BARRAS c. FRANCE

Reclamantul, Domnul Jean-Louis Barras, este un cetățean francez născut în 1949 și rezidând la Beuvron en Auge. El este reprezentat în fața Curții de Doamna Dominique Foussard, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, Domnul François Alabrune, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Străine. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Soții V. erau gardieni salariați ai unei ferme aparținând bunicii reclamantului. Beneficiau în cadrul contractului lor de punerea la dispoziție a unei case de locuit. În 1960, bunica reclamantului a pus capăt relației lor de muncă, dar le-a autorizat pe soții V. să rămână acolo gratuit pe toată viața lor.

La moartea mamei reclamantului (care moștenise această casă), soțul acesteia și reclamantul au devenit respectiv uzufructuarul și proprietarul pentru o parte din această casă. Dorind să locuiască acolo pe fiul reclamantului, au decis în 2000 să pună capăt împrumutului în use (comodat) dont beneficiau soții V. Aceștia refuzând să elibereze locurile, reclamantul și tatăl lui au chemat-o în fața tribunalului din Lisieux pentru a obține expulzarea.

Tribunalul din Lisieux a admis cererea lor printr-o sentință din 8 februarie 2001. Cu toate acestea, sesizată de soții V., curtea de apel din Caen a anulat această sentință printr-o hotărâre din 3 septembrie 2002. Referindu-se la articolele 1888 și 1889 din codul civil, a judecat, ținând cont în special de situațiile economice respective ale soților V. și ale reclamantului, că aceștia aveau „o nevoie mai presantă a imobilului". De asemenea, a concluzionat că nu s-a stabilit că imobilul suferea de un defect de între ajuns imputable soților V. Considerând că această hotărâre era în conformitate cu principiile care se degajau atunci din jurisprudența Curții de Casație, reclamantul și tatăl lui au decis să nu formeze recurs în fața acestei jurisdicții.

Curtea de Casație, după ce și-a evoluat jurisprudența, a hotărât printr-o decizie din 3 februarie 2004 că un împrumut în use cu durată nedeterminată putea fi anulat în orice moment, indiferent dacă nevoia împrumutatorului încetase sau nu (paragraf 16 mai jos).

La 28 ianuarie 2005, reclamantul și tatăl lui au chemat din nou pe soții V. în fața tribunalului din Lisieux. După cum indică sentința pronunțată de această jurisdicție la 23 martie 2006 (mai jos), aceștia intenționau „să ceară rezilierea împrumutului în use din cauza defectelor de întreținere de către ocupanți" precum și expulzarea acestora. Se bazau pe un raport de expertiză depus la 21 septembrie 2004.

Tribunalul din Lisieux a respins cererea reclamantului și tatălui lui printr-o sentință din 23 martie 2006, pe motiv că soții V. nu au încălcat obligația lor de întreținere.

Printr-o hotărâre din 30 octombrie 2007, curtea de apel din Caen a anulat această sentință și a declarat reclamantul și tatăl lui inadmisibili cu cererea lor. Ea a constatat mai întâi că, prin hotărârea sa din 3 septembrie 2002, „oricare ar fi fost motivele pentru care această decizie [a fost] luată, [ea i-a] respins (...) din cererea lor de expulzare a soților V., atât pe baza precarității titlului lor cât și pe baza proiectului de a-i casa pe unul dintre ei în această casă", și că soții V. susțineau că, fiind respinși, reclamantul și tatăl lui nu puteau prezenta aceleași cereri. Ea a constatat apoi următoarele: „(...) Considerând că expertul a identificat unele defecte ale întreținerii împotriva soților [V.] privind ornamentele încăperilor și zidurile de lemn; că acestea sunt defecte vechi (...); că întreținerea era de altfel dificilă din 1999, în starea daunelor cauzate de furtună la acoperiș; că în orice caz, acest defect nu prezintă nicio noutate din hotărârea din 2002; că, prin urmare, expertiza desfășurată nu permite să se rețină un defect al întreținerii justificând o reziliare a comodatului după hotărârea din 3 septembrie 2002".

Reclamantul s-a pourvoit în casație. Sustinea în special că, chiar dacă curtea de apel a intenționat să opună excepția de inadmisibilitate derivând din necesitatea de a concentra mijloacele invocate ca suport al unei cereri deja din prima instanță, rezultând din hotărârea Adunării Plenare a Curții de Casație din 7 iulie 2006 (paragraf 19 mai jos), ar exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Și-a dedus această concluzie din faptul că cererea sa se baza pe o cauză (dreptul de reziliare unilaterală al împrumutatorului) distinctă de cea (nevoia presantă și neașteptată a împrumutatorului de a-și recupera bunul) a cererii de expulzare care a fost respinsă la 3 septembrie 2002 de curtea de apel din Caen. Adăuga că opunerea acestei excepții de inadmisibilitate avea și efectul de a-l priva pe împrumutator de orice posibilitate de a-și recupera bunul dat în comodat, în încălcare în special a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Susținea de asemenea că autoritatea lucrului judecat nu putea face obstacol ca partea anterior respinsă să se prevadă de o circumstanță nouă, care putea rezida în special într-o schimbare de jurisprudență. Or, aceasta era potrivit lui situația din cauza sa: la data primei hotărâri a curții de apel din Caen (3 septembrie 2002), dreptul de reziliare unilaterală al împrumutatorului era exclus chiar dacă împrumutul era cu durată nedeterminată; din hotărârea din 3 februarie 2004 a Curții de Casație, împrumutătorul poate rezilia împrumutul în orice moment dacă acesta este cu durată nedeterminată, indiferent dacă nevoia împrumutatorului nu a încetsat. El considera că, în declararea cererii sale inadmisibile în ciuda acestui fapt nou, curtea de apel din Caen a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea de Casație (prima cameră civilă) a respins recursul prin hotărâre din 24 septembrie 2009 motivată în felul următor: „(...) considerând că este datoria reclamantului de a prezenta deja în instanța referitoare la prima cerere ansamblul mijloacelor pe care le estimează de natură să o fundamenteze; că hotărârea atacată, constatând că consorzii Barras au fost respinși din cererea lor de expulzare a soților [V.] prin hotărârea din 3 septembrie 2002, nu a putut decât să deducă, în absența unor fapte noi care să modifice situația astfel anterior recunoscută în justiție, și fără a încurca acuzațiile de încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (...) și a articolului 1 din Protocolul adiționat nr. 1 (...), că aceștia erau inadmisibili cu pretențiile lor tinzând la aceleași scopuri deoarece intenționau din nou să obțină, bazindu-se în special pe dreptul de reziliare unilaterală recunoscut împrumutatorului când împrumutul este cu durată nedeterminată, rezilierea contractului ce leagă părțile și expulzarea soților [V.] (...)." B. Dreptul intern relevant 1. Împrumutul în use, sau comodatul

Împrumutul în use este un contract prin care una din părți livrează o parte de cealaltă pentru a o folosi, sub condiția ca preluatorul să o restituie după ce s-a folosit de ea (art. 1875 din codul civil).

Rezultă din art. 1888 din codul civil că împrumutătorul nu poate retrage bunul împrumutat decât după termenul convenit, sau, în lipsa convenției, numai după ce a servit la utilizarea pentru care a fost împrumutată. art. 1889 precizează totuși că, dacă, pe parcursul acestui termen, sau înainte ca nevoia împrumutatorului să înceteze, apare pentru împrumutător o „nevoie presantă și neașteptată" a bunului, judecătorul poate, în funcție de circumstanțe, obliga împrumutatul să i-l restituie.

A fost multă vreme admis că împrumutătorul avea dreptul de a rezilia unilateral contractul. Curtea de Casație a judecat totuși în 1993 că în caz de împrumut în use cu durată nedeterminată, împrumutătorul nu putea retrage bunul împrumutat decât după ce a servit la utilizarea pentru care a fost împrumutată, judecătorul putând totuși obliga împrumutatul să-l restituie dacă împrumutătorul avea o „nevoie presantă și neașteptată" (a vedea, de exemplu, prima cameră civilă, 3 februarie 1993, Buletinul 1993 I nr. 62).

Curtea de Casație a făcut o schimbare de jurisprudență în 1998. A judecat atunci că „obligația pentru preluator de a restituie bunul împrumutat după ce s-a folosit de el este din esența comodatului" și că, prin urmare, „atunci când nici un termen nu a fost convenit pentru împrumutul unui bun de folosință permanentă, fără ca vreun termen natural să fie previzibil, este datoria judecătorului să determine durata împrumutului" (Prima cameră civilă, 12 noiembrie 1998, Buletinul 1998 I nr. 312; a vedea totuși: a treia cameră civilă, 4 mai 2000, Buletinul 2000 III nr. 97).

În 2004, făcând o nouă schimbare de jurisprudență (Prima cameră civilă, 3 februarie 2004, Buletinul 2004 I nr. 34), a judecat în felul următor: „(...) Considerând că obligația pentru preluator de a restituie bunul împrumutat după ce s-a folosit de el este din esența comodatului; că atunci când nici un termen nu a fost convenit pentru împrumutul unui bun de folosință permanentă, fără ca vreun termen natural să fie previzibil, împrumutătorul este în drept să-l pună capăt în orice moment, respectând un termen de preaviz rezonabil (...)" 2. Autoritatea lucrului judecat 17. art. 1351 din codul civil este redactat în felul următor: „Autoritatea lucrului judecat nu există decât cu privire la ceea ce a făcut obiectul sentinței. Este necesar ca bunul cerut să fie același; ca cererea să se bazeze pe aceeași cauză; ca cererea să fie între aceleași părți, și formată de ele și împotriva lor în aceeași calitate."

Curtea de Casație a dedus din aceasta că autoritatea lucrului judecat nu face obstacol reînnoirii unei cereri formulate împotriva unui același pârât și pentru același obiect, ci pe un alt temei legal (a vedea, de exemplu, a doua cameră civilă, 3 iunie 2004, Buletinul 2004 II nr. 264, și camera socială, 24 mai 2006, Buletinul 2006 V nr. 185).

Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 7 iulie 2006 (Buletinul 2006 Adunare plenară nr. 8), Adunarea Plenară a Curții de Casație a reținut că „este datoria reclamantului de a prezenta deja în instanța referitoare la prima cerere ansamblul mijloacelor pe care le estimează de natură să o fundamenteze". Ea a judecat în consecință că curtea de apel a cărei hotărâre era supusă examinării sale a exact dedus din faptul că cererea a cărei era sesizată tindea la aceleași scopuri ca cererea inițială formată între aceleași părți, că reclamantul nu putea fi admis să conteste identitatea de cauză a celor două cereri invocând un temei legal pe care se abținuse de a-l ridica în timp util și că a doua cerere se lovea în consecință de lucrul anterior judecat relativ la aceeași contestație. PRETENSII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că s-a aplicat cererii sale principiul rezultat din schimbarea de jurisprudență operată de Curtea de Casație la 7 iulie 2006, potrivit căruia o parte nu poate, pentru a contesta identitatea de cauză cu o cerere în justiție anterioară și pentru a scăpa de autoritatea lucrului judecat, invoca un temei legal pe care se abținuse de a-l ridica în cadrul instanței referitoare la prima cerere. Subliniază că din aceasta rezultă că o cerere în justiție este inadmisibilă atunci când are același obiect ca o cerere anterior formulată, chiar dacă se bazează pe o altă cauză juridică. El estimează că dreptul seu de acces la tribunal și dreptul la un proces echitabil au fost încălcate din trei motive: în primul rând, pentru că s-a aplicat această regulă în timp ce prima procedură pe care a condus-o s-a încheiat înainte de 7 iulie 2006; în al doilea rând, pentru că s-a găsit astfel privat de beneficiul schimbării jurisprudenței operată de hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004, care consacra dreptul împrumutatorului de a pune capăt unilateral și în orice moment unui împrumut în use cu durată nedeterminată, constituind potrivit lui o circumstanță nouă justificând o nouă cerere; în al treilea rând, pentru că în judecarea că există în speța „identitate de obiecte", în timp ce rezilierea contractului de împrumut în use pe care o căuta trebuia să fie decisă de judecător în prima procedură, în timp ce în a doua rezulta dintr-un act de voință a proprietarilor din a căror judecător intern trebuia doar să tragă consecințele, judecătorul intern a dat o definiție excesiv de largă acestei noțiuni.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de faptul că, în ciuda schimbării jurisprudenței operată de hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004, se află în imposibilitatea de a pune capăt împrumutului în use cu durată nedeterminată al cărui imobil îi aparține de mai bine de cincizeci de ani și de a-și recupera bunul. PE DREPT A. Privind încălcarea invocată a articolului 6 § 1 din Convenție

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului seu de acces la tribunal și a dreptului la un proces echitabil. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, înființat prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)." 1. Tezele părților

Guvernul consideră că schimbarea jurisprudenței din 7 iulie 2006 și aplicarea sa în cauza reclamantului nu au încălcat drepturile pe care le trage din această dispoziție.

Referindu-se la hotărâri ale Curții de Casație din 4 martie 2004 (Bull. civ. II, nr. 84), 23 septembrie 2004 (Bull. civ. II, nr. 413) și 8 martie 2005 (Bull. civ. I, nr. 113), subliniază la acest prim că mai multe decizii anterioare anunțau schimbarea jurisprudenței pe care o operează această hotărâre. Adaugă că, ca în cauza Legrand c. Franța (nr. 23228/08, 26 mai 2011), aceasta nu a avut ca efect privarea reclamantului și tatălui lui de dreptul lor de acces la tribunal, pe care l-au exercitat de altfel în prima instanță ca în apel în cadrul primei proceduri. Potrivit lui, decizia lor de a nu se pourvedeîn casație în 2002 ține de o strategie procedurală cu atât mai discutabilă că la acel timp, chestiunea rezilit la a împrumutului în use nu era obiectul unei jurisprudențe solid ancorate.

Privind aplicarea regulii de concentrare a mijloacelor, Guvernul estimează că teza reclamantului revine la a pune în cauză aprecierea judecătorilor interni. El observă că aceștia au constatat în cadrul celui de-al doilea proceduri că reclamantul nu a predat niciun nou congé ocupanților după hotărârea definitivă din 3 septembrie 2002 și că defectele de întreținere evocate nu prezentau nicio noutate: nicio greșeală nefiind comisă de ocupanți după această dată, acțiunea de expulzare a reclamantului era inadmisibilă. El subliniază că irevocabilitatea lucrului judecat atașată acestei hotărâri s-a opus ca o parte să formeze din nou o cerere în fața unui judecător, relativ la aceeași contestație și între aceleași părți, pe simplul motiv al unei evoluții jurisprudențiale apărute ulterior. Potrivit lui, a considera o evoluție jurisprudențială ca un fapt nou ar deschide calea unei remise în cauză potențial perpetue a deciziilor instanțelor revêtues ale autorității lucrului judecat, opunânduse chiar principiului securității juridice decurgând din art. 6. Guvernul observă în plus că, în cadrul celui de-al doilea proceduri, reclamantul și tatăl lui au invocatrh rezilierea unilaterală doar subsidiară în apel, cererea lor principală la acest stadiu fiind de asemenea rezilierea contractuală din cauza defectelor de întreținere.

Reclamantul reamintește că, dacă Curtea a judecat că o schimbare a jurisprudenței nu este în sine contrară principiului bunei administrări a justiției, ea a precizat că trebuie să fie special motivată cu privire la abordarea anterioară și că aplicarea sa retroactivă nu trebuie să constituie un obstacol în calea accesului la judecător. El constată că hotărârea din 7 iulie 2006 nu este special motivată. Privind accesul la judecător, el remarcă o diferență importantă între cazul suo și cel al reclamanților Legrand: în acel caz nu existase decât o singură schimbare de jurisprudență, asupra procedurii, și nu asupra fondului, și reclamanții ar fi putut prezenta mijlocul articolat în cadrul celui de-al doilea proceduri deja din introducerea primei instanțe. El deduce din aceasta că Curtea nu a permis Curții de Casație să opună principiul concentrării mijloacelor decât atunci când dualitatea procedurilor este datorată unei strategii procedurale ghidate de conveniența personală a reclamanților. Or, subliniază el, aceasta nu era abordarea lui: dacă nu s-a pourvoit în casație în 2002 este pentru că, în starea dreptului pozitiv, un recurs în casație ar fi fost sortit eșecului; nu a angajat o a doua procedură decât din momentul în care un drept de reziliare unilaterală a fost recunoscut de Curtea de Casație la 3 februarie 2003, și înainte ca schimbarea jurisprudenței din 7 iulie 2006 să o facă imposibilă. Potrivit lui, în timp ce recunoa existența dreptului seu pe fond, jurisdicțiile franceze l-au privat de posibilitatea de a se prevala de el din motive de procedură rezultând dintr-o schimbare de jurisprudență operată în curs de instanță. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește mai întâi că dreptul de acces la tribunale, garantat de art. 6 § 1, nu este absolut; se pretează la limitări implicit admise pentru că apelează prin natura sa însăși o reglementare de către Stat, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere. Este totuși datoria Curții de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează accesul deschis individului într-o manieră sau la o măsură atât de mare încât dreptul se vede afectat în substanța sa însăși. În plus, o asemenea limitare se împacă cu art. 6 § 1 numai dacă tinde la un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a vedea în particular Bellet c. Franța, 4 decembrie 1995, § 31, seria A nr. 333-B, precum și referințele care se găsesc acolo).

Ea constată apoi că rezultă din art. 1351 din codul civil că lucrul judecat de o sentință anterioară nu face autoritate cu privire la o nouă cerere decât dacă se bazează pe aceeași cauză și că trebuie pe lângă o identitate de părți și de obiect. Jurisprudența anterioară zilei de 7 iulie 2006 deducea din aceasta că autoritatea lucrului judecat nu face obstacol reînnoirii unei cereri formulate împotriva unui același pârât și pentru același obiect dar pe un temei legal diferit. Hotărârea Curții de Casație din 7 iulie 2006 stabilește „principiul concentrării mijloacelor", potrivit căruia reclamantul este obligat să prezinte deja în instanța referitoare la prima cerere ansamblul mijloacelor pe care le estimează de natură să o fundamenteze. Nu poate deci contesta identitatea de cauză între o a doua cerere și prima pentru a scăpa de autoritatea lucrului judecat invocând un temei legal pe care se abținuse de a-l ridica în cadrul primei cereri (paragrafe 17-19 mai sus).

Curtea constată că principiul concentrării mijloacelor tinde să asigure o bună administrare a justiției în ceea ce vizează să reducă riscul de manevre dilatoare și să favorizeze o judecată în termeni rezonabili. Limitarea dreptului de acces la tribunal pe care o operează se înscrie deci într-un obiectiv legitim.

Este de fapt o condiție imposibil de îndeplinit atunci când temeiul legal al unei cereri secunde se bazează pe o modificare a dreptului pozitiv ulterioară examinării primei cereri: prin definiție, reclamantul se găsea în imposibilitatea de a ridica acest temei în cadrul primei cereri. Aceasta nu prejudecă totuși chestiunea de a ști dacă un reclamant respins din acțiune printr-o decizie devenită irevocabilă poate invoca o schimbare ulterioară a stării dreptului pentru a sesiza din nou un tribunal cu cererea sa.

Oricum ar fi la acest privire, în speța, contrar ceea ce susține reclamantul, nu a fost împiedicat să beneficieze de schimbarea jurisprudenței operată de hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004 – care recunoaște împrumutatorului dreptul de a pune capăt unilateral unui împrumut în use cu durată nedeterminată – din cauza aplicării principiului concentrării mijloacelor. Rezultă de fapt din dosar că a doua cerere a sa, introdusă în fața tribunalului din Lisieux la 28 ianuarie 2005, nu se baza pe acest drept nou recunoscut împrumutatorului ci, ca în cadrul primei proceduri, pe un defect de întreținere pe care-l imputa ocupanților. De aceea a doua cerere a fost declarată inadmisibilă de curtea de apel din Caen în termenii următori: „(...) că în orice caz, acest defect nu prezintă nicio noutate din hotărârea din 2002; că, prin urmare, expertiza desfășurată nu permite să se rețină un defect de întreținere justificând o reziliare a comodatului după hotărârea din 3 septembrie 2002; considerând în consecință că acțiunea de expulzare a consorzilor Barras este inadmisibilă". Curtea observă că această concluzie este întărită de redactarea recursului în casație format împotriva acestei hotărâri de apel care, prin primul ei mijloc, reproșează în termeni ipotetici judecătorilor celui de-al doilea grad că au încălcat art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul Prim, „presupunând" că au intenționat să opună excepția de inadmisibilitate derivând din obligația de a concentra mijloacele invocate ca suport al unei cereri deja din prima procedură așa cum rezultă din hotărârea Adunării Plenare din 7 iulie 2006.

Prin urmare, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Privind încălcarea invocată a articolului 1 din Protocolul nr. 1

Reclamantul se plânge de faptul că, în ciuda schimbării jurisprudenței operată de hotărârea Curții de Casație din 3 februarie 2004, se află în imposibilitatea de a pune capăt împrumutului în use cu durată nedeterminată al cărui imobil îi aparține de mai bine de cincizeci de ani și de a-și recupera bunul. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, potrivit căruia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

Guvernul estimează că această parte a cererii este evident nefondată. El indică că Curtea de Casație s-a pronunțat doar asupra admisibilității cererii reclamantului cu privire la mijlocul de drept pe care-l invoca, tendință la expulzarea împrumutaților; prin aplicarea principiului concentrării mijloacelor, ea a judecat cererea inadmisibilă în absența unei circumstanțe noi. El subliniază că aceasta nu-i eliberează pe împrumutați de obligația lor de restitutie. Adaugă că, potrivit unei jurisprudențe constante (se referă la o hotărâre a Curții de Casație din 25 aprilie 2007, nr. 06-10.662), o cerere tinzând la aceleași scopuri ca o cerere anterioară – și chiar exact identică – este admisibilă dacă circumstanțele s-au schimbat de la prima judecată. Or, indică el, această circumstanță nouă poate rezida fie într-un fapt culpabil (care ar trebui stabilit ca suport al unei cereri de reziliare), fie în prevederea către ocupanți a unui congé manifestând dreptul de reziliare unilaterală recunoscut proprietarului.

Reclamantul respinge teza Guvernului potrivit căruia ar putea recupera posesiunea bunului invocat circumstanțe noi cum ar fi o altă greșeală sau prevederea unui nou congé. El subliniază mai întâi că chiar dacă ar considera că poate recupera bunul, el este privat de el din ziua în care a dorit să-l recupereze, sau cel puțin din hotărârea din 7 iulie 2006. El subliniază apoi că ocupanții ar putea foarte bine să nu comită greșeli. Privind posibilitatea de a preda un nou congé, el reamintește că în dreptul francez, prevederea unei sitate valorează ca congé (se referă la o hotărâre a Curții de Casație din 5 decembrie 2001; Bull. civ. III, nr. 141), și deduce din aceasta că atitudinea din 28 ianuarie 2005 prin care a sesizat judecătorii cu a doua acțiune a sa ar fi trebuit să constituie această „circumstanță nouă". Reclamantul concluzionează că este perfect incert dacă va putea vreodată recupera posesiunea bunului, decât dacă ocupanții mor înainte de el.

Cu toate acestea, așa cum a remarcad anterior Curtea, reclamantul a sesizat a doua oară tribunalul din Lisieux pentru a „cere rezilierea împrumutului în use din cauza defectelor de întreținere de către ocupanți", așa cum indică sentința pronunțată de această jurisdicție la 23 martie 2006. El nu poate deci pretinde că a fost privat de dreptul pe care-l enunță și îl protejează art. 1 din Protocolul Prim din cauza unui refuz de a-i acorda beneficiul unei jurisprudențe noi instituita de Curtea de Casație la 3 februarie 2004, pe care nu l-a solicitat aplicarea.

Prin urmare, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară Cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 aprilie 2015. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte

Le requérant, M. Jean-Louis Barras, est un ressortissant français né en 1949 et résidant à Beuvron en Auge. Il est représenté devant la Cour par M e Dominique Foussard, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. François Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les époux V. étaient gardiens salariés d’une ferme appartenant à la grand-mère du requérant. Ils bénéficiaient dans le cadre de leur contrat, de la mise à disposition d’une maison d’habitation. En 1960, la grand-mère du requérant mit fin à leur relation de travail mais autorisa les époux V. à y demeurer à titre gracieux leur vie durant.

Au décès de la mère du requérant (qui avait hérité de cette maison), le mari de celle-ci et le requérant devinrent respectivement usufruitier et nu propriétaire de cette maison. Souhaitant y loger le fils du requérant, ils décidèrent en 2000 de mettre un terme au prêt à usage dont bénéficiaient les époux V. Ces derniers ayant refusé de libérer les lieux, le requérant et son père les assignèrent devant le tribunal de grande instance de Lisieux aux fins d’obtenir leur expulsion.

Le tribunal de grande instance de Lisieux fit droit à leur demande par un jugement du 8 février 2001. Cependant, saisie par les époux V., la cour d’appel de Caen infirma ce jugement par un arrêt du 3 septembre 2002. Renvoyant aux articles 1888 et 1889 du code civil, elle jugea, au vu en particulier des situations économiques respectives des époux V. et du requérant, que les premiers avaient « un besoin de l’immeuble plus pressant ». Elle conclut également qu’il n’était pas établi que l’immeuble souffrait d’un défaut d’entretien imputable aux époux V. Estimant que cet arrêt était conforme aux principes qui se dégageaient alors de la jurisprudence de la Cour de cassation, le requérant et son père décidèrent de ne pas former de recours devant cette juridiction.

La Cour de Cassation, après avoir fait évoluer sa jurisprudence, décida par un arrêt du 3 février 2004 qu’un prêt à usage à durée indéterminée pouvait être résilié à tout moment, que le besoin de l’emprunteur ait cessé ou non (paragraphe 16 ci-dessous).

Le 28 janvier 2005, le requérant et son père assignèrent une nouvelle fois les époux V. devant le tribunal de grande instance de Lisieux. D’après le jugement rendu par cette juridiction le 23 mars 2006 (ci-dessous), ils entendaient « demander la résiliation du prêt à usage pour défaut d’entretien par les occupants » ainsi que l’expulsion de ces derniers. Ils se fondaient sur un rapport d’expertise déposé le 21 septembre 2004.

Le tribunal de grande instance de Lisieux débouta le requérant et son père par un jugement du 23 mars 2006, au motif que les époux V. n’avaient pas manqué à leur obligation d’entretien.

Par un arrêt du 30 octobre 2007, la cour d’appel de Caen infirma ce jugement et déclara le requérant et son père irrecevables en leur demande. Elle constata tout d’abord que, par son arrêt du 3 septembre 2002, « quels que soient les motifs pour lesquels cette décision [avait] été prise, [elle les avait] déboutés (...) de leur demande en expulsion des époux V., tant sur le moyen de la précarité de leur titre que sur celui du projet de loger l’un d’entre eux dans cette maison », et que les époux V. faisaient valoir qu’ayant été déboutés, le requérant et son père ne pouvaient présenter les mêmes demandes. Elle constata ensuite ce qui suit : « (...) Attendu que l’expert a relevé quelques défauts d’entretien à l’encontre des époux [V.] sur les embellissements des pièces et les boiseries ; qu’il s’agit de défauts anciens (...) ; que l’entretien était d’ailleurs difficile à compter de 1999, en l’état des dégâts occasionnés par la tempête à la toiture ; qu’en tout état de cause, ce défaut ne présente aucune nouveauté depuis l’arrêt de 2002 ; qu’ainsi, l’expertise diligentée ne permet pas de retenir un défaut d’entretien justifiant une résiliation du commodat postérieurement à l’arrêt du 3 septembre 2002 ».

Le requérant se pourvut en cassation. Il soutenait en particulier qu’à supposer que la cour d’appel ait entendu opposer la fin de non-recevoir tirée de la nécessité de concentrer les moyens invoqués à l’appui d’une demande dès la première instance, issue de l’arrêt de l’Assemblée plénière de la Cour de cassation du 7 juillet 2006 (paragraphe 19 ci-dessous), il y aurait là une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il déduisait cette conclusion du fait que sa demande était fondée sur une cause (le droit de résiliation unilatéral du prêteur) distincte de celle (le besoin pressant et imprévu du prêteur de reprendre son bien) de la demande d’expulsion qui avait été rejetée le 3 septembre 2002 par la cour d’appel de Caen. Il ajoutait qu’opposer cette fin de non-recevoir avait aussi pour effet de priver le prêteur de toute possibilité de reprendre le bien donné en commodat, en violation notamment de l’article 1 du Protocole n o 1. Il soutenait également que l’autorité de la chose jugée ne pouvait faire obstacle à ce que la partie précédemment déboutée se prévale d’un élément nouveau, pouvant notamment résider dans un revirement de jurisprudence. Or tel était selon lui la situation en sa cause : à la date du premier arrêt de la cour d’appel de Caen (le 3 septembre 2002), le droit de résiliation unilatéral du prêteur était exclu même si le prêt était à durée indéterminée ; depuis l’arrêt de la première chambre civile de la Cour de cassation du 3 février 2004, le prêteur peut résilier le prêt à tout moment dès lors qu’il est à durée indéterminée, peu important que le besoin de l’emprunteur n’ait pas cessé. Il estimait en conséquence qu’en déclarant sa demande irrecevable nonobstant ce fait nouveau, la cour d’appel de Caen avait violé l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour de cassation (première chambre civile) rejeta le pourvoi par un arrêt du 24 septembre 2009 ainsi motivé : « (...) attendu qu’il incombe au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estime de nature à fonder celle-ci ; que l’arrêt attaqué, constatant que les consorts Barras avaient été déboutés de leur demande d’expulsion des époux [V.] par arrêt du 3 septembre 2002, n’a pu qu’en déduire, en l’absence de faits nouveaux venus modifier la situation ainsi antérieurement reconnue en justice, et sans encourir les griefs de violation de l’article 6 § 1 de la Convention (...) et de l’article 1 du Protocole additionnel n o 1 ( ...), qu’ils étaient irrecevables en leurs prétentions tendant aux mêmes fins puisqu’ils entendaient à nouveau obtenir, en se fondant en particulier sur le droit de résiliation unilatérale reconnu au prêteur lorsque le prêt est à durée indéterminée, la résiliation du contrat liant les parties et l’expulsion des époux [V.] (...). » B. Le droit interne pertinent 1. Le prêt à usage, ou commodat

Le prêt à usage est un contrat par lequel l’une des parties livre une chose à l’autre pour s’en servir, à charge par le preneur de la rendre après s’en être servi (article 1875 du code civil).

Il résulte de l’article 1888 du code civil que le prêteur ne peut retirer la chose prêtée qu’après le terme convenu, ou, à défaut de convention, qu’après qu’elle a servi à l’usage pour lequel elle a été empruntée. L’article 1889 précise toutefois que, si, pendant ce délai, ou avant que le besoin de l’emprunteur ait cessé, il survient au prêteur un « besoin pressant et imprévu » de sa chose, le juge peut, suivant les circonstances, obliger l’emprunteur à la lui rendre.

Il fut longtemps admis que le prêteur avait le droit de résilier unilatéralement le contrat. La Cour de cassation a toutefois jugé en 1993 qu’en cas de prêt à usage à durée indéterminée, le prêteur ne pouvait retirer la chose prêtée qu’après qu’elle eut servi à l’usage pour lequel elle avait été empruntée, le juge pouvant cependant obliger l’emprunteur à la rendre si le prêteur en avait un « besoin pressant et imprévu » (voir, par exemple, première chambre civile, 3 février 1993, Bulletin 1993 I n o 62).

La Cour de cassation procéda à un revirement de jurisprudence en 1998. Elle jugea alors que « l’obligation pour le preneur de rendre la chose prêtée après s’en être servi est de l’essence du commodat » et que, par suite, « lorsqu’aucun terme n’a été convenu pour le prêt d’une chose d’un usage permanent, sans qu’aucun terme naturel soit prévisible, il appartient au juge de déterminer la durée du prêt » (Première chambre civile, 12 novembre 1998, Bulletin 1998 I n o 312 ; voir cependant : troisième chambre civile, 4 mai 2000, Bulletin 2000 III n o 97).

En 2004, procédant à un nouveau revirement de jurisprudence (Première chambre civile, 3 février 2004, Bulletin 2004 I n o 34), elle jugea ce qui suit : « (...) Attendu que l’obligation pour le preneur de rendre la chose prêtée après s’en être servi est de l’essence du commodat ; que lorsqu’aucun terme n’a été convenu pour le prêt d’une chose d’un usage permanent, sans qu’aucun terme naturel soit prévisible, le prêteur est en droit d’y mettre fin à tout moment, en respectant un délai de préavis raisonnable (...) ». 2. L’autorité de la chose jugée

L’article 1351 du code civil est ainsi libellé : « L’autorité de la chose jugée n’a lieu qu’à l’égard de ce qui a fait l’objet du jugement. Il faut que la chose demandée soit la même ; que la demande soit fondée sur la même cause ; que la demande soit entre les mêmes parties, et formée par elles et contre elles en la même qualité. »

La Cour de cassation en avait déduit que l’autorité de la chose jugée ne faisait pas obstacle au renouvellement d’une demande formée à l’encontre d’un même défendeur et pour le même objet mais sur un fondement différent (voir, par exemple, deuxième chambre civile, 3 juin 2004, Bulletin 2004 II n o 264, et chambre sociale, 24 mai 2006, Bulletin 2006 V n o 185).

Toutefois, par un arrêt du 7 juillet 2006 (Bulletin 2006 Assemblée plénière n o 8), l’Assemblée plénière de la Cour de cassation a retenu qu’« il incomb[ait] au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estim[ait] de nature à fonder celle-ci ». Elle a en conséquence jugé que la cour d’appel dont l’arrêt était soumis à son examen avait exactement déduit du fait que la demande dont elle était saisie tendait à la même fin que la demande originaire formée entre les mêmes parties, que le demandeur ne pouvait être admis à contester l’identité de cause des deux demandes en invoquant un fondement juridique qu’il s’était abstenu de soulever en temps utile et que la seconde demande se heurtait en conséquence à la chose précédemment jugée relativement à la même contestation. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu’on ait appliqué à sa demande le principe issu du revirement de jurisprudence opéré par la Cour de cassation le 7 juillet 2006, selon lequel une partie ne peut, pour contester l’identité de cause avec une demande en justice antérieure et échapper à l’autorité de la chose jugée, invoquer un fondement juridique qu’elle s’était abstenue de soulever dans le cadre de l’instance relative à sa première demande. Il souligne qu’il en résulte qu’une demande en justice est irrecevable dès lors qu’elle a le même objet qu’une demande précédemment formulée, même si elle est fondée sur une autre cause juridique. Il estime que son droit d’accès à un tribunal et son droit à un procès équitable ont été violés pour trois raisons: premièrement, parce qu’il a été fait application de cette règle alors que la première procédure qu’il a conduite s’est achevée avant le 7 juillet 2006 ; deuxièmement, parce qu’il s’est ainsi trouvé privé du bénéfice du revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004, qui consacre le droit du prêteur de mettre fin unilatéralement et à tout moment à un prêt à usage à durée indéterminée, constitutif selon lui d’un fait nouveau justifiant une nouvelle demande ; troisièmement, parce qu’en jugeant qu’il y avait en l’espèce « identité d’objets » alors que la résiliation du contrat de prêt à usage qu’il recherchait devait être décidée par le juge dans la première procédure, tandis qu’elle résultait dans la seconde d’un acte de volonté des propriétaires dont le juge interne ne devait que tirer les conséquences, le juge interne a donné une définition excessivement large à cette notion.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint du fait que, malgré le revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004, il se trouve dans l’impossibilité de mettre un terme au prêt à usage à durée indéterminée dont l’immeuble lui appartenant est l’objet depuis plus de cinquante ans et de récupérer son bien. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention

Le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal et de son droit à un procès équitable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » 1. Les thèses des parties

Le Gouvernement estime que le revirement de jurisprudence du 7 juillet 2006 et son application en la cause du requérant n’ont pas méconnu les droits qu’il tire de cette disposition.

Renvoyant à des arrêts de la Cour de cassation des 4 mars 2004 (Bull. civ. II, n o 84), 23 septembre 2004 (Bull. civ. II, n o 413) et 8 mars 2005 (Bull. civ. I, n o 113), il souligne à cet égard que plusieurs décisions antérieures annonçaient le revirement de jurisprudence qu’opère cet arrêt. Il ajoute que, comme dans l’affaire Legrand c. France (n o 23228/08, 26 mai 2011), cela n’a pas eu pour effet de priver le requérant et son père de leur droit d’accès à un tribunal, qu’ils ont d’ailleurs exercé en première instance comme en appel lors de la première procédure. Selon lui, leur décision de ne pas se pourvoir en cassation en 2002 relève d’une stratégie procédurale d’autant plus discutable qu’à cette époque, la question de la résiliation du prêt à usage ne faisait pas l’objet d’une jurisprudence solidement ancrée.

S’agissant de l’application de la règle de la concentration des moyens, le Gouvernement estime que la thèse du requérant revient à mettre en cause l’appréciation des juges internes. Il observe que ceux-ci ont constaté dans le cadre de la seconde procédure que le requérant n’avait délivré aucun nouveau congé aux occupants postérieurement à l’arrêt définitif du 3 septembre 2002 et que les défauts d’entretiens évoqués ne présentaient aucune nouveauté : aucune faute n’ayant été commise par les occupants après cette date, l’action en expulsion du requérant était irrecevable. Il souligne que l’irrévocabilité de la chose jugée attachée à cet arrêt s’opposait à ce qu’une partie forme à nouveau une demande devant un juge, relativement à la même contestation et entre les mêmes parties, sur le seul fondement d’une évolution jurisprudentielle apparue postérieurement. Selon lui, considérer une évolution jurisprudentielle comme un fait nouveau ouvrirait la voie à une remise en cause potentiellement perpétuelle des décisions de justices revêtues de l’autorité de la chose jugée, allant à l’encontre même du principe de sécurité juridique découlant de l’article 6. Le Gouvernement fait en outre remarquer que, dans le cadre de la seconde procédure, le requérant et son père n’ont invoqué la résiliation unilatérale qu’à titre subsidiaire en cause d’appel, leur demande à titre principale étant à ce stade aussi la résiliation contractuelle pour défaut d’entretien.

Le requérant rappelle que, si la Cour a jugé qu’un revirement de jurisprudence n’est pas en soi contraire au principe de bonne administration de la justice, elle a précisé qu’il doit être spécialement motivé au regard de l’approche précédente et que son application rétroactive ne doit pas constituer une entrave à l’accès au juge. Il constate que l’arrêt du 7 juillet 2006 n’est pas spécialement motivé. Quant à l’accès au juge, il relève une différence importante entre son cas et celui des requérants Legrand : il n’y avait eu dans ce cas qu’un seul revirement de jurisprudence, sur la procédure, et non sur le fond, et les requérants auraient pu présenter le moyen articulé dans le cadre de la deuxième procédure dès l’introduction de la première instance. Il en déduit que la Cour n’a permis à la Cour de cassation d’opposer le principe de la concentration des moyens que lorsque la dualité de procédures est due à une stratégie procédurale guidée par la convenance personnelle des requérants. Or, souligne-t-il, telle n’était pas sa démarche : s’il n’a pas saisi la Cour de cassation en 2002 c’est parce qu’en l’état du droit positif, un pourvoi en cassation aurait été voué à l’échec ; il n’a engagé une seconde procédure qu’à partir du moment où un droit de résiliation unilatéral a été reconnu par la Cour de cassation le 3 février 2003, et avant que le revirement de jurisprudence du 7 juillet 2006 ne le rende impossible. Selon lui, tout en reconnaissant l’existence de son droit au fond, les juridictions françaises l’ont privé de la possibilité de s’en prévaloir pour des raisons de procédure résultat d’un revirement de jurisprudence opéré en cours d’instance. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle tout d’abord que le droit d’accès aux tribunaux, garanti par l’article 6 § 1, n’est pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, réglementation qui peut varier dans le temps et dans l’espace en fonction des besoins et des ressources de la communauté et des individus. En élaborant pareille réglementation, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention ; elle doit se convaincre que les limitations appliquées ne restreignent pas l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir en particulier Bellet c. France , 4 décembre 1995, § 31, série A n o 333 ‑ B, ainsi que les références qui y figurent).

Elle constate ensuite qu’il résulte de l’article 1351 du code civil que la chose jugée par un jugement antérieur ne fait autorité à l’égard d’une nouvelle demande que si elle est fondée sur la même cause et qu’il y a en plus identité de parties et d’objet. La jurisprudence antérieure au 7 juillet 2006 en déduisait que l’autorité de la chose jugée ne faisait pas obstacle au renouvellement d’une demande formée à l’encontre d’un même défendeur et pour le même objet mais sur un fondement juridique différent. L’arrêt de la Cour de cassation du 7 juillet 2006 pose le « principe de la concentration des moyens », selon lequel le demandeur est tenu de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estime de nature à fonder celle-ci. Il ne peut donc contester l’identité de cause entre une seconde demande et la première pour échapper à l’autorité de la chose jugée en invoquant un fondement juridique qu’il s’était abstenu de soulever dans le cadre de sa première demande (paragraphes 17-19 ci-dessus).

La Cour relève que le principe de la concentration des moyens tend à assurer une bonne administration de la justice en ce qu’il vise à réduire le risque de manœuvres dilatoires et à favoriser un jugement dans un délai raisonnable. La limitation au droit d’accès à un tribunal qu’il opère s’inscrit donc dans un objectif légitime.

Il s’agit certes d’une condition impossible à remplir lorsque le fondement juridique d’une seconde demande repose sur une modification du droit positif postérieure à l’examen de la première demande : par définition, le demandeur se trouvait dans l’impossibilité de soulever ce fondement dans le cadre de sa première demande. Cela ne préjuge cependant pas de la question de savoir si un demandeur débouté de son action par une décision devenue irrévocable peut invoquer un changement ultérieur de l’état du droit pour saisir à nouveau un tribunal de sa demande.

Quoi qu’il en soit à cet égard, en l’espèce, contrairement à ce qu’affirme le requérant, il n’a pas été empêché de bénéficier du revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004 – qui reconnaît au prêteur le droit de mettre fin unilatéralement à un prêt à usage à durée indéterminée – du fait de l’application du principe de la concentration des moyens. Il ressort en effet du dossier que sa seconde demande, introduite devant le tribunal de grande instance de Lisieux le 28 janvier 2005, n’était pas fondée sur ce droit nouvellement reconnu au prêteur mais, comme dans le cadre de la première procédure, sur un défaut d’entretien qu’il imputait aux occupants. C’est pourquoi cette seconde demande a été déclarée irrecevable par la cour d’appel de Caen dans les termes suivants : « (...) qu’en tout état de cause, ce défaut ne présente aucune nouveauté depuis l’arrêt de 2002 ; qu’ainsi, l’expertise diligentée ne permet pas de retenir un défaut d’entretien justifiant une résiliation du commodat postérieurement à l’arrêt du 3 septembre 2002 ; attendu en conséquence que l’action en expulsion des consorts Barras est irrecevable ». La Cour note que cette conclusion est confortée par la rédaction du pourvoi en cassation formé contre cet arrêt d’appel qui, par son premier moyen, reproche en termes hypothétiques aux juges du second degré d’avoir violé l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du premier Protocole, « à supposer » qu’ils aient entendu opposer la fin de non-recevoir tirée de l’obligation de concentrer les moyens invoqués à l’appui d’une demande dès la première procédure telle qu’issue de l’arrêt d’Assemblée plénière du 7 juillet 2006.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1

Le requérant se plaint du fait que, malgré le revirement de jurisprudence opéré par l’arrêt de la Cour de cassation du 3 février 2004, il se trouve dans l’impossibilité de mettre un terme au prêt à usage à durée indéterminée dont l’immeuble lui appartenant est l’objet depuis plus de cinquante ans et de récupérer son bien. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée. Il indique que la Cour de cassation s’est seulement prononcée sur la recevabilité de la demande du requérant au regard du moyen de droit qu’il invoquait, tendant à l’expulsion des emprunteurs ; par application du principe de la concentration des moyens, elle a jugé la demande irrecevable en l’absence d’une circonstance nouvelle. Il souligne que cela ne libère pas les emprunteurs de leur obligation de restitution. Il ajoute que, selon une jurisprudence constante (il renvoie à un arrêt de la Cour de cassation du 25 avril 2007, n o 06-10.662), une demande tendant aux mêmes fins qu’une demande précédente – voire exactement identique – est recevable si les circonstances ont changé depuis le premier jugement. Or, indique-t-il, cette circonstance nouvelle peut résider soit dans un fait fautif (qu’il faudrait établir à l’appui d’une demande de résiliation), soit dans la délivrance aux occupants d’un congé manifestant le droit de résiliation unilatérale reconnu au propriétaire.

Le requérant rejette la thèse du Gouvernement selon laquelle il pourrait retrouver la possession de son bien en invoquant des circonstances nouvelles telles qu’une autre faute ou la délivrance d’un nouveau congé. Il souligne tout d’abord qu’à considérer même qu’il puisse récupérer son bien, il en est privé depuis le jour où il a souhaité le reprendre, ou du moins depuis l’arrêt du 7 juillet 2006. Il souligne ensuite que les occupants pourraient fort bien ne pas commettre de fautes. Quant à la possibilité de délivrer un nouveau congé, il rappelle qu’en droit français, la délivrance d’une assignation vaut congé (il renvoi à un arrêt de la Cour de cassation du 5 décembre 2001 ; Bull. civ. III, n o 141), et en déduit que l’assignation du 28 janvier 2005 par laquelle il a saisi les juges de sa seconde action aurait dû constituer cette « circonstance nouvelle ». Le requérant conclut qu’il est parfaitement douteux qu’il puisse un jour recouvrer la possession de son bien, sauf à ce que les occupants décèdent avant lui.

Cependant, comme la Cour l’a relevé précédemment, le requérant a saisi une seconde fois le tribunal de grand instance de Lisieux afin de « demander la résiliation du prêt à usage pour défaut d’entretien par les occupants », ainsi que l’indique le jugement prononcé par cette juridiction le 23 mars 2006. Il ne saurait donc prétendre avoir été privé du droit qu’énonce et protège l’article 1 du premier Protocole en raison d’un refus de lui accorder le bénéfice d’une nouvelle jurisprudence instaurée par la Cour de cassation le 3 février 2004, dont il n’a pas sollicité l’application.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 9 avril 2015. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président