Comunicat la 27 martie 2015 CINQUCEA SECȚIUNE Cerere nr 42571/14 Mohamed OUAFI împotriva Franței introdusă la 28 mai 2014 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Mohammed Ouafi, este un resortisant tunisian născut în 1946 și rezident în Nisa. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul R. Jaidane, avocat la Nisa. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: circumstanțele decesului reclamantului La 12 aprilie 2006, fiul reclamantului, M.O., născut în 1979, a fost recunoscut ca fiind handicapat mintal cu o rată de decădere de 80%. Între 2001 și 2006, a fost supus mai multor spitalizări din oficiu, ultima fiind ordonată prin arestare prefectorială la 24 noiembrie 2006. La 4 decembrie 2006, M.O. a fost autorizat prin arestare prefectorială să efectueze o ieșire de testare pentru o perioadă de o lună. pentru a putea organiza un proiect de ieșire cu participarea centrului medical-psihologic și a familiei la 5 decembrie 2006, ca urmare a ieșirii sale din spital, M.O. a fost interpelat. În decembrie 2006, a fost condus în fața Parchetului din Grasse pentru executarea unei pedepse cu închisoarea de două luni, pronunțat în contradictoriu la 24 aprilie 2004 de către Tribunalul Corecțional din Grasse, pentru fapte de recuperare a bunurilor provenite dintr-un furt și furt cu distrugere sau degradare. Judecătorul care completează instrucțiunile individuale a specificat că M.O. a fost în curs de desfășurare o tulburare psihologică și psihiatrică și că tratamentul era în curs de desfășurare. În consecință, el a recomandat un examen medical și psihiatric urgent. Cu toate acestea, el nu a considerat că comportamentul de la să efectueze un examen medical și/sau psihiatric de urgență și să se asigure că tratamentul prescris a fost administrat în această zi înainte de ora 14:00. Supravegherea, astfel încât aceasta să completeze domeniul de aplicare al raportării persoanelor deținute care prezintă un risc suicidar. Nu s-a raportat niciun risc special. La 8 decembrie 2006, M.O. a fost transferat la casa din Nisa. Grija de sprijin pentru raportarea persoanelor deținute care prezintă un risc sinucigaș a fost umplut în aceeași zi de către șeful departamentului de detenție care nu a detectat niciun semn alarmant și a precizat că deținuții păreau să fie fără probleme în acest moment. La 12 ianuarie 2007, M.O. a fost notificat cu privire la punerea în aplicare a unei pedepse de trei luni de închisoare pronunțată în contradictoriu de tribunalul corecțional din Grasse la 13 decembrie 2006 pentru fapte de sfidare unei persoane depozitare a autorității publice. La 24 februarie 2007, în jurul orei 20:40, F.D., coleg de celulă al lui M.O., a fost trezit de un zgomot puternic. El a observat că masa celulei fusese mutată și că la ui a fost spânzurat cu un cearșaf agățat la etajul central al ferestrei. El a dat alarma și a tăiat cearșaful cu un cuțit rotund. Ajutorul nu l-a resuscitat pe M.O. Decesul a fost constatat la ora 21:05. Investigația efectuată în urma morții lui M.O. Investigatorii secției de poliție din Nisa au fost anunțați imediat și s-au transportat la fața locului. Ei au ridicat o stare de murdărie importantă în întreaga celulă cu prezența gândacilor. O scrisoare adresată de M.O. rudelor sale pentru a explica gestul său a fost găsită pe frigiderul celulei. L La 26 februarie 2007, procurorul general al Republicii Nisa a solicitat deschiderea unei informații judiciare în căutarea cauzelor morții reclamantului. Ultima rundă înainte de descoperirea sinuciderii a fost făcută la ora 20:05, iar cea anterioară la ora 18:51. F.D. a indicat anchetatorilor că, de ceva timp, dl. O. era deprimat și a precizat că familia sa nu venea să-l vadă. La 23 martie 2007, H.B.H., mama defunctului, s-a constituit parte civilă cu titlu incidentă la instanța judecătorească. Reclamantul a indicat anchetatorilor că nu s-a putut întâlni cu fiul său de la încarcerarea sa la Nisa, întrucât i s-au cerut de mai multe ori anumite documente justificative. El a precizat că nimic din scrisorile trimise de la Membrii corpului medical care au fost reținuți au fost auziți și au dezvăluit că deținutul avea antecedente psihiatrice cunoscute, care au condus la o încarcerare anterioară pentru a da foc celulei sale, ceea ce explică urmele de arsuri de pe corpul său. În decembrie 2006, pentru a beneficia de o mai bună asistență medicală, acesta fusese internat la spitalul de zi cu zi pentru a beneficia de o mai bună asistență medicală. Schimbarea celulei sale către sediul serviciilor de medicină psihică regională a permis instituirea unui tratament pe care la început nu l-a permis. Starea lui de sănătate era apoi stabilizată, lăsând foarte puțină suferință în comparație cu situația de la sosirea sa la serviciu. Echipa în funcție îl urmărea zilnic, dimineața și după-amiaza. De asemenea, se întâlnea cu medicul S.R. de două ori pe săptămână, apoi o dată pe săptămână, având în vedere îmbunătățirile constatate. Cu puțin timp înainte de a trece la acțiune, M.O. a fost informat că discuțiile cu familia sa vor fi puse în aplicare și că obținerea ochelarilor care i-au fost prescrise a fost accelerată. Asistenta socială a serviciului probatoriu de inserție și de probațiune a indicat anchetatorilor că au avut un interviu cu familia celui căruia i-a fost prescrisă, ca urmare a încarcerării sale. Aceasta i-a raportat antecedentele psihiatrice ale lui M.O., ceea ce a dus la plasarea sa sub supraveghere specială în așteptarea admiterii sale la spitalul de zi cu zi. Părinții săi au cerut, de asemenea, să nu fie singur în celulă, ținând cont de antecedentele sale sinucigașe. La 9 iulie 2007, instanța a pronunțat procedura și a ordonat ca aceasta să fie clasată fără urmă, nu există nici un element care să permită ca moartea să aibă o cauză criminală. La 8 februarie 2008, reclamantul, soția și copiii săi l-au sesizat pe ministrul justiției cu o cerere de despăgubire a prejudiciului cauzat de decesul M.O. a cărui responsabilitate a fost imputată administrației. Această cerere a fost respinsă prin scrisoarea din 8 aprilie 2008, conducerea administrației ð care susținea că M.O. a beneficiat de un urmărirea atentă a personalului medical și de supraveghere Reclamantul, soția și copiii săi au acționat în răspundere în fața instanțelor administrative și, prin decizia din 26 martie 2010, Tribunalul Administrativ din Nisa le-a respins cererea. Judecătorii au constatat că nu a existat nicio abatere în organizarea sau funcționarea serviciului care să nu fi putut fi stabilită împotriva administrației Ö Õ , care a fost conformă cu semnalarea Parchetului din Grasse prin luarea tuturor măsurilor de ordine Õ și prin punerea în aplicare a tuturor măsurilor de prevenire și de îngrijire a competenței serviciilor medicale și psihiatrice de natură să prevină orice risc de suicid, în pofida imprevizibilității acestei situații. Prin hotărârea din 19 aprilie 2012, Curtea Administrativă de Apel din Marsilia a respins apelul familiei, considerând că nimic nu permitea identificarea unei intenții sinucigașe în cadrul M.O., pe care administrația le luase în speță măsurile de supraveghere necesare și asigura monitorizarea pe care o comanda statul său și că nu a comis ulterior nicio greșeală de natură să-și asume răspunderea. La 18 decembrie 2013, Consiliul de Stat a declarat recursul familiei neautorizate. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile interne nu au respectat obligația de a proteja viața fiului său și consideră că acestea știau sau ar fi trebuit să știe că există un risc real și imediat de sinucidere și că nu au pus în aplicare măsurile pe care le așteptau în mod rezonabil pentru a-l preveni. Invocând art. 3 din Convenție, el susține, de asemenea, că menținerea fiului său în detenție, în pofida tulburărilor sale psihice, a părut a fi un tratament inuman și degradant. În special, statul ar fi trebuit să aibă cunoștință de riscul de sinucidere, având în vedere circumstanțele din speță și, în speță, a luat măsurile pe care ar fi trebuit să le aplice în mod rezonabil pentru a preveni realizarea acestui risc Fiul reclamantului a fost supus, cu încălcarea articolului 3 din convenție, unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante În plus, guvernul este invitat să comunice Curții copiile - din dosarul SMPR al fiului reclamantului (sigilat nr. 5 sesizat la cota D 74) - din dosarul medical al fiului reclamantului (sigilat nr. 6 sesizat la codul D 76) - din dosarul de inserție și eliberare a fiului reclamantului (remis la audierea dlui Veronic Chambe, cote D 66) - dosarul de detenție al fiului reclamantului (remis la audierea dlui Aline Guerin, cote 59).
Communiquée le 27 mars 2015
Requête n
o
42571/14
Mohamed OUAFI
contre la France
introduite le 28 mai 2014
Le requérant, Mohammed Ouafi, est un ressortissant tunisien né en 1946 et résidant à Nice. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les circonstances du décès du requérant
Le 12 avril 2006, le fils du requérant, M.O., né en 1979, fut reconnu handicapé mental avec un taux d’incapacité de 80%. Entre 2001 et 2006, il fit l’objet de plusieurs hospitalisations d’office, la dernière ayant été ordonnée par arrêté préfectoral en date du 24 novembre 2006.
Le 4 décembre 2006, M.O. fut autorisé par arrêté préfectoral à effectuer une sortie d’essai pour une durée d’un mois «
afin de pouvoir organiser un projet de sortie avec la participation du centre médico-psychologique et de la famille
».
Le 5 décembre 2006, à la suite de sa sortie du centre hospitalier, M.O. fut interpellé. Le 6
décembre 2006, il fut conduit devant le parquet de Grasse aux fins de mise à exécution d’une peine d’emprisonnement de deux mois, prononcée contradictoirement le 24 avril 2004 par le tribunal correctionnel de Grasse, pour des faits de recel de bien provenant d’un vol et vol avec destruction ou dégradation. Le magistrat qui remplit la notice individuelle précisa que M.O. présentait des troubles psychologiques et psychiatriques et qu’un traitement était en cours. Il préconisa en conséquence un examen médical et psychiatrique urgent. Cependant, il n’estima pas que le comportement de l’intéressé laissait craindre qu’il porte atteinte à son intégrité physique.
Par soit–transmis en date du 6 décembre 2006, il requit le directeur de la maison d’arrêt aux fins de faire «
procéder à un examen médical et/ou psychiatrique urgent et veiller à l’administration du traitement prescrit, ce jour avant 14
heures
».
M.O. fut écroué le 6 décembre 2006 à la maison d’arrêt de Grasse. Lors de son arrivée en détention, il rencontra le 1
er
surveillant, afin que celui-ci remplisse la grille d’aide au signalement des personnes détenues présentant un risque suicidaire. Aucun risque particulier ne fut signalé.
Le 8 décembre 2006, M.O. fut transféré à la maison d’arrêt de Nice. La grille d’aide au signalement des personnes détenues présentant un risque suicidaire fut remplie le jour même par le chef de service pénitentiaire qui ne détecta aucun signe alarmant et précisa que le détenu semblait «
sans problème en ce moment
».
Le 12 janvier 2007, M.O. se vit notifier la mise à exécution d’une peine de trois mois d’emprisonnement prononcée contradictoirement par le tribunal correctionnel de Grasse le 13 décembre 2006 pour des faits d’outrage à une personne dépositaire de l’autorité publique. La date de fin de peine fut donc fixée au 2 avril 2007.
Le 24 février 2007, vers 20 heures 40, F.D., codétenu de M.O., fut réveillé par un grand bruit. Il constata que la table de la cellule avait été déplacée et que l’intéressé était pendu avec un drap accroché au montant central de la fenêtre. Il donna l’alerte et coupa le drap à l’aide d’un couteau à bout rond.
Les secours ne purent réanimer M.O. Le décès fut constaté à 21
heures
05.
2.
L’enquête conduite à la suite du décès de M.O.
Les enquêteurs du commissariat de Nice furent avisés immédiatement et se transportèrent sur les lieux. Ils relevèrent un état de saleté important dans l’ensemble de la cellule avec la présence de cafards.
Une lettre adressée par M.O. à ses proches pour expliquer son geste fut retrouvée sur le réfrigérateur de la cellule. L’intéressé expliquait ne plus supporter sa vie et qu’il ne leur poserait plus de problèmes.
Un examen de corps permit de conclure à un décès par strangulation. Le médecin légiste constata la présence de plusieurs lésions de brulures anciennes.
Le 26 février 2007, le procureur de la République de Nice requit l’ouverture d’une information judiciaire en recherche des causes de la mort du requérant.
Une autopsie fut ordonnée par le juge d’instruction. Elle confirma les conclusions de l’examen de corps.
La fiche de renseignements de l’intéressé fit apparaître que celui-ci avait fait l’objet d’une mise en surveillance spéciale du 8 au 27 décembre 2006. La dernière ronde avant la découverte du suicide avait été effectuée à 20
heures 05 et la précédente à 18
heures
51.
F.D. indiqua aux enquêteurs que, depuis quelques temps, M.O. était déprimé. Il précisa que sa famille ne venait pas le voir.
Le 23 mars 2007, H.B.H., mère du défunt, se constitua partie civile à titre incident auprès du juge d’instruction.
Le requérant indiqua aux enquêteurs n’avoir pas pu rencontrer son fils depuis son incarcération à Nice, certaines pièces justificatives lui ayant été demandées plusieurs fois. Il précisa que rien dans les courriers envoyés par l’intéressé ne laissait penser qu’il allait mettre fin à ses jours.
Les membres du corps médical intervenant en détention furent entendus. Ils révélèrent que le détenu avait des antécédents psychiatriques connus, l’ayant conduit lors d’une précédente incarcération à mettre le feu à sa cellule, ce qui expliquait les traces de brûlures sur son corps. Le 15
décembre 2006, compte tenu de l’altération de l’état de l’intéressé, celui-ci avait été admis à l’hôpital de jour afin de bénéficier d’une meilleure prise en charge. Son changement de cellule vers les locaux du service médico-psychologique régional avait permis la mise en place d’un traitement qu’il refusait au départ. Son état s’était ensuite stabilisé, laissant percevoir très peu de souffrance par comparaison à la situation à son arrivée au service. L’équipe en place le suivait quotidiennement, matin et après-midi. Il rencontrait également le médecin S.R. deux fois par semaine, puis une fois par semaine au vu des améliorations constatées. Peu de temps avant son passage à l’acte, M.O. avait été informé que les parloirs avec sa famille allaient être mis en place et que l’obtention des lunettes qui lui avaient été prescrites avait été accélérée.
L’assistante sociale du service probatoire d’insertion et de probation indiqua aux enquêteurs avoir eu un entretien avec la famille de l’intéressé, à la suite de son incarcération. Celle-ci lui avait signalé les antécédents psychiatriques de M.O., ce qui avait entraîné son placement sous surveillance spéciale dans l’attente de son admission à l’hôpital de jour. Ses parents avaient également demandé qu’il ne soit pas seul en cellule, compte tenu de ses antécédents suicidaires.
Le 9 juillet 2007, le juge d’instruction clôtura la procédure et ordonna son classement sans suite, aucun élément ne permettant de donner au décès une cause criminelle.
3.
Les recours postérieurs du requérant
Le 8 février 2008, le requérant, son épouse et ses enfants saisirent la ministre de la Justice d’une demande d’indemnisation du préjudice causé par le décès de M.O. dont ils imputaient la responsabilité à l’administration pénitentiaire.
Cette demande fut rejetée par courrier du 8 avril 2008, la direction de l’administration pénitentiaire faisant valoir que M.O. avait bénéficié d’un «
suivi attentif du personnel tant médical que de surveillance
».
Le requérant, son épouse et ses enfants agirent en responsabilité devant les juridictions administratives.
Par décision du 26 mars 2010, le tribunal administratif de Nice rejeta leur requête. Les juges observèrent qu’aucune faute dans l’organisation ou le fonctionnement du service ne pouvait être établie à l’encontre de l’administration pénitentiaire, qui s’était conformée au signalement du parquet de Grasse en prenant toutes les mesures d’ordre pénitentiaire et en mettant en œuvre toutes les mesures de prévention et de soin de la compétence des services médicaux et psychiatriques de nature à prévenir tous risques de suicides, malgré l’imprévisibilité de cette situation.
Par un arrêt du 19 avril 2012, la cour administrative d’appel de Marseille rejeta l’appel de la famille, estimant que rien ne permettait de déceler une intention suicidaire chez M.O., que l’administration avait en l’espèce pris les mesures de surveillance nécessaires et assuré le suivi que commandait son état et qu’elle n’avait par suite commis aucune faute de nature à engager sa responsabilité.
Le 18 décembre 2013, le Conseil d’État déclara le pourvoi de la famille non admis.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint du manquement des autorités internes à leur obligation de protéger la vie de son fils. Il estime que celles-ci savaient ou auraient dû savoir qu’il y avait un risque réel et immédiat de suicide et qu’elles n’ont pas mis en œuvre les mesures raisonnablement attendues pour prévenir ce dernier.
Invoquant l’article 3 de la Convention, il fait également valoir que le maintien de son fils en détention, malgré ses troubles psychiatriques, s’apparentait à un traitement inhumain et dégradant.
1.
Le droit à la vie du fils du requérant, consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce
?
En particulier, l’État aurait-il dû avoir connaissance du risque de suicide compte tenu des circonstances de l’espèce et, dans l’affirmative, a-t-il pris les mesures qu’il était raisonnable d’appliquer afin de prévenir la réalisation de ce risque
?
2.
Le fils du requérant a-t-il été soumis, en violation de l’article 3 de la Convention, à des peines ou traitements inhumains ou dégradants
?
Par ailleurs, le Gouvernement est invité à communiquer à la Cour les copies
:
- du dossier SMPR du fils du requérant (scellé n
o
5 saisi à la cote D 74)
;
- du dossier médical du fils du requérant (scellé n
o
6 saisi à la code D
76)
;
- du dossier d’insertion et de probation du fils du requérant (remis lors de l’audition de M
me
Véronique Chambe, cote D 66)
;
- du dossier de détention du fils du requérant (remis lors de l’audition de M
me
Aline Guerin, cote 59).