RAMOS NUNES DE CARVALHO E SA c. PORTUGAL et 2 autres affaires

RAMOS NUNES DE CARVALHO E SA c. PORTUGAL et 2 autres affaires (CtEDO, 2015)

Comunicat la 20 martie 2015 SECȚIUNEA I Solicitări nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13 Paula Cristina RAMOS NUNES DE CARVALHO E SÁ împotriva Portugaliei EXPOSAT DE FAPTELE recurentei, Paula Cristina Ramos Nunes de Carvalho e Sá, este un resortisant portughez născut în 1972 și rezident la Barcelos. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul J. Ribeiro, avocat în Porto. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează. Cererea nr. 57728/13 La o dată nespecificată, Consiliul Suprem al Magistraturii (denumit în continuare "MCS") a decis să inițieze o procedură disciplinară împotriva recurentei, atunci judecător la Tribunalul din Vila Nova de Famalicão (procedura disciplinară nr. 333/10). La 13 martie 2011, judecătorul F.M.J. însărcinat cu procedura disciplinară și-a format rechizițiile, solicitând reclamantei să se aplice o pedeapsă de 20 de zile-amendă, pentru că a tratat un alt inspector judiciar, judecătorul HG, de care și-a asumat responsabilitatea pentru aprecierea sa profesională și pentru lipsa diligenței la 29 martie 2011, recurenta a prezentat în fața Forumului o cerere de recuzare a judecătorului F.M.J., pe motiv că acesta nu și-a respectat prezumția de nevinovăție și că era apropiat de inspectorul judiciar care se presupune că ar fi fost jignit de recurentă. La o dată nespecificată, recurenta și-a vărsat memoriul în apărare, invocând nulitatea procedurii disciplinare, pentru încălcarea principiilor egalității și imparțialității și pentru încălcarea dreptului său de audiere. La 10 aprilie 2011, judecătorul F.M.J. a solicitat deportarea sa în fața Forumului care se pretindea că a fost un dușman al reclamantului, în urma acuzațiilor pe care le-a adus împotriva sa în cadrul cererii sale de recuzare. La o dată nespecificată, Forumul a aprobat deportarea inspectorului judiciar, înlocuindu-l cu un alt inspector, judecătorul A.V.N. În raportul final elaborat la 23 septembrie 2011, inspectorul nou desemnat, judecătorul A.V.N., a propus reclamantului aplicarea de 15 zile-amendă pentru încălcarea obligației sale de corecție. În cursul procedurii, a fost ascultat un martor prezentat de recurentă. Acesta a declarat că a asistat la interviul din care a făcut parte și că reclamanta nu a ținut cuvintele care i-au fost reproșate în cursul acestuia. Prin decizia din 10 ianuarie 2012, Adunarea Plenară a Forumului a condamnat recurenta la o pedeapsă de 20 de zile-amendă, corespunzătoare cu 20 zile fără remunerație, pentru încălcarea obligației sale de corecție, mai exact, nu era necesar să se aplice o suspendare a pedepsei în cazul concret. La o dată nespecificată, recurenta s-a ocupat de casarea în fața secțiunii din litigiul Curții Supreme, solicitând o reexaminare a modului în care au fost întocmite faptele. În sprijinul cererii sale, reclamanta a denunțat caracterul disproporționat al pedepsei. La 21 martie 2013, secțiunea din litigiul Curții Supreme a confirmat decizia CSM, considerând în special: - nu a existat nici o îndoială cu privire la interpretarea standardelor de drept european și, prin urmare, că cererea de trimitere preliminară a cauzei în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene ar trebui respinsă - nu a fost responsabilitatea Curții Supreme de a face reexaminarea faptelor cauzei, ci doar de a efectua controlul caracterului rezonabil al stabilirii faptelor - că reclamanta a folosit o mărturie falsă, ceea ce merita reținut pentru stabilirea pedepsei - că autoritatea administrativă responsabilă de cauza nu a avut obligația de a aprecia suspendarea pedepsei cu moartea, dat fiind că o privare de libertate nu a fost în joc în cazul concret - că acuzațiile de O a doua procedură disciplinară (procedura nr. 179/11) a fost deschisă împotriva recurentei pentru utilizarea mărturiei false în cadrul procedurii precedente. La 26 mai 2011, inspectorul judiciar, judecătorul A.D.P.R., a formulat rechiziții împotriva reclamantei, invocând încălcarea obligației sale de loialitate. El nu a propus cu această ocazie aplicarea unei pedepse concrete. La 14 iulie 2011, inspectorul judiciar A.D.P.R. și-a prezentat raportul final, prin care a solicitat reclamantului să aplice o pedeapsă de 60 de zile de suspendare a exercițiului financiar. La 19 iulie 2011, recurenta a formulat o cerere în nulitate împotriva acestui raport în fața inspectorului judiciar, declarând că pedeapsa avută în vedere nu a fost înaintată direct în rechiziționările sale. Printr-o ordonanță din 31 august 2011, inspectorul judiciar A.D.P.R. a respins revendicarea recurentei. Prin decizia din 10 octombrie 2011, Adunarea Plenară a Forumului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă disciplinară de 100 de zile de suspendare a exercițiului, pentru încălcarea obligației sale de onestitate. 330/10 să prezinte declarații false cu privire la faptele care i-au fost imputate atunci. MSC stabilește aceste fapte ținând seama de extrasul apelurilor efectuate de recurentă cu telefonul mobil, obținut cu consimțământul recurentei la cererea inspectorului judiciar F.M.J. La o dată nespecificată, recurenta a formulat o acțiune în litigiu în fața Secțiunii pentru litigiul Curții Supreme împotriva deciziei din 10 octombrie 2011. - că MSC a modificat calificarea juridică a faptelor care i-au fost imputate atât ei, cât și modul în care a fost implicată în infracțiunea disciplinară - că Curtea Supremă a omis să-și motiveze decizia de a nu atașa pedeapsa aplicată de la o suspendare la executare - că pedeapsa aplicată era disproporționată. Prin hotărârea din 26 iunie 2013, Secțiunea pentru soluționarea litigiilor a Curții Supreme a confirmat decizia din 10 octombrie 2011 pe motive - pe care avea competențe limitate în ceea ce privește reexaminarea faptelor, în măsura în care este vorba despre o anulare a unei hotărâri și nu despre o instanță deplină în ceea ce privește art. 3 alineatul (1) din Codul de procedură în fața instanțelor administrative - că indicarea pedepsei propuse în raportul final al inspectorului judiciar a fost suficientă, deoarece acesta a fost adus în mod corespunzător la cunoștința reclamantei - că Forumul avea posibilitatea de a înrăutăți pedeapsa propusă, considerând că apărarea reclamantei se aplica în raport cu faptele cauzei și nu în raport cu pedeapsa propusă - că, în ceea ce privește recalificarea juridică a faptelor, drepturile recurentei au fost protejate din moment ce MSC, fără a modifica faptele, a creat o interpretare juridică diferită în ceea ce privește obligațiile încălcate - că Forumul însărcinat cu procedura disciplinară nu avea obligația de a aprecia suspendarea pedepsei de suspendare a exercițiului pe motiv că nu există un risc de privare a libertății, cu o marjă de apreciere în această privință - că pedeapsa nu a fost disproporționată. - ținând cont de minciuna unui martor în vederea protejării reclamantei, pe care CSM o putea lua în considerare, în pronunțarea sentinței, că recurenta a folosit o terță parte pentru a manipula dovezile cazului. 269/11) pentru că a pretins că a solicitat inspectorului judiciar, judecătorul F.M.J., în cursul unui interviu cu ușile închise, să nu dea în judecată în mod disciplinar martorul care a depus mărturie în favoarea sa în cadrul primei proceduri disciplinare. La 21 decembrie 2011, judecătorul A.D.P.R. a depus raportul său final prin care se declara că se aplică pedeapsa de revocare recurentei, pentru încălcarea obligaiei sale de onestitate. În memoriul său în apărare, recurenta a recunoscut că a avut un interviu cu ușile închise cu inspectorul judiciar, negând totuși că i-ar fi făcut o astfel de cerere. Printr-o decizie din 10 aprilie 2012, Adunarea Plenară a Forumului a condamnat recurenta la o pedeapsă de 180 de zile de suspendare a exercițiului financiar, pentru încălcarea obligațiilor sale de loialitate și de corecție. La o dată nespecificată, recurenta a atacat această decizie în fața secțiunii din litigiul Curții Supreme, solicitând o audiere publică în vederea prezentării unui martor și a unor documente în acest sens, denunțând recalificarea juridică a faptelor, nemotivarea refuzului de a aplica o suspendare a executării pedepsei pronunțate și caracterul disproporționat al pedepsei de suspendare a exercitării pronunțate. Prin hotărârea din 8 mai 2013, secțiunea din litigiul Curții Supreme a confirmat hotărârea din 10 aprilie 2012, precizând următoarele: - a fost necesar să se respingă cererea recurentei în vederea unei audiențe publice, dat fiind că nu îi revine sarcina de a efectua o reexaminare a modului în care au fost întocmite faptele și că aceasta se limita la termenii legii de a controla respectarea de către Forumul principiilor și normelor care reglementează examinarea probelor, în special coerența și caracterul rezonabil al verdictului privind stabilirea faptelor - că recurenta a prezentat o memorie lungă, ceea ce a făcut inutilă ținuta declarațiilor în materie de drept în formă orală - că audierea martorului solicitat viza să determine care era conținutul proiectului de decizie privind cauza disciplinară a recurentei, ceea ce era împotriva confidențialității procedurii care ducea la deliberarea finală - documentele prezentate de recurentă au făcut obiectul procedurii disciplinare - că Forumul avea o marjă largă de apreciere în ceea ce privește determinarea delincvenței disciplinare în ceea ce privește chestiunile care țin de drept, definită în termeni largi în statutul judecătorilor și că Curtea Supremă nu putea modifica această calificare juridică decât în caz de eroare vădită sau vădită în ceea ce privește gravitatea disciplinară a comportamentului recurentei; - Curtea Supremă nu putea nici să revizuiască pedeapsa aplicată, ci doar să decidă dacă aceasta era adecvată în mod corespunzător și dacă nu era disproporționată în raport cu încălcarea dreptului comunitar - nu a avut obligația de a se pronunța în privința refuzului de suspendare a pedepsei disciplinare aplicate, deoarece procedura nu a fost reglementată de dreptul penal și că a fost aplicată nicio pedeapsă privativă de libertate. 6 al Comisiei Europene pentru Democrație prin lege (Comisia de la Veneția) □ Raport privind independența sistemului judiciar a părții I: Independența judecătorilor din 12-13 martie 2010 (CDL-AD (2010) 004) Consiliile magistraturii sau instanțele disciplinare ar trebui să joace un rol decisiv în procedurile disciplinare și ar trebui să fie posibilă recursul la hotărârile organelor disciplinare. Estato dos Magistrados Judiciais) , se citesc după cum urmează art. 85 Judiciarii sunt supuse următoarelor tărâmuri de avertizare la indulgență mutația , suspendarea exercițiului , inaugurarea activității , pensionarea anticipată revocarea. Art. 87 L mai târziu este stabilită în zile, care pot varia de la 5 la 90 de zile. art. 89 (1) Pedeapsa de suspendare a exercițiului și a activității implică un ecartament complet al serviciului pe întreaga durată a pedepsei. (2) Pedeapsa de suspendare poate varia de la douăzeci la două sute patruzeci de zile. art. 95 1. Pedeapsa de pensionare anticipată sau de revocare se aplică atunci când magistratul (...) (b) dezvăluie o lipsă de onestitate (...) art. 102 art. 111 Este responsabilitatea Consiliului Suprem al Magistraturii la inițierea procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor.art. 131 Standardele care reglementează Statutul funcționarilor (...) se aplică cu titlu subsidiar, precum și Codul penal, Codul de procedură penală (...) art. 137 Consiliul superior al magistraturii este prezidat de președintele Curții Supreme și compus din următorii membri: Doi numiți de președintele Republicii; Șapte aleși de Parlament; Șapte aleși dintre și de judecători. Postul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi refuzat de judecători. art. 138 Vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii este judecătorul menționat la alineatul (2) din art. 141 și își exercită funcțiile cu timp integral. (...)art. 141 La alegerea membrilor menționați la lit. (c) din art. 137 alin. (2) din listele întocmite de cel puțin 20 de alegători. Listele includ un supleant în raport cu fiecare candidat efectiv, fiecare listă trebuind să cuprindă un judecător al Curții Supreme, doi judecători ai instanței judecătorești și un judecător din fiecare district judiciar. (...) art. 153 Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este responsabil de reprezentarea Consiliului; exercitarea funcțiilor delegate de Consiliu, cu posibilitatea subdelegării președintelui adjunct să primească jurământul președintelui adjunct, al inspectorilor judiciari și al secretarului; conducerea și coordonarea serviciilor de inspecție; elaborarea, sub propunerea secretarului, a circularelor; să exercite alte funcții atribuite prin lege. Președintele poate delega vicepreședintelui competența de a primi jurământul inspectorilor judiciari și al secretarului, precum și competențele prevăzute la literele (d) și (e). art. 168 Deciziile Consiliului Suprem al Magistraturii sunt susceptibile de a face recurs în fața Curții Supreme. În scopul examinării acțiunii menționate la alineatul precedent, Curtea Supremă funcționează prin intermediul unei formațiuni formate din cel mai vechi vicepreședinți ai săi, cu un vot echilibrat, și al unui judecător din fiecare dintre secțiuni, fiecare numit anual și succesiv, ținând seama de vechimea sa. 58/2008 din 9 septembrie 2008 privind disciplina funcționarilor dispune: (...) Datoriile generale ale funcționarilor sunt obligația de a urmări interesul general (...) obligația de a informa (...) datoria de loialitate h) obligația de a corecta (...) art. 674 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, care reglementează acțiunea în revizuire în fața Curții Supreme, se citește după cum urmează: Greșeala în evaluarea probelor și în stabilirea faptelor nu este susceptibilă de a face recurs în rejudecare numai atunci când a fost încălcată o dispoziție legală care impune un fel de dovadă pentru demonstrarea unui fapt sau stabilirea valorii probatorii a unei probe. GRIFS Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurenta se plânge în cadrul celor trei proceduri disciplinare deschise împotriva ei - că nu a avut acces la o instanță, întrucât secțiunea din litigiul Curții Supreme nu poate revizui faptele stabilite de Consiliul Suprem al Magistraturii - lipsei de independență și de imparțialitate a secțiunii de judecată a Curții Supreme - absența de la inaugurare publică. 55391/13 și 74041/13, recurenta denunță recalificarea de către Consiliul Superior a magistraturii acuzării care a fost adusă împotriva ei, și faptul că a reținut un mod de participare la încălcarea disciplinară diferită de cel imputat în rechiziții. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI La art. 6 alineatul (1) din Convenție, în domeniul său civil sau penal, se aplica procedura urmată în speță (Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda [GC], nr. 63235/00, § 61-62, CEDH 2007-II Olujćc. Croația, nr. 22330/05, § 31-43, 5 februarie 2009 Oleksandr Volkov c. Ucraina, n 21722/11, § 87-95, CEDH 2013)? În acest sens, a fost ascultată contestația privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale recurentei în conformitate cu cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție? În conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (1) din Convenție, având în vedere sfera de competență a secțiunii din litigiul Curții Supreme (a se vedea Albert și Le Cont c. Belgia, 10 februarie 1983, § 29 și § 36, seria A nr. 58 Oleksandr Volkov c. Ucraina, citată anterior, § 124-129 Olujić c. Croația, nr. 22330/05, §§ 31-43, 5 februarie 2009). - A încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Miller c. Suedia, nr. 55853/00, § 29, 8 februarie 2005 Jussila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, § 42 CEDH 2006 XIV și Grand Stevens și alții c. Italia, 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10, § 118-121, 4 martie 2014). - Preocupările recurentei cu privire la o lipsă de imparțialitate a secțiunii din litigiul Curții Supreme sunt justificate în mod obiectiv ( Ferrantelli și Santangello c. Italia, 7 august 1996, § 58, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 III; și Wettstein c. Elveția, n 33958/96, § 44, CEDH 2000-XII)? (3) În ipoteza aplicării componentei penale din art. 6 din Convenție la procedurile urmate în speță, cu condiția ca aceasta să se refere la dispozițiile nr. 55391/13 și 74041/13 Având în vedere recalificarea faptelor efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost recurenta informată în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva acesteia, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție? A dispus recurenta, în consecință, timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (3) litera (b) din convenție (a se vedea în special Drassich c. Italia, n 25575/04, 11 decembrie 2007)?

Communiquée le 20 mars 2015

PREMIÈRE SECTION

Requêtes n

o

55391/13, 57728/13 et 74041/13

Paula Cristina RAMOS NUNES DE CARVALHO E SÁ

contre le Portugal

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, M

me

Paula Cristina Ramos Nunes de Carvalho e Sá, est une ressortissante portugaise née en 1972 et résidant à Barcelos.

Elle est représentée devant la Cour par M

e

J. Ribeiro, avocat à Porto.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

1.

La requête n

o

57728/13

À une date non précisée, le Conseil supérieur de la magistrature (ci-après CSM) décida d’ouvrir une procédure disciplinaire contre la requérante, alors juge au tribunal de Vila Nova de Famalicão (procédure disciplinaire n

o

333/10).

Le 13 mars 2011, le juge inspecteur F.M.J. chargé de la procédure disciplinaire forma ses réquisitions, demandant l’application à la requérante d’une peine de 20 jours-amende, pour avoir traité un autre inspecteur judiciaire, le juge H.G., de « menteur » au cours d’un entretien téléphonique, violant ainsi son devoir de correction. Il l’accusa par ailleurs d’avoir traité l’inspecteur H.G. qui était chargé de son appréciation professionnelle «

d’inertie et de manque de diligence

».

Le 29 mars 2011, la requérante présenta devant le CSM une demande de récusation du juge F.M.J., au motif que celui-ci n’avait pas respecté sa présomption d’innocence et qu’il était proche de l’inspecteur judiciaire prétendument offensé par la requérante.

À une date non précisée, la requérante versa au dossier son mémoire en défense, invoquant la nullité de la procédure disciplinaire, pour violation des principes de l’égalité et de l’impartialité, et pour un manquement à son droit d’audition.

Le 10 avril 2011, le juge F.M.J. demanda son déport devant le CSM se disant « l’ennemi juré » de la requérante consécutivement aux accusations qu’elle avait portées contre lui dans le cadre de sa demande de récusation.

À une date non précisée, le CSM accorda le déport de l’inspecteur judiciaire, le remplaçant par un autre inspecteur, le juge A.V.N.

Dans le rapport final élaboré le 23 septembre 2011, l’inspecteur nouvellement désigné, le juge A.V.N., proposa l’application à la requérante de 15 jours-amende, pour violation de son devoir de correction.

Au cours de la procédure, un témoin présenté par la requérante fut entendu. Celui-ci déclara qu’il avait assisté à l’entretien litigieux et que la requérante n’avait pas tenu les propos qui lui étaient reprochés pendant celui-ci.

Par une décision du 10 janvier 2012, l’assemblée plénière du CSM condamna la requérante à une peine de 20 jours-amende, correspondant à 20

jours sans rémunération, pour violation de son devoir de correction, estimant qu’il n’y avait pas lieu d’appliquer un sursis de peine dans le cas concret.

À une date non précisée, la requérante se pourvut en cassation devant la section du contentieux de la Cour suprême, demandant un réexamen de l’établissement des faits. À l’appui de sa demande, la requérante dénonçait le caractère disproportionné de la peine.

Le 21 mars 2013, la section du contentieux de la Cour suprême confirma la décision du CSM, considérant

notamment :

- qu’il n’existait aucun doute quant à l’interprétation des normes de droit européen et, partant, qu’il y avait lieu de rejeter la demande de renvoi préjudiciel de l’affaire devant la Cour de justice de l’Union Européenne

;

- qu’il n’appartenait pas à la Cour suprême de faire le réexamen des faits de la cause mais seulement de procéder au contrôle du caractère raisonnable de l’établissement des faits

;

- que la requérante avait utilisé un faux témoignage ce qui méritait d’être retenu pour la fixation de la peine

;

- que l’autorité administrative en charge de l’affaire n’avait pas le devoir d’apprécier le sursis de la peine d’amende étant donné qu’une privation de la liberté n’était pas en jeu dans le cas concret

;

- que les accusations d’«

inertie

» et de «

manque de diligence

» tenues par la requérante à l’encontre de l’inspecteur judiciaire H.G. avaient blessé celui-ci, restant en-deçà du minimum éthique attendu d’un juge, et qu’elles n’étaient pas couvertes par la liberté d’expression.

2.

La requête n

o

55391/13

Une deuxième procédure disciplinaire (procédure n

o

179/11) fut ouverte à l’encontre de la requérante pour avoir utilisé un faux témoignage dans le cadre de la procédure précédente.

Le 26 mai 2011, l’inspecteur judiciaire, le juge A.D.P.R., forma des réquisitions contre la requérante, lui imputant la violation de son devoir de loyauté. Il ne proposa pas à cette occasion l’application d’une peine concrète.

Le 14 juillet 2011, l’inspecteur judiciaire A.D.P.R. soumit son rapport final, proposant l’application à la requérante d’une peine de 60 jours de suspension de l’exercice.

Le 19 juillet 2011, la requérante forma une demande en nullité contre ce rapport devant l’inspecteur judiciaire en dénonçant le fait que la peine envisagée n’ait pas été avancée directement dans ses réquisitions. Par une ordonnance du 31 août 2011, l’inspecteur judiciaire A.D.P.R. rejeta la prétention de la requérante.

Par une décision du 10 octobre 2011, l’assemblée plénière du CSM condamna la requérante à une peine disciplinaire de 100 jours de suspension de l’exercice, pour violation de son devoir d’honnêteté. Elle estima que la requérante avait fait une fausse déposition en demandant à un témoin qu’elle avait indiqué dans la procédure disciplinaire n

o

330/10 de produire de fausses déclarations sur les faits qui lui étaient alors imputés. Le CSM établit ces faits en tenant compte du relevé des appels réalisés par la requérante avec son téléphone portable, obtenu avec le consentement de la requérante à la demande de l’inspecteur judiciaire F.M.J.

À une date non précisée, la requérante forma un recours contentieux devant la Section du contentieux de la Cour suprême contre la décision du 10 octobre 2011. Contestant les faits, elle exposa ce qui suit

:

- qu’elle n’avait pas été entendue sur la peine disciplinaire proposée vu que les réquisitions ne précisaient pas celle-ci

;

- que le CSM avait modifié la qualification juridique des faits qui lui étaient imputés aussi bien que son mode de participation à l’infraction disciplinaire

;

- que la Cour suprême avait omis de motiver sa décision de ne pas assortir la peine appliquée d’un sursis à exécution

;

- que la peine appliquée était disproportionnée.

Par un arrêt du 26 juin 2013, la Section du contentieux de la Cour suprême confirma la décision du 10 octobre 2011 aux motifs

:

- qu’elle avait des pouvoirs limités concernant le réexamen des faits dans la mesure où il s’agissait d’un contentieux d’annulation et non pas de pleine juridiction eu égard à l’article 3 § 1 du code de la procédure devant les tribunaux administratifs

;

- que l’indication de la peine proposée dans le rapport final de l’inspecteur judiciaire était suffisante, celui-ci ayant été en outre dûment porté à la connaissance de la requérante

;

- que le CSM avait la possibilité d’aggraver la peine proposée, estimant que la défense de la requérante s’exerçait par rapport aux faits de la cause et non par rapport à la peine proposée

;

- que, en ce qui concerne la requalification juridique des faits, les droits de la requérante avaient été sauvegardés dès lors que le CSM, sans modifier les faits, avait ménagé une différente interprétation juridique quant aux devoirs enfreints

;

- que le CSM en charge de la procédure disciplinaire n’était pas tenu d’apprécier le sursis de la peine de suspension de l’exercice au motif que l’enjeu de l’affaire ne comportait pas un risque de privation de la liberté, bénéficiant d’une marge d’appréciation à cet égard

;

- que la peine n’apparaissait pas disproportionnée.

- eu égard au mensonge d’un témoin visant à protéger la requérante, que le CSM pouvait, dans le prononcé de la peine, prendre en considération que la requérante avait utilisé un tiers pour manipuler les preuves du dossier.

3.

La requête n

o

74041/13

Une troisième procédure disciplinaire fut ouverte à l’encontre de la requérante (procédure n

o

269/11) pour avoir prétendument demandé à l’inspecteur judiciaire, le juge F.M.J, au cours d’un entretien à huis clos, de ne pas poursuivre disciplinairement le témoin qui avait témoigné en sa faveur dans le cadre de la première procédure disciplinaire.

Le 21 décembre 2011 l’inspecteur judiciaire, le juge A.D.P.R., soumit son rapport final proposant l’application de la peine de révocation à la requérante, pour violation de son devoir d’honnêteté.

Dans son mémoire en défense, la requérante reconnut avoir eu un entretien à huis clos avec l’inspecteur judiciaire, niant toutefois lui avoir fait une telle demande.

Par une décision du 10 avril 2012, l’assemblée plénière du CSM condamna la requérante à une peine de 180 jours de suspension de l’exercice, pour violation de ses devoirs de loyauté et de correction.

À une date non précisée, la requérante attaqua cette décision devant la section du contentieux de la Cour suprême, demandant la tenue d’une audience publique afin d’y présenter un témoin et des documents, dénonçant la requalification juridique des faits, la non-motivation du refus d’appliquer un sursis à exécution à la peine prononcée et le caractère disproportionné de la peine de suspension de l’exercice prononcée.

Par un arrêt du 8 mai 2013, la section du contentieux de la Cour suprême confirma l’arrêt du 10 avril 2012, en exposant ce qui suit

:

- qu’il y avait lieu de rejeter la demande de la requérante en vue d’une audience publique étant donné qu’il ne lui appartenait pas de procéder au réexamen de l’établissement des faits et qu’elle se bornait aux termes de la loi à contrôler le respect par le CSM des principes et des règles régissant l’examen des preuves, notamment la cohérence et le caractère raisonnable du verdict portant sur l’établissement des faits

;

- que la requérante avait produit un long mémoire ce qui rendait inutile la tenue d’allégations en matière de droit sous forme orale

;

- que l’audition du témoin réclamée visait à déterminer quelle était la teneur du projet de décision portant sur l’affaire disciplinaire de la requérante ce qui allait à l’encontre de la confidentialité de la procédure menant à la délibération finale

;

- que les documents présentés par la requérante dépassaient l’objet de la procédure disciplinaire

;

- que le CSM jouissait d’une large marge d’appréciation concernant la détermination de l’infraction disciplinaire en ce qui concerne les questions relevant du droit, définie en des termes larges dans le statut des juges et que la Cour suprême ne pouvait modifier cette qualification juridique qu’en cas d’erreur manifeste ou grossière portant sur la gravité disciplinaire du comportement de la requérante

;

- que la Cour suprême ne pouvait pas non plus revoir la peine appliquée mais uniquement décider si elle était adéquate à l’infraction et si elle n’était pas disproportionnée par rapport à l’infraction

;

- qu’elle n’avait pas le devoir de se prononcer quant au refus de surseoir de la peine disciplinaire appliquée étant donné que la procédure ne relevait pas du droit pénal et qu’aucune peine privative de liberté avait été appliquée.

B.

Le droit international et interne pertinents

1.

Les travaux de la Commission européenne pour la démocratie par

le droit (Commission de Venise)

Selon la conclusion n

o

6 de la Commission européenne pour la démocratie par le droit (Commission de Venise) – Rapport sur l’indépendance du système judiciaire – Partie I : L’indépendance des juges, du 12-13 mars 2010 (CDL-AD (2010) 004)

:

«

Les conseils de la magistrature, ou les juridictions disciplinaires, devraient jouer un rôle déterminant dans les procédures disciplinaires. Il devrait être possible de faire appel des décisions des instances disciplinaires.

»

2.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la loi n

o

21/85 du 30 juillet 1985, relative au statut des magistrats de l’ordre judiciaire (

Estatuto dos Magistrados Judiciais)

, se lisent comme suit

:

Article 85

«

1.

Les magistrats sont soumis aux peines suivantes

:

a)

l’avertissement

;

b)

l’amende

;

c)

la mutation ;

d)

la suspension de l’exercice ;

e)

l’inactivité ;

f)

la retraite anticipée

;

g)

la révocation.

»

Article 87

«

L’amende est fixée en jours, pouvant aller de 5 à 90 jours.

»

Article 89

«

Article 95

«

:

(...)

b) révèle un manque d’honnêteté (...)

»

Article 102

«

L’amende est mise en œuvre par le prélèvement dans le salaire du magistrat du montant correspondant au nombre de jours appliqué.

»

Article 111

«

Il incombe au Conseil supérieur de la magistrature l’instauration de procédures disciplinaires contre les juges.

»

Article 131

«

Les normes régissant le statut des fonctionnaires (...) sont applicables à titre subsidiaire, aussi bien que le code pénal, le code de procédure pénale (...)

»

Article 137

«

1.

Le Conseil supérieur de la magistrature est présidé par le président de la Cour suprême et composé des membres suivants :

a)

Deux désignés par le Président de la République ;

b)

Sept élus par le Parlement ;

c)

Sept élus parmi et par les magistrats.

2.

Le poste de membre du Conseil supérieur de la magistrature ne peut pas être refusé par les juges.

»

Article 138

«

1.

Le vice-président du Conseil supérieur de la magistrature est le juge mentionné à l’alinéa 2 de l’article 141 et il exerce ses fonctions à plein temps.

(...)

»

Article 141

«

1.

L’élection des membres indiqués à l’alinéa c) de l’article 137 § 2 s’effectue à partir de listes établies par un minimum de 20 électeurs.

2.

Les listes incluent un suppléant par rapport à chaque candidat effectif, chaque liste devant comporter un juge de la Cour suprême, deux juges de la cour d’appel et un juge de chaque district judiciaire.

(...)

»

Article 153

«

1.

Il incombe au Président du Conseil supérieur de la magistrature de

:

a)

représenter le Conseil ;

b)

exercer les fonctions déléguées par le Conseil, avec possibilité de subdélégation au président adjoint

;

c)

recevoir le serment du président adjoint, des inspecteurs judiciaires et du secrétaire ;

d)

diriger et coordonner les services d’inspection ;

e)

élaborer, sous proposition du secrétaire, des circulaires ;

f)

exercer les autres fonctions attribuées par la loi.

2.

Le président peut déléguer au vice-président la compétence pour recevoir le serment des inspecteurs judiciaires et du secrétaire, aussi bien que les compétences prévues à l’alinéa d) et e).

»

Article 168

«

1.

Les décisions du Conseil supérieur de la magistrature sont susceptibles de recours devant la Cour suprême.

2.

Aux fins de l’examen du recours cité au paragraphe précédent, la Cour suprême fonctionne par le biais d’une formation constituée du plus ancien de ses vice

‑

présidents, disposant d’une voix prépondérante, et d’un juge de chacune des sections, chacun nommé annuellement et successivement compte tenu de son ancienneté.

»

(...)

»

L’article 3 § 2 de la loi n

o

58/2008 du 9 septembre 2008 régissant la discipline des fonctionnaires dispose :

«

(...)

2.

Les devoirs généraux des fonctionnaires sont

:

a)

le devoir de poursuite de l’intérêt général

;

(...)

d)

le devoir d’information

;

(...)

g)

le devoir de loyauté

;

h) le devoir de correction

;

(...)

»

L’article 674 § 1 du code de procédure civile en vigueur, régissant le recours en révision devant la Cour suprême, se lit comme suit

:

«

L’erreur dans l’évaluation des preuves et dans l’établissement des faits n’est susceptible de recours en révision que lorsque ait été violée une disposition légale exigeant une espèce de preuve pour la démonstration d’un fait ou fixant la valeur probatoire d’une preuve.

»

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint dans le cadre des trois procédures disciplinaires ouvertes contre elle

:

- de ne pas avoir eu accès à un tribunal étant donné que la section du contentieux de la Cour suprême ne peut revoir les faits établis par le Conseil supérieur de la magistrature

;

- du manque d’indépendance et d’impartialité de la section du contentieux de la Cour suprême

;

- de l’absence d’audience publique.

S’agissant des requêtes n

os

55391/13 et 74041/13, la requérante dénonce la requalification par le Conseil supérieur de la magistrature de l’accusation qui était portée contre elle, et le fait qu’il a retenu un mode de participation à l’infraction disciplinaire différent de celui imputé dans les réquisitions.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche civile ou pénale, était-il applicable aux procédures suivies en l’espèce (

Vilho Eskelinen et autres c. Finlande

[GC], n

o

63235/00, §§ 61-62, CEDH 2007-II

;

Olujić c.

Croatie

, n

o

22330/05, §§ 31-43, 5 février 2009

;

Oleksandr Volkov c.

Ukraine

, n

o

21722/11, §§ 87-95, CEDH 2013) ?

2.

Dans l’affirmative, la contestation sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante a-t-elle été entendue conformément aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention

? En particulier

:

- La requérante a-t-elle eu la possibilité de soumettre ses contestations à un «

tribunal

» répondant aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, eu égard à l’étendue des compétences de la section du contentieux de la Cour suprême

?

(voir,

Albert et Le Compte c. Belgique

, 10 février 1983, § 29 et § 36, série A no 58

;

Oleksandr Volkov c. Ukraine

, précité, §§ 124-129

;

Olujić c. Croatie

, n

o

22330/05, §§ 31-43, 5 février 2009).

- Le fait que les affaires n’ont pas été entendues au cours d’une audience publique a-t-il méconnu le droit de la requérante à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? (voir,

Miller c. Suède

, n

o

55853/00, § 29, 8 février 2005

;

Jussila c. Finlande

[GC], n

o

73053/01, § 42, CEDH

2006

‑

XIV

; et

Grande Stevens

et autres c. Italie

, n

os

18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 et 18698/10, §§ 118-121, 4 mars 2014).

- Les craintes de la requérante quant à un manque d’impartialité de la section du contentieux de la Cour suprême sont-elles objectivement justifiées (

Ferrantelli et Santangelo c. Italie

, 7 août 1996, § 58, Recueil des arrêts et décisions 1996

‑

III

; et

Wettstein c. Suisse

, n

o

33958/96, § 44, CEDH

2000-XII) ?

os

55391/13 et 74041/13

,

compte tenu de la requalification des faits opérée par le Conseil supérieur de la magistrature, la requérante a-t-elle été informée d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre elle, comme l’exige l’article 6 § 3 a) de la Convention ? La requérante a-t-elle disposé, en conséquence, du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, comme l’exige l’article 6 § 3 b) de la Convention (voir, notamment,

Drassich c. Italie

, n

o

25575/04, 11 décembre 2007) ?