Comunicat la 11 martie 2015 a doua secțiune Cerere nr. 55828/08 Nursel AYDO La 7 septembrie 2003, când a fost președintă a Federației asociațiilor de asistență juridică acordată familiilor deținuților condamnați (TUHAD-FED, Tutuklu hükümlü aileri hukuk dayan La 19 septembrie 2003, prefectura Van a depus o plângere la Parchetul din apropierea Curții de Securitate a statului Van împotriva, printre altele, a șase persoane care au luat cuvântul la adunarea respectivă, inclusiv a reclamantei; din această plângere rezultă, de asemenea, că, în timpul adunării, sloganurile, cum ar fi, printre altele, viața lungă șefului nostru Abdullah Öcalan Dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, suntem cu tine Öcalan La 27 mai 2004, recurenta a fost audiată de procurorul general al Republicii Mersin.
În depoziția sa, ea a declarat că nu a participat la sloganurile scandate în favoarea lui Addullah Öcalan de către mulțime. Ea a susținut, de asemenea, că nu i-a susținut și că nu a fost responsabilă pentru aceasta. La 5 iulie 2004, procurorul general al Republicii Van a acuzat-o pe reclamantă și pe alte două persoane care au luat cuvântul în cadrul adunării în cauză pentru propagandă în favoarea organizației ilegale și teroriste PKK/KONGRA-GEL și a liderului acesteia și a solicitat condamnarea acestora în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.
În actul său de acuzare, procurorul incrimina următoarele afirmații ale reclamantei (...) Salută pe cei care au refuzat [masa] căinței organizate de prefectura Van în timp ce noi nu regretăm, avem onoare Din cauza persistenței unei nesoluționări [a întrebării kurde] și în ciuda unei perioade de pace care durează de cinci ani, țara noastră se află astăzi în fața unei reveniri la punctul de plecare. În această perioadă de pace care durează de cinci ani, deși dreptul la o viață sănătoasă este un drept universal (...), planurile în colaborare cu Statele Unite sunt organizate pentru a pune capăt KADEK [1] (...) în timp ce nu soluționează problemele de sănătate ale scumpului Abdullah Öcalan în închisoarea din jur, prin faptul că nu îl mută într-o altă închisoare (...) care duce la creșterea tensiunilor din Turcia.
Veniți să faceți un pas curajos înainte și să deschideți dezbaterea asupra foii de parcurs propuse de KADEK. (...) Credem că poporul Turciei, având un bun simț, va face decizia cea mai potrivită și aceasta din urmă va fi inclusă în rândurile păcii (...) Recurenta a fost acuzată în fața instanței de judecată a lui Van (adică, în timpul procesului de luare a deciziilor din 29 septembrie 2004 în fața instanței de judecată, procurorul Republicii Indiqua, în rechizițiile sale pe fond, că, chiar dacă reclamanta ar fi fost acuzată de încălcarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713, cuvintele sale se refereau mai mult la instigarea poporului la urâțenie și la dușmănie, reprimată prin art. 312 din Codul penal.
Potrivit procurorului, dreptul de a se supune jurisdicției tribunalului corecțional, iar instanța de judecată ar fi trebuit să se declare incompetentă. În aceeași zi, instanța de judecată a declarat incompetență pentru a cunoaște faptele în litigiu și a retrimis cauza în fața tribunalului corecțional din Van ( Ea a precizat, de asemenea, că a indicat că o amnistie politică generală a fost primul pas necesar pentru rezolvarea problemei kurde. În plus, a susținut că a precizat că condițiile de detenție a lui Abdullah Öcalan la închisoarea de lac nu erau conforme cu drepturile universale ale omului. La 15 februarie 2007, tribunalul corecțional a pronunțat o hotărâre de incompetență și a retrimis cauza în fața instanței de judecată.
S-a considerat că faptele reprovocate recurentei erau reglementate de propagandă în sensul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 5532 din 26 iunie 2006 și că acest tip de infracțiune era de competența curților de judecată. La 12 aprilie 2007, instanța de judecată a adoptat o nouă decizie de incompetență, considerând că faptele în cauză intră sub incidența jurisdicției instanței corecționale. Cu toate acestea, având în vedere decizia de incompetență luată de această instanță la 15 februarie 2007, aceasta a înaintat cauza Curții de Casație invitând-o să soluționeze conflictul negativ de competență dintre aceasta și instanța corecțională.
La 10 octombrie 2007, Curtea de Casație a anulat decizia de incompetență a instanței judecătorești din 12 aprilie 2007. La 17 martie 2008, acționând cu titlu definitiv, instanța de judecată a recunoscut-o pe reclamantă vinovată de încuviințarea unei infracțiuni și a unui criminal și a condamnat-o la o pedeapsă de trei luni și zece zile de închisoare în conformitate cu art. 215 din Codul penal în redactarea sa în temeiul Legii nr. 5237. În motivarea sa, tribunalul din Massachusetts a considerat că nu există niciun stimulent pentru utilizarea violenței sau a altor metode teroriste, astfel încât, la data la care au fost pronunțate, acestea să nu conțină elementele constitutive ale dreptului de propagandă în favoarea organizației teroriste PKK/KONGRA-GEL sau în favoarea scopurilor acestei organizații.
Comisia a considerat că faptele în litigiu intră în domeniul de aplicare al articolului 312 alineatul (1) din Codul penal anterior la data de 1 iunie 2005 din Legea nr. 5237 privind noul cod penal și a adăugat că, având în vedere intrarea în vigoare la 1 iunie 2005, ar trebui aplicate dispozițiile penale mai favorabile, și anume art. 215 din noul Cod penal.
Hotărârea din 17 martie 2008 a fost definitivă în temeiul articolului 305 din fostul Cod de procedură penală, aplicabil la momentul respectiv, potrivit căruia nu era posibil niciun recurs în casație n Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge că a fost privată de posibilitatea de a formula un recurs în casație împotriva hotărârii judecătorești a instanței de judecată, având în vedere suma de la . Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta se plânge că a fost condamnată pentru că a ținut o declarație care, în opinia sa, este acoperită de libertatea de exprimare și care nu implică nici un lauda unei infracțiuni sau a unui infractor. A fost afectată libertatea de exprimare a recurentei în sensul articolului 10 din Convenție?
În acest caz, această încălcare era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim și era necesară în sensul articolului 10 alineatul (2)? Se poate considera că hotărârea recurentei împotriva instanței judecătorești din 17 martie 2008, în temeiul articolului 305 din fostul Cod de procedură penală, a constituit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de acces la o instanță (a se vedea Bayar și Gürbüz c. Turcia, nr 37569/06, § 49, 27 noiembrie 2012) [1]? Congresul pentru libertate și democrație din Kurdistan.
Communiquée le 11 mars 2015
Requête n o 55828/08 Nursel AYDOĞAN contre la Turquie introduite le 11 novembre 2008
La requérante, M me Nursel Aydoğan, est une ressortissante turque née en 1958. Elle est représentée devant la Cour par M e S. Coșkun, avocat à Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 7 septembre 2003, alors qu’elle était présidente de la fédération des associations d’entraide juridique aux familles des détenus condamnés ( TUHAD-FED, Tutuklu hükümlü aileleri hukuk dayanıșma dernekleri federasyonu ), la requérante prit la parole lors d’un rassemblement organisé par la section départementale du DEHAP ( Parti démocratique du peuple ) à Van à l’occasion de la journée de la paix. Le 19 septembre 2003, la préfecture de Van déposa une plainte auprès du parquet près la cour de sûreté de l’État de Van contre, entre autres, six personnes ayant pris la parole lors du rassemblement en question, dont la requérante.
Il ressort également de cette plainte que, durant le rassemblement, des slogans tels que, notamment, « longue vie à notre chef Abdullah Öcalan », « dent pour dent, sang pour sang, nous sommes avec toi Öcalan », « nous ne regrettons rien, nous sommes des supporters d’Öcalan » ont été scandés par la foule. Le 27 mai 2004, la requérante fut entendue par le procureur général de la République de Mersin. Dans sa déposition, elle déclara qu’elle n’avait pas participé aux slogans scandés en faveur d’Abdullah Öcalan par la foule. Elle soutint également qu’elle ne les avait pas soutenus et qu’elle n’en était pas responsable.
Le 5 juillet 2004, le procureur général de la République de Van inculpa la requérante et deux autres personnes ayant également pris la parole lors du rassemblement en question pour propagande en faveur de l’organisation illégale et terroriste PKK/KONGRA-GEL et de son dirigeant, et requit leur condamnation en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Dans son acte d’accusation, le procureur incriminait les propos suivants de la requérante : « (...) Bonjour à ceux qui ont refusé [le repas] de la repentance organisé par la préfecture de Van tout en disant « nous ne regrettons pas, nous avons de l’honneur ». (...) Du fait de la persistance d’une non-résolution [de la question kurde] et malgré une conjoncture de paix qui dure depuis 5 ans, notre pays se trouve aujourd’hui face à un retour au point de départ.
Dans cette conjoncture de paix qui dure depuis 5 ans, bien que le droit à une vie saine soit un droit universel (...), des plans en collaboration avec les États-Unis sont organisés pour mettre fin au KADEK [1] (...) tout en ne réglant pas les problèmes de santé de cher Abdullah Öcalan dans la prison d’İmralı en ne le déplaçant pas dans une autre prison (...) et qui conduisent à multiplier les tensions en Turquie. Venez faire un courageux pas en avant et ouvrons le débat sur la feuille de route proposée par KADEK.
(...) Nous croyons que le peuple de la Turquie, ayant du bon sens, rendra la décision la plus appropriée et cette dernière s’inscrira dans les rangs de la paix (...) » La requérante fut poursuivie devant la cour d’assises de Van (« la cour d’assises »). Au cours de l’audience du 29 septembre 2004 devant la cour d’assises, le procureur de la République indiqua, dans ses réquisitions sur le fond, que même si la requérante avait été inculpée pour infraction à l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, ses propos relevaient plus de l’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité, infraction réprimée par l’article 312 du code pénal. Selon le procureur, l’infraction relevait de la compétence du tribunal correctionnel et la cour d’assises devait en conséquence se déclarer incompétente.
Le même jour, la cour d’assises se déclara incompétente pour connaître des faits litigieux et renvoya l’affaire devant le tribunal correctionnel de Van (« le tribunal correctionnel »). Le 22 décembre 2006, la requérante fut entendue en sa défense. Elle déclara qu’elle avait exprimé, dans son discours, son avis sur la « loi sur le repentir » ( pișmanlık yasası ) qui était d’actualité à cette époque. Elle précisa également qu’elle avait indiqué qu’une amnistie politique générale était le premier pas nécessaire pour résoudre la question kurde. Elle soutint en outre qu’elle avait précisé que les conditions de détention d’Abdullah Öcalan à la prison d’İmralı n’étaient pas conformes aux droits universels de l’homme.
Le 15 février 2007, le tribunal correctionnel rendit une décision d’incompétence et renvoya l’affaire devant la cour d’assises. Il estima que les faits reprochés à la requérante relevaient de la propagande au sens de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 tel que modifié par la loi n o 5532 du 26 juin 2006 et que ce type d’infraction était du ressort des cours d’assises. Le 12 avril 2007, la cour d’assises adopta une nouvelle décision d’incompétence, estimant que les faits litigieux relevaient de la compétence du tribunal correctionnel. Toutefois, eu égard à la décision d’incompétence prise par ce tribunal le 15 février 2007, elle renvoya l’affaire devant la Cour de cassation en lui invitant de trancher le conflit négatif de compétence existant entre elle et le tribunal correctionnel.
Le 10 octobre 2007, la Cour de cassation annula la décision d’incompétence de la cour d’assises du 12 avril 2007. L’affaire fut poursuivie devant cette juridiction. Le 17 mars 2008, statuant à titre définitif, la cour d’assises reconnut la requérante coupable d’éloge d’un crime et d’un criminel et la condamna à une peine de trois mois et dix jours d’emprisonnement en application de l’article 215 du code pénal dans sa rédaction issue de la loi n o 5237. Elle commua cette peine en une amende de 2 000 livres turques (TRY). Dans sa motivation, la cour d’assises estimait que les propos litigieux ne comportaient aucune incitation au recours à la violence ou à d’autres méthodes terroristes de sorte que, à la date où ils avaient été prononcés, ils ne comportaient pas les éléments constitutifs de l’infraction de propagande en faveur de l’organisation terroriste PKK/KONGRA-GEL ou en faveur des buts de cette organisation.
Elle considérait que les faits litigieux relevaient, à la date de leur commission, de l’article 312 § 1 de l’ancien code pénal. Elle ajoutait que, cela étant, en raison de l’entrée en vigueur le 1 er juin 2005, de la loi n o 5237 portant nouveau code pénal, il convenait d’appliquer les dispositions pénales plus favorables, à savoir l’article 215 du nouveau code pénal. Le jugement du 17 mars 2008 était définitif en vertu de l’article 305 de l’ancien code de procédure pénale, applicable à l’époque, selon lequel aucun pourvoi en cassation n’était possible lorsque l’amende infligée n’excédait pas 2 000 TRY. Le 15 mai 2008, ce jugement fut notifié à la requérante. GRIEFS Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été privée de la possibilité de former un pourvoi en cassation contre le jugement de la cour d’assises, eu égard au montant de l’amende infligée.
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été condamnée pour avoir tenu des propos qui, selon elle, sont couverts par la liberté d’expression et qui ne comportent aucun éloge d’un crime ou d’un criminel.
1. Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression de la requérante au sens de l’article 10 de la Convention ? Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle prévue par la loi, poursuivait-elle un but légitime et était-elle nécessaire au sens de l’article 10 § 2 ? 2. Peut-on considérer que l’impossibilité pour la requérante de former un pourvoi contre le jugement de la cour d’assises du 17 mars 2008, en vertu de l’article 305 de l’ancien code de procédure pénale, a constitué une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal (voir Bayar et Gürbüz c. Turquie , n o 37569/06, § 49, 27 novembre 2012) ? [1] . Congrès pour la liberté et la démocratie au Kurdistan. Branche du PKK, une organisation armée illégale.