Comunicat la 18 ianuarie 2016 Secțiunea a patra Cerere nr. 70465/12 Joaquim António PAIS PIRES DE LIMA împotriva Portugaliei, introdusă la 23 octombrie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Joaquim António Pais Pires de Lima, este un cetățean portughez născut în 1938 și rezident în Cascais. Este reprezentat în fața Curții de către dl R. Sá Fernandes, avocat la Lisabona. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 martie 2007, reclamantul a prezentat în fața Consiliului Superior al Magistraturii (Conselho Superior da Magistratura) ) o plângere disciplinară împotriva judecătorului R. P. pentru o presupusă conduită părtinitoare a acestuia într-un caz civil în care reclamanții au fost reprezentați de reclamant ca avocat.
În plângerea sa, reclamantul a denumit în mod grosolan și părtinitor mai, în cazul în care cauza a avut suspiciuni mari de corupție la 22 mai 2007, Consiliul Suprem al Magistraturii care l-a ascultat pe judecătorul denunțat a clasat cauza fără urmări, pe motiv că nimic nu permitea să se ajungă la concluzia unei acțiuni părtinitoare a judecătorului R. P. La 29 octombrie 2007, judecătorul R. P. l-a numit pe reclamant să acționeze în răspundere civilă în fața Tribunalului de la Lisabona, solicitând condamnarea reclamantului la plata a 150 000 EUR pentru încălcarea reputației sale, având în vedere faptele prezentate în plângerea din 1 martie 2007. La 2 ianuarie 2008, reclamantul și-a prezentat memoriul în răspuns.
Prin ordonanța din 28 februarie 2008, Tribunalul de la Lisabona a stabilit faptele stabilite și faptele care trebuie stabilite (materiala sense e base instrutória la 17 iulie 2008, Tribunalul de la Lisabona, considerând că reclamantul a adus atingere onoarei judecătorului R. P., l-a condamnat să-i plătească 50 000 EUR ca prejudiciu moral. În urma unei plângeri din partea judecătorului R. P., la 14 aprilie 2009, la 14 aprilie 2009, la ordinul avocaților a aplicat reclamantului o sancțiune disciplinară de condamnare, pe motiv că acesta nu avea în prealabil înștiințat judecătorul înainte de depunerea plângerii sale în fața Consiliului Suprem al Magistraturii, astfel cum îi impunea statutul avocaților.
În ceea ce privește conținutul afirmațiilor reclamantului în scrisoarea din 1 martie 2007, instanța de arbitraj nu a dat niciun răspuns cauzei. Reclamantul a interjectat apel împotriva … Aprilie 2009 Curtea de la Lisabona a anulat hotărârea primei instanțe și a dispus reinserția în instanță a instanței de la Lisabona să ia în considerare faptele invocate de reclamant în apărarea sa care nu fuseseră reținute cu ocazia ordonanței de stabilire a faptelor care trebuie stabilite. În urma unei noi audieri, la 22 aprilie 2010, Tribunalul de la Lisabona l-a condamnat din nou pe reclamant la plata a 50 000 EUR pentru daune morale. octombrie 2011 Curtea de apel de la Lisabona a respins cererea reclamantului și a acordat parțial dreptul reclamantului de a aduce despăgubirile înapoi pentru încălcarea onoarei sale la 100 000 EUR.
La o dată nespecificată, recurentul s-a ocupat de casarea în fața Curții Supreme, susținând că: în pofida anulării primei hotărâri, instanțele judecătorești nu au luat în considerare toate faptele relevante pentru apărarea reclamantului și că acesta a acționat în cadrul dreptului său la libertatea de exprimare. La 17 aprilie 2012, Curtea Supremă, printr-o hotărâre notificată reclamantului la 20 aprilie 2012, a respins parțial recursul de reducere a recursului la 50 000 EUR. În hotărârea din 17 aprilie 2012, Curtea Supremă a considerat că cuvintele reclamantului au adus atingere onoarei și reputației reclamantului. În al doilea rând, aceasta a pus în balanță între, pe de o parte, dreptul reclamantului de a-și respecta reputația și, pe de altă parte, dreptul reclamantului la libertatea sa de exprimare, în special dreptul său de a se plânge de conduita unui judecător în cursul unei proceduri civile.
În speță, recunoscând dreptul la denunțarea faptelor pretins ilicite comise de un judecător, Curtea Supremă consideră că: plângerea disciplinară a reclamantului a fost ilicită având în vedere lipsa de probe a faptelor invocate în susținerea tezei sale, plângerea nu constituia o cale de atac necesară pentru apărarea drepturilor procedurale ale părților reprezentate de solicitant, pe motiv că au trecut aproape 10 luni între hotărârea pronunțată de judecătorul P. și depunerea plângerii disciplinare plângerea disciplinară nu se limita la o narațiune a faptelor imputate judecătorului R. P. reclamantul emite, de asemenea, hotărâri de valoare în privința judecătorului în cauză plângerea în fața Forumului a fost gratuită și malițioasă stabilirea de către prima instanță a despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în suma de 50 000 de euro luase în considerare toate aspectele relevante și era conformă cu criteriile urmate în mod normal de jurisprudența națională.
Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale Constituției sunt următoarele: art. 26 1. Toate drepturile (...) sunt recunoscute cu numele corect și reputația, cu rezerva vieții private și de familie. (...) În momentul faptelor, dispozițiile relevante din Codul civil se citeau astfel: art. 70 Protecția generală a persoanei (2) Fără a aduce atingere răspunderii civile pe care ar putea să o dea la adresa persoanei în cauză, persoana vizată poate solicita măsuri, în conformitate cu circumstanțele cauzei, în scopul de a evita punerea în aplicare a unei amenințări sau de a atenua consecințele unei vătămări. În cazul unui conflict între aceleași drepturi sau între drepturile de aceeași natură, titularii acestora vor trebui să cedeze în măsura în care este necesar pentru ca toate drepturile să producă și ele efecte, fără a defavoriza nici una dintre părți.
Oricine, printr-un dol sau o greșeală simplă, aduce atingere în mod ilicit unui drept da … □ Oricine menționează sau face cunoscut un fapt care ar putea aduce atingere reputației sau numelui corect al unei persoane fizice sau juridice va răspunde la prejudiciile cauzate. 10 din Convenție, reclamantul se plânge că condamnarea sa la condamnarea civilă fără a lua în considerare faptele relevante pentru apărarea sa a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE A fost afectată libertatea de exprimare a reclamantului, în sensul art. 10 alin. (1) din Convenție În special, în ce măsură obligațiile și responsabilitățile pe care le presupune statutul reclamantului sunt relevante pentru cauza sa și pentru marja de apreciere a statului în acest domeniu Nikula c. Finlanda, nr 31611/96, § 44, 52 și 54, CEDH 2002 Lešník c. Slovacia 35640/97, § 57 CEDH 2003 IV; Kyprianou c. Cipru [GC], n 73797/01, § 173 și 175, CEDH 2005 XIII)
Communiquée le 18 janvier 2016
Requête n o 70465/12 Joaquim António PAIS PIRES DE LIMA contre le Portugal introduite le 23 octobre 2012
Le requérant, M. Joaquim António Pais Pires de Lima, est un ressortissant portugais né en 1938 et résidant à Cascais. Il est représenté devant la Cour par M e R. Sá Fernandes, avocat à Lisbonne. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 1 er mars 2007, le requérant présenta devant le Conseil supérieur de la magistrature ( Conselho Superior da Magistratura ) une plainte disciplinaire contre le juge R. P. pour une prétendue conduite partiale de celui-ci dans une affaire au civil où les demandeurs étaient représentés par le requérant en tant qu’avocat.
Dans sa plainte, le requérant dénonçait « une combine entre le juge R. P. et la société défenderesse et son gérant afin de bénéficier ces derniers » ; il dénonça également une conduite du juge « grossière et partiale », estimant que l’affaire soulevait de « grands soupçons de corruption ». Le 22 mai 2007, le Conseil supérieur de la magistrature ayant entendu le juge dénoncé classa l’affaire sans suites, au motif que rien ne permettait de conclure à une action partiale du juge R. P. Le 29 octobre 2007, le juge R. P. assigna le requérant d’une action en responsabilité civile devant le tribunal de Lisbonne, demandant la condamnation du requérant au versement de 150 000 euros pour atteinte à sa réputation au vu des faits exposés dans la plainte du 1 er mars 2007. Le 2 janvier 2008, le requérant présenta son mémoire en réponse.
Par une ordonnance du 28 février 2008, le tribunal de Lisbonne fixa les faits établis et les faits à établir ( matéria assente e base instrutória ). Le 17 juillet 2008, le tribunal de Lisbonne, considérant que le requérant avait porté atteinte à l’honneur du juge R. P., le condamna à lui verser 50 000 euros au titre de préjudice moral. Suite à une plainte portée par le juge R. P., le 14 avril 2009 l’Ordre des avocats appliqua au requérant une sanction disciplinaire de blâme, au motif que celui-ci n’avait pas au préalable prévenu le juge avant le dépôt de sa plainte devant le Conseil supérieur de la magistrature, comme le lui imposait le statut des avocats. Pour ce qui était de la teneur des propos du requérant dans la lettre du 1 er mars 2007, l’Ordre des avocats ne donna aucune suite à l’affaire.
Le requérant ayant interjeté appel contre l’ordonnance qui avait fixé les faits à établir et contre le jugement du 17 juillet 2008, le 16 avril 2009 la cour d’appel de Lisbonne annula le jugement de la première instance et ordonna la répétition de l’audience. Elle invita le tribunal de Lisbonne à prendre en compte à l’audience des faits allégués par le requérant en sa défense qui n’avaient pas été retenus lors de l’ordonnance de fixation des faits à établir. Suite à la réalisation d’une nouvelle audience, le 22 avril 2010 le tribunal de Lisbonne condamna à nouveau le requérant au versement de 50 000 euros au titre de dommage moral. Suite aux appels interjetés et par le requérant et par le demandeur, le 4 octobre 2011 la cour d’appel de Lisbonne rejeta l’appel du requérant et fit partiellement droit au demandeur ramenant la réparation pour atteinte à son honneur à 100 000 euros.
À une date non précisée, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême, faisant valoir qu’en dépit de l’annulation du premier jugement les juridictions n’avaient pas pris en compte tous les faits pertinents pour la défense du requérant et que celui-ci avait agi dans le cadre de son droit à la liberté d’expression. Le 17 avril 2012, la Cour suprême, par un arrêt notifié au requérant le 20 avril 2012, rejeta partiellement le pourvoi réduisant toutefois l’indemnisation à 50 000 euros. La Cour suprême, dans l’arrêt du 17 avril 2012, considéra que les propos du requérant avaient porté atteinte à l’honneur et à la réputation du demandeur. Elle fit ensuite la mise en balance entre, d’une part, le droit du demandeur au respect de sa réputation et, d’autre part, le droit du requérant à sa liberté d’expression, notamment son droit de se plaindre de la conduite d’un juge au cours d’une procédure civile.
En l’espèce, reconnaissant le droit à la dénonciation de faits prétendument illicites commis par un juge, la Cour suprême estima que : a) la plainte disciplinaire du requérant était illicite compte tenu de l’absence de preuve des faits allégués à l’appui de sa thèse ; b) la plainte ne constituait pas un recours nécessaire à la sauvegarde des droits procéduraux des parties représentées par le requérant, au motif que presque dix mois s’étaient écoulés entre le jugement prononcé par le juge R. P. et le dépôt de la plainte disciplinaire ; c) la plainte disciplinaire ne se bornait pas à une narration des faits imputés au juge R. P. le requérant émettant aussi des jugements de valeur à l’égard du juge concerné ; d) la plainte devant le CSM était gratuite et malveillante ; e) la fixation par la première instance de l’indemnisation pour le préjudice moral subi par le demandeur en une somme de 50 000 euros avait pris en compte tous les aspects pertinents et elle était conforme aux critères normalement suivis par la jurisprudence nationale.
B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes de la Constitution sont les suivantes : Article 26 « 1. À tous sont reconnus les droits (...) au bon nom et à la réputation, à la réserve de la vie privée et familiale. (...) ». Au moment des faits, les dispositions pertinentes du code civil se lisaient ainsi : Article 70 Protection générale de la personne « 1. La loi protège les individus contre les atteintes ou les menaces d’atteintes illicites contre leur personnalité physique ou morale. 2. Sans préjudice de la responsabilité civile à laquelle donnerait lieu l’atteinte, la personne concernée peut demander des mesures, adéquates aux circonstances de l’affaire, dans le but d’éviter la mise à exécution d’une menace ou d’atténuer les conséquences d’une atteinte.
» Article 335 Conflit de droits « 1. En cas de conflit entre mêmes droits ou entre droits de la même nature, leurs titulaires devront céder dans la mesure du nécessaire pour que tous les droits produisent également leurs effets, sans défavoriser aucune des parties. » (...) » Article 483 Principe général « Quiconque, par un dol ou une faute simple, porte atteinte de manière illicite à un droit d’autrui ou à une quelconque disposition légale ayant pour but la protection des intérêts d’autrui doit indemniser la personne lésée pour les dommages résultant d’un tel acte. (...) » Article 484 Atteinte à la réputation ou au bon nom « Quiconque énonce ou fait connaître un fait susceptible de porter atteinte à la réputation ou au bon nom d’une personne physique ou morale répondra des dommages causés.
» Article 487 Faute « (...) 2. La faute est appréciée, à défaut d’autre critère prévu par la loi, selon la diligence d’un bon père de famille, en fonction des circonstances de chaque espèce. » GRIEF Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint que sa condamnation au civil sans prise en compte des faits pertinents pour sa défense a constitué une violation de son droit à la liberté d’expression.
Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression du requérant, au sens de l’article 10 § 1 de la Convention ? En particulier, dans quelle mesure les devoirs et responsabilités que comporte le statut du requérant sont-ils pertinents pour son grief et pour la marge d’appréciation de l’État dans ce domaine ( Nikula c. Finlande , n o 31611/96, §§ 44, 52 et 54, CEDH 2002 ‑ II ; Lešník c. Slovaquie , n o 35640/97, § 57, CEDH 2003 ‑ IV; et Kyprianou c. Chypre [GC], n o 73797/01, §§ 173 et 175, CEDH 2005 ‑ XIII) ?