Moinescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 16903/12) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui Stat, Dn. Dumitru Moinescu (« reclamantul »), a depus-o la Curte pe 15 martie 2012 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat de dna L. Constantin, avocat la Constanța. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenta sa, Dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul alege în special că nu a beneficiat de un proces echitabil, din cauza condamnării sale penale de către jurisdicția de apel în absența administrării directe a probelor, în timp ce fusese achitat de tribunalele inferioare pe baza acelorași elemente.

Pe 11 martie 2013, petiția a fost comunicată Guvernului. PE FAPTE I.

Pe 9 aprilie 2006, în jurul orelor 7 dimineața, a avut loc o neînțelegere între două grupuri de persoane într-un local de noapte din Medgidia. Estabelimentul și două vehicule parcate în apropiere au suferit daune importante. Poliția a trebuit să intervină pentru a restabili ordinea. În timp ce agenții de poliție erau încă pe loc și se adunau declarațiile victimelor și ale martorilor oculari, reclamantul, care era primarul orașului la acea vreme, și L.B., șeful poliției locale, au intrat în locație. Reclamantul a discutat cu câteva persoane prezente și cu managerul stabilimentului.

La cererea reclamantului, agenți din serviciul municipal specializat s-au deplasat la fața locului pentru a evacua și curăța trotuarele învecinate.

Reclamantul s-a deplasat apoi în sediul primăriei, care era situat în apropiere. Acolo, a avut o întâlnire cu I.N., consilierul său pentru minorități rome, și I.A., fratele acestuia, care fusese implicat în neînțelegere. Ei au fost uniți mai întâi de managerul clubului și de alte două persoane care asistaseră la neînțelegere. Mai târziu s-a prezentat L.B., șeful poliției locale, care i-a remis reclamantului înregistrarea video a neînțelegerii realizată de un agent al poliției rutiere care era pe loc. Discuțiile s-au purtat asupra modalităților de reparare a daunelor.

Poliția judiciară, care se aprehendasen cauza, a decis să efectueze o percheziție la domiciliul familiei N., din care făceau parte I.N. și I.A., și a emis de asemenea mandate de comparație pentru mai mulți membri ai acestei familii.

În jurul orelor 15, mai mulți agenți de poliție s-au deplasat la domiciliul familiei N. și au arestat mai mulți membri ai acesteia în temeiul mandatelor de comparație menționate mai sus. În timp ce percheziția era în curs, reclamantul și-a făcut apariția în curtea blocului. Apariția lui a coincis cu adunarea mai multor persoane în fața blocului care strigau și denunțau comportament abuziv din partea poliției, căreia o plasaseră de a ancheta doar membri ai familiei N. și nu pe membri ai grupului advers. Reclamantul a cerut agentului de poliție care dirija operațiunile să-i prezinte mandatul autorizând percheziția. După ce a citit mandatul, reclamantul s-a adresat mulțimii adunate indicând : « Totul este în regulă ! ».

În jurul orelor 19 h 30, în timp ce audierile persoanelor în arest preventiv se desfășurau, reclamantul s-a deplasat la sediul parchetului și a cerut să-l întâlnească pe procurorul care supraveghea ancheta. După ce inițial s-a refuzat, procuroarea Z.P. a acceptat, în fața insistenței sale, să-l întâlnească într-un birou. B. Procedura penală deschisă împotriva reclamantului

La o dată care nu a fost precizată, s-au deschis urmăriri penale împotriva opt persoane pentru « insultă la moralele bune tulburând ordinea publică », infracțiune pedepsită de art. 321 al codului penal, și pentru « distrugere [de bunuri] », infracțiune pedepsită de art. 217 al codului penal. Reclamantul și L.B., pe de altă parte, s-au urmărit pentru « recel de infractor », infracțiune pedepsită de art. 264 § 1 al codului penal. Reclamantul a fost reprezentat de un avocat de alegere personală pe tot parcursul procedurii.

Printr-un rechizitoriu din 3 mai 2006, parchetul a trimis în judecată opt persoane acuzate de insultă și distrugere de bunuri și a disjuns urmăririle privind reclamantul și L.B.

Printr-o decizie definitivă din 12 iunie 2007, curtea de apel din Constanța a declarat vinovate persoanele în cauză de infracțiunile care le erau imputate și le-a condamnat la pedepse de închisoare de un an sau de unu și patru luni, după caz.

Printr-o decizie din 13 iulie 2006, parchetul a pronunțat o încetare a urmăririi pentru faptele imputate lui L.B.

În cursul urmăririlor împotriva reclamantului, parchetul a audiat douăzeci și cinci martori.

Printr-un rechizitoriu din 11 martie 2008, parchetul, reprezentat de procuroarea Z.P., a pus reclamantul în acuzație și l-a trimis în judecată pentru recel de infractor, acuzîndu-l că a încetinit ancheta deschisă cu privire la neînțelegerea din 9 aprilie 2006 ( a îngreunat și zădărnicit urmărirea pénală ).

Cauza a fost înscrisă pe rol la tribunalul de primă instanță din Medgidia. Tribunalul a audiat douăzeci și unu de martori, precum și reclamantul, care și-a proclamat nevinovăția.

Printr-o sentință din 18 mai 2010, tribunalul de primă instanță din Medgidia a pronunțat achitarea reclamantului. În motivele sale, tribunalul a reținut : – că din declarațiile martorilor nu rezulta că reclamantul incetinise sau încearcă să încetinească ancheta efectuată cu privire la neînțelegerea din 9 aprilie 2006 ; – că prezența sa la fața locului neînțelegerii imediat după evenimente, sau întâlnirea la sediul primăriei, sau încă prezența sa la percheziția efectuată la domiciliul familiei N., aveau ca scop medierea conflictului și se refereau la repararea daunelor cauzate după neînțelegere și la curățenia efectuată de serviciile primăriei ; – că nu rezulta din niciun element de probă că reclamantul încearcă să intimideze procurorul sau să-l determine să efectueze sau să nu efectueze anumite acte în cursul întâlnirii lor la sediul parchetului, și că, prin urmare, această întâlnire nu pusese în pericol ancheta penală în curs ; – că oricum era caz să se excludă din elemente de vinovăție declarațiile procurorului, care nu puteau fi utilizate în cazul de față ținând seama de calitatea sa de procuror însărcinat cu ancheta penală.

Această sentință a fost confirmată, în urma apelului parchetului, de o hotărâre a tribunalului județean din Constanța din 11 mai 2011.

Parchetul a format un recurs în revizuire împotriva acestei hotărâri.

Dezbaterile au avut loc pe 4 octombrie 2011 în fața curții de apel din Constanța. Avocatul reclamantului a cerut respingerea recursului și a depus concluzii scrise. Reclamantul a declinat invitația curții de apel de a face o declarație. A avut ocazia să se exprime în ultim și și-a proclamat din nou nevinovăția. Nicio altă probă nu a fost administrată în faza acelui recurs.

Printr-o hotărâre definitivă din 7 octombrie 2011, curtea de apel din Constanța a condamnat reclamantul la șase luni de închisoare cu suspendare pentru recel de infractor. Pentru a face acest lucru, curtea de apel a judecat : – că tribunalele inferioare comiseseră o « greșeală gravă de fapt », în urma unui examen trunșat al pieselor dosarului ; – că elementele dosarului arătau că reclamantul adusese ajutor persoanelor implicate în neînțelegerea din 9 aprilie 2006, prin ordonarea agenților serviciului municipal de salubritate să curețe locurile, în timp ce acestea nu fuseseră încă examinate de poliția judiciară ; – că se imiscuase de asemenea în anchetă prin comportament intimidant la adresa agentului de poliție care dirija percheziția, de la care exigea să-i prezinte mandatul autorizând percheziția, și prin întâlnirea cu procurorul însărcinat cu ancheta ; – că prin acțiunile sale, reclamantul « încercase să obțină informații cu privire la desfășurarea anchetei, ocolind calea legală permițând obținerea informațiilor de interes public și fără a justifica un interes concret, și că acționase în scopul intimidării autorităților judiciare și al încetinirii anchetei ». II.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Susține că reclamantul nu a cerut jurisdicției de apel sesizate a cauzei sale să examineze elemente de probă noi și în special să procedeze la o nouă audiere a martorilor. Potrivit acestuia, reclamantul putea folosi util această posibilitate, fie prin intermediul avocatului său, fie direct, ținând seama că a fost audiat în persoană de această jurisdicție.

Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne și că excepția Guvernului trebuie respinsă. Argumentează că nu avea niciun interes să propună o nouă administrare a probelor în instanța de examinare a recursului în revizuire a parchetului, ținând seama că fusese achitat de tribunalele inferioare.

În această privință, Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare privind argumentul ridicat de Guvern constând în aceea că reclamantul nu a cerut niciodată jurisdicției de apel să audă martori. În aceste cauze, a judecat că jurisdicția de apel era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda absenței unei solicitări exprese a reclamantului ( Găitănaru , precitat, § 34, Manolachi c. România , n o 36605/04, § 50, 5 martie 2013, și Hanu c. România , n o 10890/04, § 38, 4 iunie 2013). De altfel, în cazul de față, Curtea observă că nu se poate reproba reclamantului o lipsă de interes pentru procesul său ( a contrario , Bragadireanu c. România , n o 22088/04, § 110, 6 decembrie 2007). Trebuie deci să respingem excepția ridicată de Guvern.

Constatând că grieful nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea-l declară admisibil. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că jurisdicția de apel a hotărât bazând-se doar pe dosarul de primă instanță, conținând depozițiile martorilor, în timp ce același dosar i-a adus achitarea în primă instanță și apel.

Guvernul nu vede nimic contrar cerinței unui proces echitabil în condamnarea reclamantului. Susține : – că reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii ; că a putut pune întrebări martorilor de acuzare și a prezenta martori de apărare în aceleași condiții cu acuzația ; că, prin urmare, principiul egalității armelor a fost respectat ; – că reclamantul a putut prezenta concluzii asupra fondului cauzei, și că nimic nu-l obligă să-și limiteze comentariile la admisibilitatea recursului în revizuire a parchetului (Guvernul citează a contrario cauza Popa și Tănăsescu c. România , n o 19946/04, § 51, 10 aprilie 2012).

Guvernul alege de altfel că întrebarea principală pe care o avea de cunoaștere jurisdicția de apel privea calificarea juridică a faptelor, care fuseseră deja stabilite de tribunalul de primă instanță în principal pe baza depozițiilor. După opinia sa, jurisdicția de apel era perfect în drept să aprecieze dacă acțiunile reclamantului puteau fi calificate drept ajutor adus mai multor persoane în scopul încetinirii anchetei penale care tocmai se deschisese împotriva lor, și aceasta fără a fi obligată să redeschidă din oficiu administrarea probelor. De altfel, elementul principal al apărării reclamantului în fața tribunalelor inferioare privea deja această calificare juridică. În fine, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauza Găitănaru (precitată, § 31), în cauza de față, achitarea reclamantului de către jurisdicțiile inferioare nu avusese motiv lipsă de dovezi, ci găsea cauza într-o interpretare juridică diferită. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a articolului 6 al Convenției la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în cauză : trebuie tenir seama de ansamblul procedurii interne și rolul atribuit jurisdicției de apel în ordinul juridic național. Atunci când o audiere publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, întinderea puterilor jurisdicției de apel, modul în care interesele reclamantului au fost cu adevărat expuse și protejate în fața ei, și în special de natura întrebărilor pe care trebuia să le decidă ( Botten c. Norvegia , 19 februarie 1996, § 39, Colecția de hotărâri și decizii 1996 ‑ I).

De altfel, Curtea a declarat că, atunci când o instanță de apel este chemată să cunoască o cauza atât pe plan de fapt, cât și de drept și să studieze în ansamblu întrebarea vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procedurii, decide aceste întrebări fără apreciere directă a depozițiilor depuse în persoană fie de acuzat care susține că nu a comis actul ținut pentru infracțiune penală (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani c. Suedia , 26 mai 1988, § 32, seria A n o 134, Constantinescu c. România , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII, Dondarini c. San Marino , n o 50545/99, § 27, 6 iulie 2004 și Igual Coll c. Spania , n o 37496/04, § 27, 10 martie 2009) fie de martori care au depus în cursul procedurii ( Găitănaru , precitat, § 35 și Hogea c. România , n o 31912/04, § 54, 29 octombrie 2013).

Curtea reamintește de altfel că admisibilitatea probelor cade sub incidența în principal a regulilor dreptului intern : se datorează în principiu jurisdicțiilor naționale aprecierea elementelor adunate de ele. Misiunea încredințată Curții de Convenție constă numai în a căuta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a revistit un caracter echitabil ( García Ruiz c. Spania [MC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Deci, Curtea a enunțat că dacă revenind în principiu judecătorului național hotărârea necesității sau oportunității citării unui martor, circumstanțe excepționale ar putea-o conduce totuși să concluzioneze incompatibilitate cu art. 6 al neaudierii unei persoane ca martor ( Bricmont c. Belgia , 7 iulie 1989, § 89, seria A n o 158).

Întorcând-se către faptele cauzei, Curtea observă mai întâi că curtea de apel din Constanța a făcut pași pentru ca reclamantul să poată fi audiat în persoană, dar l-a condamnat fără a audii din nou martori ascultați de tribunalul de primă instanță și ale căror depozitii o adusesem pe acesta, ca și pe jurisdicția de apel ulterior, să-l achite (paragrafele 19-20 mai sus). În această privință, Curtea observă că constatase deja, în cauze similare, că în sistemul judecătoresc român competența jurisdicțiilor sesizate prin recurul în « revizuire » nu era limitată la doar întrebări de drept. Într-adevăr, constatase că procedura aplicabilă în acest cadru era o procedură completă care urmă aceleași reguli ca o procedură asupra fondului și că jurisdicția de apel putea decide, fie confirmarea achitării reclamantului pronunțată de instanța inferioară, fie declararea acestuia vinovat la termene unei aprecieri complete a întrebării vinovăției sau nevinovăției interesatului, administrând dacă era necesar noi mijloace de probă ( Dănilă c. România , n o 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitănaru , precitat, § 30, Manolachi , precitat, § 46 și Văduva c. România , n o 27781/06, § 43, 25 februarie 2014).

În cauza de față, curtea de apel din Constanța s-a folosit de această ultimă posibilitate, dar fără examinare de noi elemente de probă. Or Curtea observă că jurisdicțiile de primă instanță și apel judecaseră că nu rezulta din depozițiile martorilor că reclamantul încetinise sau încearcă să încetinească ancheta efectuată cu privire la neînțelegerea din 9 aprilie 2006 în momentele precise identificate în cursul urmăririlor (paragrafele 19-20 mai sus). În schimb, curtea de apel judecat, pe baza acelorași elemente de probă, că prin acțiunile sale, reclamantul « încercase să obțină informații cu privire la desfășurarea anchetei, ocolind calea legală permițând obținerea informațiilor de interes public și fără a justifica un interes concret, și aceasta în scopul intimidării autorităților judiciare și al încetinirii anchetei » (paragraf 23 mai sus).

După opinia Curții, procedând la o asemenea analiză, curtea de apel nu s-a limitat la simplă apreciere a unei întrebări de drept – sau mai precis, a celei de calificare juridică a faptelor, cum susține Guvernul – ci bine și la o nouă interpretare a faptelor, dând o nouă connotație acțiunilor reclamantului. Aceasta avusele pentru consecință agravarea situației sale, fondând condamnarea sa la o pedeapsă de închisoare.

Ce mai mult, pentru a se pronunța în felul acesta, curtea de apel procedase la nouă interpretare a depozițiilor figură în dosar, ale căror autori nu-i ascultase ea însăși. A procedeat deci în sens contrar sentințelor tribunalelor inferioare, care achitaseră reclamantul pe baza, în special, depozițiilor acestor martori făcute la audiențe ținute în fața lor. Dacă revenea jurisdicției de apel aprecierea diverșilor elemente de probă, nu mai puțin rămâne că reclamantul fusese declarat vinovat pe baza acelorași depozitii care suficient făcuseră îndoind primii judecători de temeinicia acuzației împotriva sa pentru motiva achitarea sa. În aceste condiții, omisiunea curții de apel de audiere a martorilor în cauză înainte de a declara reclamantul vinovat sensibil redusese efectivitate drepturilor apărării ( Găitănaru , precitat, § 32, Văduva , precitat, § 50 și, mutatis mutandis , Lacadena Calero c. Spania , n o 23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).

Aceste elemente permit Curții concluzioneze că condamnarea reclamantului pentru recel de infractor, pronunțată în absența audierilor directe ale martorilor, în timp ce fusese achitat de ambele jurisdicții inferioare, trebuie privită drept contrară cerinelor unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. 41 . Prin urmare, a fost încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște reclamațiile formulate, Curtea nu observa nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Curtea concluzionează deci că această parte a cererei este evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. III.

Reclamantul solicită 50 000 euro (EUR) ca titlu al prejudiciului moral suferit datorită condamnării sale penale contrare articolului 6 § 1 al Convenției.

Guvernul susține că cererea reclamantului nu este întemeiată. De altfel, consideră excesiv montantul solicitat. În schimb, consideră că constatarea încălcării operate valează în sine satisfacție echitabilă. În fine, Guvernul este de opinia că redeschiderea procesului penal în virtutea dispozițiilor codului de procedură penală reprezintă mijlocul corespunzător de redresare a eventualei încălcări constatate.

Curtea consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral din faptul încălcării constatate a articolului 6 § 1 al Convenției și că trebuie fi-l acordeze 3 000 EUR ca titlu.

De altfel, Curtea reamintește că atunci când un particular, cum este cazul în spețiu, a fost condamnat în urma unei proceduri viciate prin încălcări ale cerinelor articolului 6 al Convenției, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu mijlocul corespunzător de remediere a încălcării constatate ( Gençel c. Turcia , n o 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003 și Tahir Duran c. Turcia , n o 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, observă că art. 465 al noului cod de procedură penală, intrat în vigoare pe 1 er februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale a unui reclamant ( Mischie , precitat, § 50). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu a prezentat cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor suportate în cursul procedurii. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind grieful dedus din art. 6 § 1 al Convenției în măsura în care privește condamnarea penală a reclamantului pe bază de aceleași dovezi care fuseseră judecate insuficiente de jurisdicțiile inferioare, și inadmisibilă pentru rest ; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, 3 000 EUR (trei mii euro), care să fie convertiți în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral ; b) că de la expirarea termenului de mai sus indicat și până la plată, acest montant va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 septembrie 2015, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefieră adjunctă Președinte

Le requérant a été représenté par M e L. Constantin, avocat à Constanța. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, en raison de sa condamnation pénale par la juridiction de recours en l’absence d’administration directe des preuves alors qu’il avait été acquitté par les tribunaux inférieurs sur le fondement des mêmes éléments.

Le 11 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 9 avril 2006, vers 7 heures du matin, une rixe eut lieu entre deux groupes de personnes dans une boîte de nuit de Medgidia. L’établissement et deux véhicules garés à proximité subirent des dégâts importants. La police dut intervenir pour rétablir l’ordre. Alors que les agents de police étaient encore sur place et que les témoignages des victimes et des témoins oculaires étaient recueillis, le requérant, qui était le maire de la ville à l’époque, et L.B., le chef de la police locale, pénétrèrent dans les lieux. Le requérant discuta avec quelques personnes présentes et avec le gérant de l’établissement.

Sur demande du requérant, des agents du service municipal spécialisé se déplacèrent sur les lieux pour dégager et nettoyer les trottoirs avoisinants.

Le requérant se rendit ensuite dans les locaux de la mairie, qui se trouvaient à proximité. Là, il eut une réunion avec I.N., son conseiller pour la minorité rom, et I.A., le frère de ce dernier, qui avait été impliqué dans la rixe. Ils furent rejoints dans un premier temps par le gérant du club et par deux autres personnes qui avaient assisté à la rixe. Ultérieurement se présenta L.B., le chef de la police locale, qui remit au requérant l’enregistrement vidéo de la rixe réalisé par un agent de la police routière qui se trouvait sur place. Les discussions portèrent sur les modalités de réparation des dégâts.

La police judiciaire, qui s’était saisie de l’affaire, décida de procéder à une perquisition au domicile de la famille N., dont faisaient partie I.N. et I.A., et délivra également des mandats de comparution pour plusieurs membres de cette famille.

Vers 15 heures, plusieurs agents de police se rendirent au domicile de la famille N. et arrêtèrent plusieurs de ses membres en vertu des mandats de comparution susmentionnés. Alors que la perquisition était en cours, le requérant fit son apparition dans la cour de l’immeuble. Son apparition coïncida avec le rassemblement de plusieurs personnes devant l’immeuble qui vociféraient et dénonçaient un comportement abusif de la part de la police, à laquelle ils prêtaient d’enquêter uniquement sur les membres de la famille N. et non sur les membres du groupe adverse. Le requérant demanda à l’agent de police qui dirigeait les opérations de lui présenter le mandat autorisant la perquisition. Après avoir pris lecture du mandat, le requérant s’adressa à la foule rassemblée en indiquant : « Tout est en règle ! ».

Vers 19 h 30, alors que l’audition des personnes placées en garde à vue était en cours, le requérant se rendit au siège du parquet et demanda à rencontrer le procureur qui supervisait l’enquête. Après s’y être dans un premier temps refusée, la procureure Z.P. accepta, devant son insistance, de le rencontrer dans un bureau. B. La procédure pénale engagée contre le requérant 12. À une date non précisée, des poursuites pénales furent ouvertes contre huit personnes du chef d’ « outrage aux bonnes mœurs troublant l’ordre public », délit puni par l’article 321 du code pénal, et du chef de « destruction [de biens] », délit puni par l’article 217 du code pénal. Le requérant et L.B. furent, quant à eux, poursuivis du chef de « recel de malfaiteur », délit puni par l’article 264 § 1 du code pénal. Le requérant fut représenté par un avocat de son choix tout au long de la procédure.

Par un réquisitoire du 3 mai 2006, le parquet renvoya en jugement les huit personnes accusées d’outrage et de destruction de biens et disjoignit les poursuites concernant le requérant et L.B.

Par une décision définitive du 12 juin 2007, la cour d’appel de Constanța reconnut les huit personnes en question coupables des délits reprochés et les condamna à des peines de prison d’un an ou de un an et quatre mois, selon les cas.

Par une décision du 13 juillet 2006, le parquet rendit un non-lieu pour les faits reprochés à L.B.

Au cours des poursuites contre le requérant, le parquet entendit vingt-cinq témoins.

Par un réquisitoire du 11 mars 2008, le parquet, représenté par la procureure Z.P., mit le requérant en accusation et le renvoya en jugement du chef de recel de malfaiteur, l’accusant d’avoir entravé l’enquête ouverte quant à la rixe du 9 avril 2006 ( a îngreunat și zădărnicit urmărirea pénală ).

L’affaire fut inscrite au rôle du tribunal de première instance de Medgidia. Le tribunal entendit vingt-et-un témoins, ainsi que le requérant, qui clama son innocence.

Par un jugement du 18 mai 2010, le tribunal de première instance de Medgidia prononça l’acquittement du requérant. Dans ses motifs, le tribunal retint : – qu’il ne ressortait pas des déclarations des témoins que le requérant avait entravé ou essayé d’entraver l’enquête menée quant à la rixe du 9 avril 2006 ; – que sa présence sur les lieux de la rixe immédiatement après les événements, ou la réunion au siège de la mairie, ou encore sa présence lors de la perquisition effectuée au domicile de la famille N., avaient comme but la médiation du conflit et se rapportaient à la réparation des dégâts causés après la rixe ainsi qu’au nettoyage effectué par les services de la mairie ; – qu’il ne ressortait d’aucun élément de preuve que le requérant avait essayé d’intimider le procureur ou de le déterminer à accomplir ou non certains actes lors de leur rencontre au siège du parquet, et que, dès lors, cette rencontre n’avait pas mis en péril l’enquête pénale en cours ; – qu’il convenait en tout état de cause d’écarter des éléments à charge les déclarations du procureur, qui ne pouvaient être utilisées en l’espèce étant donné sa qualité de procureur chargé de l’enquête pénale.

Ce jugement fut confirmé, sur appel du parquet, par un arrêt du tribunal départemental de Constanța du 11 mai 2011.

Le parquet forma un pourvoi en recours contre cet arrêt.

Les débats eurent lieu le 4 octobre 2011 devant la cour d’appel de Constanța. L’avocat du requérant demanda que le pourvoi soit rejeté et déposa des conclusions écrites. Le requérant déclina l’invitation de la cour d’appel à faire une déclaration. Il eut l’occasion de s’exprimer en dernier et clama à nouveau son innocence. Aucune autre preuve ne fut administrée au stade dudit recours.

Par un arrêt définitif du 7 octobre 2011, la cour d’appel de Constanța condamna le requérant à six mois de prison avec sursis pour recel de malfaiteur. Pour ce faire, la cour d’appel jugea : – que les tribunaux inférieurs avaient commis une « grave erreur de fait », au terme d’un examen tronqué des pièces du dossier ; – que les éléments du dossier montraient que le requérant avait apporté de l’aide aux personnes impliquées dans la rixe du 9 avril 2006, en ordonnant aux agents du service municipal de salubrité de nettoyer les lieux, alors que ceux-ci n’avaient pas encore été examinés par la police judiciaire ; – qu’il s’était également immiscé dans l’enquête par son comportement intimidant à l’égard de l’agent de police qui dirigeait la perquisition, duquel il avait exigé qu’il lui présentât le mandat autorisant la perquisition, et par sa rencontre avec le procureur chargé de l’enquête ; – que par ses actions, le requérant « avait essayé d’obtenir des renseignements quant au déroulement de l’enquête, en contournant la voie légale lui permettant d’obtenir des informations d’intérêt public et sans justifier d’un intérêt concret, et qu’il avait agi ainsi dans le but d’intimider les autorités judiciaires et d’entraver l’enquête ». II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le requérant n’a pas demandé à la juridiction de recours saisie de son affaire d’examiner de nouveaux éléments de preuve et notamment de procéder à une nouvelle audition des témoins. Selon lui, le requérant pouvait utilement faire usage de cette possibilité, soit par l’intermédiaire de son avocat, soit directement, étant donné qu’il a été entendu en personne par cette juridiction.

Le requérant estime qu’il a épuisé les voies de recours internes et que l’exception du Gouvernement doit être rejetée. Il argue qu’il n’avait aucun intérêt à proposer une nouvelle administration des preuves dans l’instance d’examen du pourvoi en recours du parquet, étant donné qu’il avait été acquitté par les tribunaux inférieurs. 28. À cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà statué dans des affaires similaires sur l’argument soulevé par le Gouvernement consistant à dire que le requérant n’a lui-même jamais demandé à la juridiction de recours d’entendre des témoins. Dans ces affaires, elle a jugé que la juridiction de recours était tenue de prendre d’office des mesures en ce sens, nonobstant l’absence de sollicitation expresse du requérant ( Găitănaru , précité, § 34, Manolachi c. Roumanie , n o 36605/04, § 50, 5 mars 2013, et Hanu c. Roumanie , n o 10890/04, § 38, 4 juin 2013). De plus, en l’espèce, la Cour note que l’on ne saurait reprocher au requérant un manque d’intérêt pour son procès ( a contrario , Bragadireanu c. Roumanie , n o 22088/04, § 110, 6 décembre 2007). Il convient dès lors de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.

Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant fait valoir que la juridiction de recours a statué en se fondant uniquement sur le dossier de première instance, contenant les dépositions des témoins, alors que ce même dossier lui avait valu d’être acquitté en première instance et en appel.

Le Gouvernement ne voit rien de contraire aux exigences d’un procès équitable dans la condamnation du requérant. Il fait valoir : – que le requérant a été représenté tout au long de la procédure ; qu’il a pu poser des questions aux témoins à charge et présenter des témoins à décharge dans les mêmes conditions que l’accusation ; que, par conséquent, le principe de l’égalité des armes a été respecté ; – que le requérant a pu présenter ses conclusions sur le fond de l’affaire, et que rien ne le contraignait à limiter ses commentaires à la recevabilité du pourvoi en recours du parquet (le Gouvernement cite a contrario l’affaire Popa et Tănăsescu c. Roumanie , n o 19946/04, § 51, 10 avril 2012).

Le Gouvernement allègue en outre que la question principale que la juridiction de recours avait à connaître concernait la qualification juridique des faits, qui avaient déjà été établis par le tribunal de premier ressort principalement sur la base des témoignages. À son avis, la juridiction de recours était parfaitement en droit d’apprécier si les actions du requérant pouvaient être qualifiées d’aide apportée à plusieurs personnes en vue d’entraver l’enquête pénale qui venait d’être ouverte à leur encontre, et cela sans être tenue de rouvrir d’office l’administration des preuves. Par ailleurs, l’élément principal de la défense du requérant devant les tribunaux inférieurs portait déjà sur cette qualification juridique. Enfin, le Gouvernement considère qu’à la différence de l’affaire Găitănaru (précitée, § 31), dans le cas présent, l’acquittement du requérant par les juridictions inférieures n’avait pas pour motif l’insuffisance des preuves, mais trouvait sa cause dans une interprétation juridique différente. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit : il convient de tenir compte de l’ensemble de la procédure interne et du rôle dévolu à la juridiction d’appel dans l’ordre juridique national. Lorsqu’une audience publique a eu lieu en première instance, l’absence de débats publics en appel peut se justifier par les particularités de la procédure en question, eu égard à la nature du système d’appel interne, à l’étendue des pouvoirs de la juridiction d’appel, à la manière dont les intérêts du requérant ont réellement été exposés et protégés devant elle, et notamment à la nature des questions qu’elle avait à trancher ( Botten c. Norvège , 19 février 1996, § 39, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I).

En outre, la Cour a déclaré que, lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité de la procédure, décider de ces questions sans appréciation directe des témoignages présentés en personne soit par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (voir, parmi d’autres exemples, Ekbatani c. Suède , 26 mai 1988, § 32, série A n o 134, Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII, Dondarini c. Saint-Marin , n o 50545/99, § 27, 6 juillet 2004 et Igual Coll c. Espagne , n o 37496/04, § 27, 10 mars 2009) soit par les témoins ayant déposé pendant la procédure ( Găitănaru , précité, § 35 et Hogea c. Roumanie , n o 31912/04, § 54, 29 octobre 2013).

La Cour rappelle également que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne : c’est en principe aux juridictions nationales qu’il revient d’apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention consiste seulement à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Ainsi, la Cour a énoncé que s’il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou de l’opportunité de citer un témoin, des circonstances exceptionnelles pourraient toutefois la conduire à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin ( Bricmont c. Belgique , 7 juillet 1989, § 89, série A n o 158).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour observe tout d’abord que la cour d’appel de Constanța a fait des démarches afin que le requérant puisse être entendu en personne mais qu’elle l’a condamné sans entendre de nouveau les témoins entendus par la juridiction de première instance et dont les dépositions avaient amené celle-ci, comme la juridiction d’appel ensuite, à l’acquitter (paragraphe 19-20 ci-dessus). À cet égard, la Cour note qu’elle a déjà constaté, dans des affaires similaires, que dans le système judiciaire roumain la compétence des juridictions saisies par la voie du pourvoi en « recours » n’était pas limitée aux seules questions de droit. En effet, elle a constaté que la procédure applicable dans ce cadre était une procédure complète qui suivait les mêmes règles qu’une procédure au fond et que la juridiction de recours pouvait décider, soit de confirmer l’acquittement du requérant prononcé par l’instance inférieure, soit de déclarer celui-ci coupable au terme d’une appréciation complète de la question de la culpabilité ou de l’innocence de l’intéressé, en administrant le cas échéant de nouveaux moyens de preuve ( Dănilă c. Roumanie , n o 53897/00, § 38, 8 mars 2007, Găitănaru , précité, § 30, Manolachi , précité, § 46 et Văduva c. Roumanie , n o 27781/06, § 43, 25 février 2014).

En l’espèce, la cour d’appel de Constanța s’est prévalue de cette dernière possibilité, mais sans examiner de nouveaux éléments de preuve. Or la Cour note que les juridictions de première instance et d’appel avaient jugé qu’il ne ressortait pas des déclarations des témoins que le requérant avait entravé ou essayé d’entraver l’enquête menée quant à la rixe du 9 avril 2006 dans les moments précis identifiés au cours des poursuites (paragraphes 19-20 ci-dessus). En revanche, la cour d’appel a jugé, sur la base des mêmes éléments de preuve, que par ses actions, le requérant « avait essayé d’obtenir des renseignements quant au déroulement de l’enquête, en contournant la voie légale lui permettant d’obtenir des informations d’intérêt public et sans justifier d’un intérêt concret, et cela dans le but d’intimider les autorités judiciaires et d’entraver l’enquête » (paragraphe 23 ci-dessus).

De l’avis de la Cour, en se livrant à une telle analyse la cour d’appel ne s’est pas limitée à la simple appréciation d’une question de droit – ou plus précisément, de celle de la qualification juridique des faits, comme le soutient le Gouvernement – mais bel et bien à une nouvelle interprétation des faits, donnant une nouvelle connotation aux actions du requérant. Ce qui a eu pour conséquence d’aggraver sa situation, en fondant sa condamnation à une peine de prison.

Qui plus est, pour se prononcer ainsi, la cour d’appel a procédé à une nouvelle interprétation des témoignages figurant au dossier, dont elle n’avait pas entendu elle-même les auteurs. Elle a ainsi pris le contre-pied des jugements des tribunaux inférieurs, qui avaient relaxé le requérant sur la base, notamment, des dépositions de ces témoins faites lors des audiences tenues devant eux. S’il appartenait à la juridiction de recours d’apprécier les divers éléments de preuve, il n’en demeure pas moins que le requérant a été reconnu coupable sur la base des mêmes témoignages qui avaient suffisamment fait douter les premiers juges du bien-fondé de l’accusation à son encontre pour motiver son acquittement. Dans ces conditions, l’omission de la cour d’appel d’entendre les témoins en question avant de déclarer le requérant coupable a sensiblement réduit l’effectivité des droits de la défense ( Găitănaru , précité, § 32, Văduva , précité, § 50 et, mutatis mutandis , Lacadena Calero c. Espagne , n o 23002/07, § 49, 22 novembre 2011).

Ces éléments permettent à la Cour de conclure que la condamnation du requérant pour recel de malfaiteur, prononcée en l’absence d’une audition directe des témoins, alors qu’il avait été acquitté par les deux juridictions inférieures, doit être regardée comme contraire aux exigences d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. 41 . Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison de sa condamnation pénale contraire à l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement soutient que la demande du requérant n’est pas fondée. En outre, il estime excessif le montant sollicité. En revanche, il estime que le constat de violation opéré vaut en soi satisfaction équitable. Enfin, le Gouvernement est d’avis que la réouverture du procès pénal en vertu des dispositions du code de procédure pénale représente un moyen approprié de redresser l’éventuelle violation constatée.

La Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral du fait de la violation constatée de l’article 6 § 1 de la Convention et qu’il y a lieu de lui octroyer 3 000 EUR à ce titre.

En outre, la Cour rappelle que lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l’intéressé représente en principe un moyen approprié de remédier à la violation constatée ( Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 et Tahir Duran c. Turquie , n o 40997/98, § 23, 29 janvier 2004). À cet égard, elle note que l’article 465 du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1 er février 2014, permet la révision d’un procès sur le plan interne lorsque la Cour a constaté la violation des droits et libertés fondamentaux d’un requérant ( Mischie , précité, § 50). B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas présenté de demande de remboursement des frais et dépens encourus pendant la procédure. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention pour autant qu’il concerne la condamnation pénale du requérant sur la base des mêmes preuves qui avaient été jugées insuffisantes par les juridictions inférieures, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros), à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration du délai ci-dessus indiqué et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 septembre 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président