, procedura a durat șase ani și cinci luni, pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 13. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție, aceasta arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior și Ispan c. România, nr. 67710/01, § 47, 31 mai 2007). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) punctul II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 17. Reclamanții se plâng în sfârșit de rezultatul procedurii civile care a încetat prin Hotărârea din 11 decembrie 2003, invocând, de asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor. 18. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție sau prin protocoalele sale 19. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, pentru prejudiciul material suferit, 800 000 EUR (EUR), și anume valoarea de piață a imobilului care face obiectul litigiului încheiat prin Hotărârea din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel de la București. 22. Ei susțin, de asemenea, că au suferit un prejudiciu moral și solicită o reparație fără a o număra, dar se bazează pe înțelepciunea Curții și îi cer să stabilească suma în mod corect. 23. Guvernul contestă aceste pretenții. 24. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamanții ar trebui să primească în comun 2 000 EUR pentru prejudiciul moral. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 26. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a duratei excesive a procedurii în litigiu menționate pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) , pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 20 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

OTOPEANU c. ROUMANIE

(

Requête n

o

29700/04)

ARRÊT

STRASBOURG

20 octobre 2009

DÉFINITIF

01/03/2010

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Otopeanu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 septembre 2009,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

29700/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, M

me

Ligia Carmen Iulia Otopeanu et M. Cristian Bogdan Otopeanu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 8 juin 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 23 avril 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

Les requérants sont mère et fils. Ils sont nés respectivement en 1951 et 1981 et résident à Bucarest.

5.

Les deux requérants, avec d'autres personnes intentèrent le 3

juillet

1997 une action en annulation d'un titre administratif de propriété délivré le 10

juin 1994 par l'autorité administrative locale compétente, au profit de deux particuliers, C.S. et T.T., et portant sur 3,6 hectares de terrain et sur 5

hectares d'un étang. L'action était dirigée contre l'administration et contre les deux particuliers qui s'étaient vu délivrer ledit titre de propriété. Les requérants prétendaient avoir un droit de propriété sur une quote-part de 13,5% de l'ensemble du bien immobilier et faisaient valoir qu'ils étaient les héritiers des personnes ayant acheté l'immeuble en cause, en 1945, avant sa confiscation à l'époque du régime communiste.

6.

Par un jugement du 28 octobre 1999, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit les prétentions de ces derniers, en annulant le titre de propriété. Vingt ajournements de l'affaire avaient été prononcés, dont cinq pour défaut de citation régulière à comparaître et cinq autres pour omission de l'expert immobilier désigné par le juge de présenter son opinion. Aucun renvoi n'avait été demandé par les requérants.

7.

Ce jugement fut infirmé par une décision du 31 mai 2001 du tribunal départemental de Bucarest, qui fit droit à l'appel interjeté par l'administration. Le tribunal départemental ajourna l'affaire à neuf reprises, dont trois fois pour défaut de citation à comparaître et deux autres fois pour absence du rapport d'expertise.

8.

Par un arrêt du 7 févier 2002, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours des requérants pour vices de procédure, et renvoya l'affaire devant le tribunal départemental pour un nouvel examen de l'appel.

9.

Après onze ajournements de l'affaire, dont cinq pour défaut de citation à comparaître, par décision du 27 février 2003, le tribunal départemental de Bucarest, statuant sur l'appel des adversaires des requérants, infirma le jugement du 28 octobre 1999 et débouta ces derniers de leurs prétentions, au motif que l'immeuble dont ils prétendaient être des copropriétaires n'était pas le même que celui indiqué par le titre de propriété contesté. Le pourvoi en recours formé par les requérants fut rejeté par un arrêt du 11 décembre 2003, de la cour d'appel de Bucarest.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

11.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 3 juillet 1997 et s'est terminée le 11 décembre 2003. La procédure a donc duré six ans et cinq mois, pour trois degrés de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

13.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

14.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

15.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender

précité et

Ispan c. Roumanie

, n

o

67710/01, § 47, 31 mai 2007).

16.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

17.

Les requérants se plaignent enfin de l'issue de la procédure civile ayant pris fin par l'arrêt du 11 décembre 2003, en invoquant également une atteinte au droit au respect de leurs bien.

18.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

19.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

21.

Les requérants réclament, au titre du préjudice matériel qu'ils auraient subi, 800 000 euros (EUR), à savoir la valeur marchande de l'immeuble faisant l'objet du litige ayant pris fin par l'arrêt du 11

décembre

2003, de la cour d'appel de Bucarest.

22.

Ils allèguent également avoir subi un préjudice moral et demandent une réparation sans la chiffrer, mais s'en remettent à la sagesse de la Cour et lui demandent d'en fixer le montant en statuant en équité.

23.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

24.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu'il y a lieu d'octroyer aux requérants conjointement 2 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

25.

Les requérants n'ont présenté aucune demande de remboursement de frais et dépens. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

26.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

du fait de la durée excessive de la procédure litigieuse

;

3.

Dit

a)

que l'État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) , à convertir en la monnaie nationale de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président