AFFAIRE SANDU VOICU c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 45720/11) dirijată împotriva României și cu care un cetățean al acestui Stat, dl. Sandu Voicu („reclamantul"), a sesizat Curtea la 21 iulie 2011 în baza art. 34 din Convenția de Salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me L. Pestrițu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Doamna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține în particular că a fost deținut fără a primi îngrijirile și ajutorul persoanei adecvate și că, datorită bolilor din care suferea, în special afecțiuni ale coloanei vertebrale și epilepsie, condițiile detenției sale au constituit un tratament inuman.

La 26 iunie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

A fost încarcerat de la 17 mai 2006 la 10 ianuarie 2012 în executare a unei pedepse de închisoare dispuse printr-o hotărâre dată de curtea de apel din București și confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 aprilie 2007.

În închisoarea din București Jilava în care a petrecut cea mai mare parte a detenției, a împărțit celulele pe care le-a ocupat succesiv cu un număr de persoane variind între 13 și 26. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern și rezultând din scrisoarea scrisă de directorul închisorii din București Jilava la 10 octombrie 2012, spațiul de care ar fi dispus fiecare deținut era cuprinzător, în această perioadă, în funcție de celulele ocupate de reclamant, între 1,70 și 2,30 m². A. Evoluția medicală și lipsă de ajutor permanent la persoană

Reclamantul a fost declarat clinic sănătos de medici la încarcerarea sa la 17 mai 2006.

Din 2009, mai multe patologii au fost diagnosticate la el, și anume o epilepsie, o hernă lombară operată în 2009 cu recidivă în 2011, o polydiscopatologie vertebrală cervicală, o gonartroză și un diabet. A fost de asemenea victimă a unui accident vascular cerebral în septembrie 2010.

Așa cum rezultă din scrisoarea din 10 octombrie 2012 a directorului închisorii din București Jilava, în considerarea acestor boli, reclamantul a fost recunoscut, la o dată neprecizată dar anterioară finei anului 2010, ca fiind afectat de o invaliditate de gradul doi.

Reclamantul susține că a avut în închisoare numeroase crize de epilepsie, în cursul cărora nu putea controla sfincterele și după care nu primea ajutorul nimănui.

La 24 decembrie 2010, reclamantul i s-a acordat un ajutor ocazional pentru mutarea efectelor sale personale.

Așa cum rezultă din raportul institutului medico-legal din 4 februarie 2011, medicii, reluând recomandarea medicală din 18 ianuarie 2011 a medicului spitalului de urgență Bagdasar Arseni, recomandaseți acordarea reclamantului a unui ajutor permanent la persoană datorită invalidității sale. Așa cum rezultă din scrisoarea din 10 octombrie 2012 a directorului închisorii din București Jilava, nu s-a dat urmare acestei recomandări.

Reclamantul susține că, dat fiind suferințele pe care bolile sale i-ar fi cauzat, condițiile materiale ale detenției sale în închisoarea din București Jilava i-au devenit din ce în ce mai greu de suportat, în special datorită lipsei de îngrijiri medicale adecvate și a ajutorului permanent la persoană. B. Întreruperile execuției pedepsei

În cursul detenției, reclamantul a cerut întreruperea execuției pedepsei din motive de sănătate. A obținut-o pentru două perioade, și anume de la 24 noiembrie 2008 la 1 iulie 2009 și de la 19 mai la 26 august 2010, adică zece luni în total.

După operația chirurgicală a coloanei vertebrale pe care a suferit-o în 2009 în cursul uneia din aceste întreruperi, i s-a recomandat să urmeze sesiuni de recuperare. Așa cum rezultă din aceeași scrisoare din 10 octombrie 2012, nu s-a dat urmare acestei recomandări. Medicii prescriuseți ulterior o nouă intervenție chirurgicală pe coloana vertebrală.

Potrivit opiniei medicilor care l-au examinat pe reclamant în cursul celei de-a doua perioade de întrerupere a execuției pedepsei, operația recomandată nu a fost realizată deoarece starea pacientului după prima operație nu ar fi fost suficient de bună. Interesatul a fost deci reincarcetat la 26 august 2010 fără a fi fost reoperat. C. Recuperarea medicală

Rezultă în continuare din aceeași scrisoare că, în durata încarcerării, reclamantul a fost spitalizat de două ori în spitalul penitenciar din București Rahova pentru a beneficia de sesiuni de recuperare recomandate de medici, și anume de la 11 ianuarie la 11 februarie și de la 25 mai la 7 iunie 2011, adică o lună și jumătate în total.

Examinat la 16 și 17 martie 2011 de un medic al serviciului de neurochirurgie al spitalului clinic universitar din București, reclamantul i s-a recomandat "sesiuni de kinetoterapie pentru patologia sa spinală degenerativă".

Potrivit scrisorii din 10 octombrie 2012 sus-menționate, în cursul celei de-a doua perioade de spitalizare în spitalul penitenciar din București Rahova, s-a stabilit că datorită gravității patologiei neuropsihiatrice a reclamantului, și anume epilepsiei și accidentului vascular cerebral, era "contraindication să se continue sesiunile de recuperare din cauza riscului de decompensare ireversibilă".

La 19 august, 14 septembrie și 18 octombrie 2011, reclamantul a refuzat să fie transferat la spitalul penitenciar din Jilava. D. Recursuril formulate după cea din urmă întrerupere a execuției pedepsei

Printr-o hotărâre din 25 noiembrie 2010, curtea de apel din București, urmând concluziile raportului medico-legal realizat în cadrul acestei proceduri, conform căruia cea de-a doua intervenție chirurgicală pe care o cerea starea reclamantului putea fi practicată în regim de spitalizare sub escortă, a anulat hotărârea tribunalului județean din București din 22 iulie 2010 favorabilă reclamantului și a respins cererea interesatului vizând reconducerea celei de-a doua întreruperi a execuției pedepsei.

Această intervenție chirurgicală nu a fost totuși practicată, în pofida mai multor spitalizări ale reclamantului de la ianuarie 2011.

Plângerile pe care acesta le-a formulat cu motiv că nu ar fi, în ciuda hotărârii din 25 noiembrie 2010, primit prompt îngrijirile medicale adecvate, în special operația recomandată, au fost respinse prin hotărâri din 17 martie și 24 octombrie 2011 ale judecătorului delegat însărcinat cu supravegherea execuției pedepselor în închisoarea din București Jilava.

Contestația pe care reclamantul a ridicat-o împotriva hotărârii din 17 martie 2011 a fost respinsă printr-o decizie din 4 mai 2011 a tribunalului de primă instanță din București, cu motivul că interesatul nu profitaseți de oportunitate de a se opera la coloana vertebrală în ultima perioadă de întrerupere a execuției pedepsei și că nu se putea reproșa administrației închisorii că nu-l prezentase regulat la spital.

Prin decizii din 11 aprilie și 6 decembrie 2011, judecătorul delegat a deboutat reclamantul din celelalte două cereri ale sale vizând obținerea unei ușurări a regimului de execuție al pedepsei. II.

Dreptul intern relevant privind întreruperea execuției pedepselor este expus în decizia Matei c. România ((dec.), nr. 26244/10, § 27, 20 mai 2014).

Celelalte dispoziții ale dreptului și practicii interne relevante în cauza de față și concluziile pe care le-a redactat Comitetul european pentru prevenția torturii și peналor sau tratamentelor inhumane sau degradante (CPT) ca urmare a mai multor vizite pe care le-a efectuat în închisorile din România, inclusiv în închisoarea Jilava, la fel și observațiile sale de caracter general sunt rezumate în hotărârea Iacov Stanciu c. România (nr. 35972/05, §§ 113-129, 24 iulie 2012).

În sfârșit, extrase dintr-un raport mai recent datat 12 iunie 2008, redactat de o organizație neguvernamentală locală ca urmare a unei vizite la închisoarea Jilava, au fost reluate în hotărârea Remus Tudor c. România (nr. 19779/11, § 18, 15 aprilie 2014). ÎN DREPT I.

Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne privind grieful reclamantului relativ la calitatea apei și mâncării în penitenciar. În acest privință, indică faptul că reclamantul nu a ridicat niciodată această problemă nici cu administrația închisorii nici cu judecătorul delegat însărcinat cu supravegherea execuției pedepselor nici cu alte autorități judiciare competente.

Reclamantul susține că, cerând întreruperea execuției pedepsei pe motiv că starea sa de sănătate era incompatibilă cu împrisoarea, s-a plâns de asemenea de toate insuficiențele condițiilor detenției sale, cu atât mai insuportabile pentru el cât de mult ar fi suferit de diferite boli.

Curtea observă că, spre deosebire de cazurile în care reclamanții denunță doar condițiile materiale de detenție, prezenta cerere se referă în principal la inadecvarea condițiilor materiale ale detenției bolilor reclamantului. Din acest motiv, trebuie examinați în ansamblul lor toți aspectii relevanți pentru art. 3 pe care i-a denunțat reclamantul (V.D. c. România, nr. 7078/02, § 86, 16 februarie 2010).

Curtea observă de altfel că Guvernul nu a indicat pe ce modalitate căile de recurs pe care le-a evocate ar fi putut remedia insuficiențele pe care le-a denunțat reclamantul și care privesc în esență condițiile primirii sale în închisoare ca persoană cu dizabilități suferind de mai multe boli invalide.

În schimb, observă că reclamantul bine epuizat căile de recurs susceptibile de a aduce reparație problemelor ridicate de el prin formularea cereri de întrerupere a execuției pedepsei și de prelungire a acestei întreruperi. Estimând insuficientă asistența sa medicală în închisoare, a sesizat de altfel judecătorul delegat însărcinat cu supravegherea execuției pedepselor privind aspectele esențiale ale cererii pe care a dus-o mai târziu în fața Curții (a se vedea, a contrario, decizia Matei, sus-menționată, §§ 37-38).

Prin urmare, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.

Constatând că cererea nu este manifestamente neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamantul indică faptul că, la încarcerarea sa în 2006, a fost evaluat medical și considerat „clinic sănătos" și că a fost examinat o singură dată și doar de un medic ORL în cursul unei perioade de aproape doi ani între 2006 și 2008. Numai din 2008 a devenit pacient al serviciului de neurochirurgie al spitalului Bagdasar Arseni. Adaugă că, din 2010, starea sa de sănătate s-a agravat încă în timp ce s-ar fi găsit încarcerat în celule de 40 m², ocupate de vreo douăzeci de persoane. Or, în ciuda inadecvării potrivit lui a condițiilor detenției stării sale de sănătate, jurisdicțiile naționale ar fi respins recursurile sale. Reclamantul consideră, de aceea, a fi fost supus unui tratament inuman contrar art. 3 din Convenție.

Guvernul contestă alegațiile reclamantului, în special privind frecvența crizelor sale de epilepsie, și susține că autoritățile naționale i-au acordat asistența medicală necesară, și în respectarea cerințelor art. 3 din Convenție. Indică faptul că reclamantul a beneficiat de numeroase examinări și tratamente medicale la fel ca și regimul alimentar prescris de medici, că a fost regulat spitalizat și că i s-a acordat de două ori – pentru o perioadă de zece luni în total – o întrerupere a pedepsei sale de închisoare din motive de sănătate. Reproa interesatului că nu profitaseți de cea din urmă din aceste oportunități pentru a se opera.

Guvernul susține în plus că, chiar după ce a fost reincarcetat pentru a executa restul pedepsei, interesatul a fost regulat urmărit pe plan medical. Adaugă că, de altfel, ca persoană suferind de o dizabilitate considerată drept gradul doi, interesatul i s-a acordat ajutorul corespunzător acestei categorii de dizabilitate, și anume un ajutor pentru mutarea efectelor sale personale. Precizează că nu exista obligația de a oferi un ajutor permanent la persoană persoanelor afectate de o dizabilitate de acest grad. În sfârșitul, potrivit Guvernului, reclamantul nu a contestat concluziile raportului comisiei de evaluare a dizabilității sale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau peналор inhumane sau degradante, oricâtever fiind circumstanțele și acțiunile victimei. Reamintește de altfel că, dacă măsurile privative de libertate se însoțesc în mod obișnuit de suferințe și umilințe, nu se poate totuși considera că plasarea în detenție pune în sine o problemă pe teren al art. 3 din Convenție. De asemenea, această dispoziție nu poate fi interpretată ca stabilind o obligație generală de eliberare a unui deținut din motive de sănătate sau de plasare în spital civil pentru a-i permite obținerea unui tratament medical de un anumit tip (Kudła c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 93, CEDO 2000-XI).

În orice caz, art. 3 din Convenție impune Statului să se asigure că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, că modalitățile executării măsurii nu supun interesatul unei angoanțe sau o încercare a unei intensități depășind nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, în considerarea cerințelor practice ale încarcerării, sănătatea și bunăstarea persoanei private de libertate sunt asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła, sus-citat, § 94, și Gagiu c. România, nr. 63258/00, §§ 55-64 și 75, 24 februarie 2009).

În cauza prezentă, Curtea observă că, aproape doi ani după încarcerarea sa în executare a unei pedepse de șapte ani de închisoare, s-a diagnosticat că reclamantul suferea de un anumit număr de boli dintre care o epilepsie, o hernă lombară operată în 2009 cu recidivă în 2011, o polydiscopatologie vertebrală cervicală, o gonartroză și un diabet, și că a fost de asemenea victimă a unui accident vascular cerebral în septembrie 2010.

Dacă este adevărat că aceste boli au fost diagnosticate doar doi ani după plasarea sa în detenție, nu rămâne mai puțin adevărat că nicio expertiză medicală care ar fi concluzionat asupra existenței unui legătură cauzală între deteriorarea stării de sănătate a reclamantului și condițiile detenției sale sau un tratament medical nu a fost prezentată Curții. Prin urmare, în considerarea elementelor de fapt figurând în dosarul medical al reclamantului, Curtea nu poate nici concluziona că dizabilitatea acestuia a rezultat din plasarea sa în detenție nici considera că autoritățile au o responsabilitate în acest sens (Flămînzeanu c. România, nr. 56664/08, § 84, 12 aprilie 2011). În orice caz, va examina respectul de către autorități al obligației lor pozitive de a garanta urmărirea și tratamentul medical prescris de medici reclamantului și de condițiile detenției compatibile cu starea de sănătate a interesatului.

Curtea observă că reclamantul, a cărui coloană vertebrală necesita o intervenție chirurgicală, a cerut și a obținut de două ori, timp de zece luni în total și, pe cea din urmă dată, din mai la august 2010, întreruperea execuției pedepsei din motive de sănătate. După aceea, cererile sale de reconducere a întreruperii și contestațiile sale privind o insuficiență a îngrijirilor medicale în închisoare au fost respinse pe motiv că nu profitaseți de oportunitate a întreruperii execuției pedepsei care i-a fost deja acordată pentru a se opera. Or Curtea observă că rezultă din dosarul medical al reclamantului că operația nu a putut fi realizată dintr-un motiv care nu era imputabil lui, și anume faptul că nu era suficient refăcut după operația anterioară. Estimă deci că era vorba despre o imposibilitate obiectivă de a practica această intervenție chirurgicală în ultima perioadă de întrerupere a pedepsei.

Curtea constată, de altfel, că rezultă din documente prezentate de Guvern că reclamantul a fost spitalizat pentru a primi îngrijirile recomandate de medici – în special îngrijiri de recuperare după operația chirurgicală a coloanei vertebrale – doar în anul 2011, în timp ce prima intervenție chirurgicală a coloanei vertebrale remontă 2009 și ar fi trebuit urmată de sesiuni de recuperare.

Pe de altă parte, rezultă de altfel din dosar că datorită dizabilității sale medicii i-au prescris un ajutor permanent la persoană, dar nu a primit decât un ajutor ocazional pentru mutarea efectelor sale personale. Curtea nu se poate mulțumi cu explicațiile avansate de Guvern în acest sens (§41 sus). Estimă că autoritățile responsabile de închisoare ar fi trebuit să reacționeze prompt pentru a compensa deficiențele fizice ale reclamantului în respect al recomandărilor medicilor și asigurând o preluare adecvată ținând cont de starea sa de sănătate.

De altfel, Curtea observă că suferințele reclamantului legate de patologia sa nu puteau decât să fie exacerbate de condițiile detenției în celulele închisorii Jilava pe care le partaja cu vreo douăzeci de persoane și în care fiecare deținut nu dispunea decât de un spațiu cuprinzător între 1,70 și 2,30 m² potrivit informațiilor Guvernului (§7 sus).

Curtea estimează că aceste condiții, reputate inadecvate pentru orice persoană privată de libertate, nu puteau fi decât mai insuportabile pentru o persoană bolnavă cum era reclamantul (Parascineti c. România, nr. 32060/05, § 53, 13 martie 2012).

De altfel, Curtea estimează că detenția sa în celule ordinare și nu în infirmerie sau într-o încăpere mai adaptată stării sale de sănătate a putut concret pune reclamantul în situație de dependență și inferioritate în raport cu codeținiții săi în bună sănătate, și că a adus atingere demnității și a constituit o încercare considerabilă, sursă de angoanțe și suferințe depășind pe cea pe care o comport innevitabil toată privarea de libertate (Kaprykowski c. Polonia, nr. 23052/05, §§ 71-76, 3 februarie 2009, și Vincent c. Franța, nr. 6253/03, §§ 100-103, 24 octombrie 2006).

Având în vedere situația particulară a reclamantului, Curtea consideră că acesta nu a beneficiat de condițiile materiale de detenție adaptate dizabilității sale. Prin urmare, a existat în cazul de față o încălcare a art. 3 din Convenție. II.

Reclamantul solicită 100 000 de euro (EUR) pentru prejudiciu material și prejudiciu moral.

Guvernul indică faptul că, privind prejudiciul material, reclamantul nu și-a fundamentat cererea de satisfacție echitabilă și că, privind prejudiciul moral, cererea sa este excesivă.

Curtea constată că reclamantul nu a precizat și fundamentat în mod precis prejudiciul material susținut. În schimb, consideră că a suferit un prejudiciu moral sigur pentru a fi fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenție în cursul detenției, prejudiciu pe care constatarea singură a încălcării nu ar putea șterge. Prin urmare, pronunțând-se în echitate, estimă că trebuie acordat interesatului 10 000 EUR din acest motiv. B. Cheltuieli și drepturi

Fără a prezenta justificative nici a cifra suma cererilor sale, reclamantul cere de altfel rambursarea cheltuielilor și drepturilor pe care le-ar fi suportat în fața jurisdicțiilor interne și a Curții.

Guvernul expune că cheltuielile în cauză nu au fost fundamentate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracteru rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În cauza prezentă, ținând cont de jurisprudența sa și în considerarea absenței justificativelor, Curtea respinge cererea. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă putând fi datorată în titlu de taxă, pentru prejudiciu moral, de convertit în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 martie 2015, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant a été représenté par M e L. Pestrițu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier qu’il a été détenu sans recevoir les soins et l’aide à la personne adéquats et que, en raison des maladies dont il souffrait, notamment d’affections à la colonne vertébrale et d’épilepsie, les conditions de sa détention ont constitué un traitement inhumain.

Le 26 juin 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Il a été incarcéré du 17 mai 2006 au 10 janvier 2012 en exécution d’une peine de prison infligée par un arrêt rendu par la cour d’appel de Bucarest et confirmé par la Haute Cour de cassation et de justice le 19 avril 2007. 7 . À la prison de Bucarest Jilava dans laquelle il a passé la majeure partie de sa détention, il a partagé les cellules qu’il a successivement occupées avec un nombre de personnes variant entre 13 et 26. Selon les informations fournies par le Gouvernement et ressortant de la lettre écrite par le directeur de la prison de Bucarest Jilava le 10 octobre 2012, l’espace dont chaque détenu aurait disposé était compris, pendant cette période, en fonction des cellules que le requérant a occupées, entre 1,70 et 2,30 m². A. Évolution médicale et absence d’aide permanente à la personne

Le requérant fut déclaré cliniquement sain par les médecins lors de son incarcération le 17 mai 2006. 9. À partir de 2009, plusieurs pathologies furent diagnostiquées chez lui, à savoir une épilepsie, une hernie lombaire opérée en 2009 avec récidive en 2011, une polydiscopathie vertébrale cervicale, une gonarthrose et un diabète. Il a également été victime d’un accident vasculaire cérébral en septembre 2010.

Ainsi qu’il ressort de la lettre du 10 octobre 2012 du directeur de la prison de Bucarest Jilava, compte tenu de ces maladies, le requérant a été reconnu, à une date non précisée mais antérieure à fin 2010, comme étant atteint d’un handicap de deuxième degré.

Le requérant affirme qu’il a eu en prison de nombreuses crises d’épilepsie, au cours desquelles il ne pouvait maîtriser ses sphincters et au sortir desquelles il ne recevait l’aide de personne.

Le 24 décembre 2010, le requérant s’est vu octroyer une aide ponctuelle pour le déplacement de ses effets personnels.

Ainsi qu’il ressort du rapport de l’institut médicolégal du 4 février 2011, les médecins, reprenant la recommandation médicale du 18 janvier 2011 du médecin de l’hôpital d’urgence Bagdasar Arseni, avaient recommandé l’octroi au requérant d’une aide permanente à la personne du fait de son invalidité . Ainsi qu’il ressort de la lettre du 10 octobre 2012 du directeur la prison de Bucarest Jilava, aucune suite ne fut donnée à cette recommandation.

Le requérant soutient que, étant donné les souffrances que ses maladies lui auraient causées, les conditions matérielles de sa détention à la prison de Bucarest Jilava lui sont devenues de plus en plus difficilement supportables, en raison notamment du manque de soins médicaux adéquats et d’une aide permanente à la personne. B. Les interruptions de l’exécution de la peine

Au cours de sa détention, le requérant a demandé l’interruption de l’exécution de sa peine pour des raisons de santé. Il l’a obtenue pour deux périodes, à savoir du 24 novembre 2008 au 1 er juillet 2009 et du 19 mai au 26 août 2010, soit dix mois au total.

Après l’opération chirurgicale de la colonne vertébrale qu’il a subie en 2009 pendant l’une de ces interruptions, il s’est vu recommander des séances de rééducation. Ainsi qu’il ressort de la même lettre du 10 octobre 2012, aucune suite n’a été donnée à cette recommandation. Les médecins préconisèrent par la suite une nouvelle intervention chirurgicale sur la colonne vertébrale.

De l’avis des médecins qui ont examiné le requérant lors de la seconde période d’interruption de l’exécution de sa peine, l’opération recommandée n’a pas été réalisée parce que l’état du patient après la première opération n’aurait pas été suffisamment bon. L’intéressé fut donc réincarcéré le 26 août 2010 sans avoir été réopéré. C. La rééducation médicale

Il ressort toujours de la même lettre que, pendant la durée de son incarcération, le requérant a été hospitalisé à deux reprises à l’hôpital pénitentiaire de Bucarest Rahova pour bénéficier des séances de rééducation recommandées par les médecins, à savoir du 11 janvier au 11 février et du 25 mai au 7 juin 2011, soit un mois et demi au total.

Examiné le 16 et le 17 mars 2011 par un médecin du service de neurochirurgie de l’hôpital clinique universitaire de Bucarest, le requérant s’est vu recommander des « séances de kinésithérapie pour sa pathologie dégénérative spinale ».

D’après la lettre du 10 octobre 2012 précitée, lors de la deuxième période d’hospitalisation à l’hôpital pénitentiaire de Bucarest Rahova, il a été établi qu’en raison de la gravité de la pathologie neuropsychiatrique du requérant, à savoir son épilepsie et son accident vasculaire cérébral, il était « contre-indiqué de poursuivre les séances de récupération à cause du risque de décompensation irréversible ».

Les 19 août, 14 septembre et 18 octobre 2011, le requérant refusa d’être transféré à l’hôpital pénitentiaire de Jilava. D. Recours formés après la dernière interruption de l’exécution de la peine

Par un arrêt du 25 novembre 2010, la cour d’appel de Bucarest, suivant les conclusions du rapport médicolégal réalisé dans le cadre de cette procédure, selon lequel la seconde intervention chirurgicale que l’état du requérant nécessitait pouvait être pratiquée en régime d’hospitalisation sous escorte ( efecturea intervenției chirurgicale prin internare sub pază ) cassa le jugement du tribunal départemental de Bucarest du 22 juillet 2010 favorable au requérant et rejeta la demande de l’intéressé tendant à la reconduction de la seconde interruption de l’exécution de sa peine.

Cette intervention chirurgicale ne fut toutefois pas pratiquée, malgré plusieurs hospitalisations du requérant à partir de janvier 2011.

Les plaintes que celui-ci a formulées au motif qu’il n’aurait, en dépit de l’arrêt du 25 novembre 2010, pas promptement reçu les soins médicaux adéquats, notamment l’opération recommandée, ont été rejetées par des jugements du 17 mars et du 24 octobre 2011 du juge délégué chargé de la surveillance de l’exécution des peines à la prison de Bucarest Jilava.

La contestation que le requérant a formée contre le jugement du 17 mars 2011 fut rejetée par une décision du 4 mai 2011 du tribunal de première instance de Bucarest, au motif que l’intéressé n’avait pas saisi l’opportunité de se faire opérer à la colonne vertébrale pendant la dernière période d’interruption de l’exécution de sa peine et qu’on ne pouvait pas reprocher à l’administration de la prison de ne pas l’avoir présenté régulièrement à l’hôpital.

Par des décisions du 11 avril et du 6 décembre 2011, le juge délégué débouta le requérant de ses deux autres requêtes visant à l’obtention d’un allègement du régime d’exécution de sa peine. II.

Le droit interne pertinent concernant l’interruption de l’exécution des peines est exposé dans la décision Matei c. Roumanie ((déc.), n o 26244/10, § 27, 20 mai 2014).

Les autres dispositions du droit et de la pratique internes pertinents en l’espèce ainsi que les conclusions que le Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) a rendues à la suite de plusieurs visites qu’il a effectuées dans des prisons de Roumanie, dont la prison de Jilava, tout comme ses observations à caractère général sont résumées dans l’arrêt Iacov Stanciu c. Roumanie (n o 35972/05, §§ 113-129, 24 juillet 2012).

Enfin, des extraits d’un rapport plus récent daté du 12 juin 2008, dressé par une organisation non gouvernementale locale à la suite d’une visite à la prison de Jilava, ont été repris dans l’arrêt Remus Tudor c. Roumanie (n o 19779/11, § 18, 15 avril 2014). EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes pour ce qui est du grief du requérant relatif à la qualité de l’eau et de la nourriture au sein de la prison. À cet égard, il indique que le requérant n’a jamais soulevé ce problème ni auprès de l’administration de la prison ni auprès du juge délégué chargé de la surveillance de l’exécution des peines ni auprès des autres autorités judiciaires compétentes.

Le requérant soutient que, en demandant l’interruption de l’exécution de sa peine au motif que son état de santé était incompatible avec l’emprisonnement, il s’est plaint aussi de toutes les insuffisances des conditions de sa détention, d’autant plus insupportables pour lui qu’il aurait souffert de différentes maladies.

La Cour note que, à la différence des affaires dans lesquelles les requérants dénoncent les seules conditions matérielles de détention, la présente requête porte principalement sur l’inadéquation des conditions matérielles de détention aux maladies du requérant. De ce fait, il convient d’examiner dans leur ensemble tous les aspects relevant de l’article 3 que le requérant a dénoncés ( V.D. c. Roumanie , n o 7078/02, § 86, 16 février 2010).

La Cour observe par ailleurs que le Gouvernement n’a pas indiqué de quelle manière les voies de recours qu’il a évoquées auraient pu remédier aux insuffisances que le requérant a dénoncées et qui concernent pour l’essentiel les conditions de son accueil en prison en tant que personne handicapée souffrant de plusieurs maladies invalidantes.

En revanche, elle observe que le requérant a bien épuisé les voies de recours susceptibles d’apporter un redressement aux problèmes soulevés par lui en formant des demandes d’interruption de l’exécution de sa peine et de prolongation de cette interruption. Estimant sa prise en charge médicale en prison insuffisante, il a de plus saisi le juge délégué chargé de la surveillance de l’exécution des peines au sujet des aspects essentiels de la requête qu’il a portée par la suite devant la Cour (voir, a contrario , la décision Matei , précitée, §§ 37-38).

Partant, il convient de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties

Le requérant indique que, lors de son incarcération en 2006, il a été évalué médicalement et considéré comme « cliniquement sain » et qu’il a été examiné une seule fois et seulement par un médecin ORL au cours d’une période de près de deux ans entre 2006 et 2008. Ce n’est que depuis 2008 qu’il est devenu un patient du service de neurochirurgie de l’hôpital Bagdasar Arseni. Il ajoute que, à partir de 2010, son état de santé s’est encore aggravé alors qu’il se serait trouvé incarcéré dans des cellules de 40 m², occupées par vingt personnes en moyenne. Or, malgré l’inadéquation selon lui des conditions de sa détention à son état de santé, les juridictions nationales auraient rejeté ses recours. Le requérant estime, de ce fait, avoir été soumis à un traitement inhumain contraire à l’article 3 de la Convention.

Le Gouvernement conteste les allégations du requérant, notamment en ce qui concerne la fréquence de ses crises d’épilepsie, et soutient que les autorités nationales lui ont accordé l’assistance médicale nécessaire, et ce dans le respect des exigences de l’article 3 de la Convention. Il indique que le requérant a bénéficié de nombreux examens et traitements médicaux tout comme du régime alimentaire prescrit par les médecins, qu’il a été régulièrement hospitalisé et qu’il s’est vu accorder à deux reprises – pour une durée de dix mois au total – une interruption de sa peine de prison pour des raisons de santé. Il reproche à l’intéressé de ne pas avoir saisi la dernière de ces opportunités pour se faire opérer.

Le Gouvernement soutient de plus que, même après avoir été réincarcéré pour exécuter le restant de sa peine, l’intéressé a été régulièrement suivi sur le plan médical. Il ajoute que, de plus, en tant que personne souffrant d’un handicap considéré comme étant de deuxième degré, l’intéressé s’est vu octroyer l’aide correspondant à cette catégorie de handicap, à savoir une aide pour le déplacement de ses effets personnels. Il précise qu’il n’y avait pas d’obligation d’offrir une aide permanente à la personne aux personnes touchées par un handicap de ce degré. Enfin, d’après le Gouvernement, le requérant n’a pas contesté les conclusions du rapport de la commission d’évaluation de son handicap. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention prohibe en termes absolus la torture et les traitements ou peines inhumains ou dégradants, quels que soient les circonstances et les agissements de la victime. Elle rappelle également que, si les mesures privatives de liberté s’accompagnent ordinairement de souffrances et d’humiliations, on ne saurait toutefois considérer qu’un placement en détention pose en soi un problème sur le terrain de l’article 3 de la Convention. De même, cette disposition ne peut être interprétée comme établissant une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé ou de le placer dans un hôpital civil afin de lui permettre d’obtenir un traitement médical d’un type particulier ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 93, CEDH 2000-XI).

Cela étant, l’article 3 de la Convention impose à l’État de s’assurer que toute personne privée de liberté est détenue dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être de la personne privée de liberté sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis ( Kudła , précité, § 94, et Gagiu c. Roumanie , n o 63258/00, §§ 55-64 et 75, 24 février 2009).

En l’espèce, la Cour note que, près de deux ans après son incarcération en exécution d’une peine de sept ans de prison, il a été diagnostiqué que le requérant souffrait d’un certain nombre de maladies dont une épilepsie, une hernie lombaire opérée en 2009 avec récidive en 2011, une polydiscopathie vertébrale cervicale, une gonarthrose et un diabète, et qu’il avait également été victime d’un accident vasculaire cérébral en septembre 2010.

S’il est vrai que ces maladies n’ont été diagnostiquées que deux ans après son placement en détention, il n’en reste pas moins qu’aucune expertise médicale qui aurait conclu à l’existence d’un lien de causalité entre l’altération de l’état de santé du requérant et des conditions de sa détention ou un traitement médical n’a été soumise à la Cour. Dès lors, eu égard aux éléments de fait figurant dans le dossier médical du requérant, la Cour ne peut ni conclure que le handicap de celui-ci a résulté de son placement en détention ni considérer que les autorités détiennent une responsabilité à cet égard ( Flămînzeanu c. Roumanie , n o 56664/08, § 84, 12 avril 2011). Cela étant, elle examinera le respect par les autorités de leur obligation positive de garantir le suivi et le traitement médical prescrits par les médecins au requérant ainsi que des conditions de détention compatibles avec l’état de santé de l’intéressé.

La Cour note que le requérant, dont la colonne vertébrale nécessitait une intervention chirurgicale, a demandé et obtenu deux fois, pendant dix mois au total et, la dernière fois, de mai à août 2010, l’interruption de l’exécution de sa peine pour raisons de santé. Par la suite, ses demandes de reconduction de l’interruption et ses contestations relatives à une insuffisance des soins médicaux en prison ont été rejetées au motif qu’il n’avait pas saisi l’opportunité de l’interruption de l’exécution de sa peine qui lui avait déjà été accordée pour se faire opérer. Or la Cour note qu’il ressort du dossier médical du requérant que l’opération n’a pas pu être réalisée pour une raison qui ne lui était pas imputable, à savoir le fait qu’il n’était pas suffisamment remis de l’opération précédente. Elle estime dès lors qu’il s’agissait d’une impossibilité objective de pratiquer cette intervention chirurgicale pendant la dernière période d’interruption de sa peine.

La Cour constate, au demeurant, qu’il ressort des documents présentés par le Gouvernement que le requérant n’a été hospitalisé pour recevoir les soins recommandés par les médecins – notamment des soins de rééducation après son opération chirurgicale de la colonne vertébrale – que pendant l’année 2011, alors que sa première intervention chirurgicale à la colonne vertébrale remontait à 2009 et qu’elle aurait dû être suivie par des séances de rééducation.

Qui plus est, il ressort également du dossier qu’en raison de son invalidité les médecins lui ont prescrit une aide permanente à la personne, mais qu’il n’a reçu qu’une aide ponctuelle pour le déplacement de ses effets personnels. La Cour ne peut se satisfaire des explications avancées par le Gouvernement à cet égard (paragraphe 41 ci-dessus). Elle estime que les autorités responsables de la prison auraient dû réagir promptement afin de pallier les défaillances physiques du requérant en respectant les recommandations des médecins et en lui assurant une prise en charge appropriée eu égard à son état de santé.

En outre, la Cour observe que les souffrances du requérant liées à sa pathologie ne pouvaient qu’être exacerbées par les conditions de sa détention dans les cellules de la prison de Jilava qu’il partageait avec une vingtaine de personnes et dans lesquelles chaque détenu ne disposait que d’un espace compris entre 1,70 et 2,30 m² selon les informations du Gouvernement (paragraphe 7 ci-dessus).

La Cour estime que ces conditions, réputées inadéquates pour toute personne privée de sa liberté, ne pouvaient l’être que davantage encore pour une personne malade comme l’était le requérant ( Parascineti c. Roumanie , n o 32060/05, § 53, 13 mars 2012).

De plus, la Cour estime que sa détention dans des cellules ordinaires et non pas dans une infirmerie ou dans une pièce plus adaptée à son état de santé a pu concrètement mettre le requérant en situation de dépendance et d’infériorité par rapport à ses codétenus en bonne santé, et qu’elle a porté atteinte à sa dignité et constitué une épreuve considérable, source d’angoisses et de souffrances allant au ‑ delà de celles que comporte inévitablement toute privation de liberté ( Kaprykowski c. Pologne , n o 23052/05, §§ 71-76, 3 février 2009, et Vincent c. France , n o 6253/03, §§ 100-103, 24 octobre 2006).

Eu égard à la situation particulière du requérant, la Cour considère que celui-ci n’a pas bénéficié des conditions matérielles de détention adaptées à son handicap. Partant, il y a eu en l’espèce violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 100 000 euros (EUR) pour préjudice matériel et préjudice moral.

Le Gouvernement indique que, s’agissant du préjudice matériel, le requérant n’a pas étayé sa demande de satisfaction équitable et que, s’agissant du préjudice moral, sa demande est excessive.

La Cour constate que le requérant n’a pas précisément chiffré ni étayé le préjudice matériel allégué. En revanche, elle considère qu’il a subi un préjudice moral certain pour avoir été soumis à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention durant sa détention, préjudice que le seul constat de violation ne saurait effacer. Par conséquent, statuant en équité, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à l’intéressé 10 000 EUR de ce chef. B. Frais et dépens

Sans présenter de justificatif ni chiffrer le montant de ses prétentions, le requérant demande également le remboursement des frais et dépens qu’il aurait engagés devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement expose que les frais en question n’ont pas été étayés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI). En l’espèce, compte tenu de sa jurisprudence et eu égard à l’absence de justificatifs, la Cour rejette la demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mars 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stephen Phillips Josep Casadevall Greffier Président