SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 44392/19 Yannick CHEVALIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 18 martie 2021 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Arnfinn Bårdsen, Mattias Guyomar, judecători, și Martina Keller, graffice adjunct de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 14 august 2019, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, dl Yannick Cavaler, este un cetățean francez născut în 1952, și rezident în Villebon-sur-Yvette. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul D. Tokar, avocat care desfășoară activități în Etampes. Circumstanțele din acest caz Faptele din speță, așa cum au fost expuse de către reclamant, se prezintă în continuare. De la spitalizare fără consimțământul dlui M.C., fiul reclamantului, la decesul prin sinucidere la admiterea d.C. într-un spital psihiatric la cererea reclamantului la 11 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat spitalizarea sub obligația dlui. C., fiul său, în vârstă de 27 de ani, cu schizofrenie, ca urmare a unei decompensare psihică și a unei întreruperi a tratamentului. Dr. D. care a urmat M.C. din iunie 2011 a emis următoarea observație: [M.C.] are tulburări de personalitate care necesită îngrijire pe care pacientul nu o acceptă în prezent. După o încercare de a prelua ambulator, condamnată la eșec, o spitalizare la cererea unei terțe părți mi se pare a fi singura cale de atac la 27 ianuarie 2012, M.C. a fost spitalizat sub presiune, în temeiul articolelor L. 3212 1 și L. 3212 3 din Codul de sănătate publică (a se vedea punctul 24 de mai jos), La cererea reclamantului, prin decizia directorului centrului spitalicesc, această decizie a fost motivată de faptul că afecțiunile mentale prezentate de M.C. necesitau îngrijire imediată cu supraveghere medicală constantă. M.C. a fost pus la izolare. La 28 ianuarie 2012, dr. R., psihiatru în spital, a constatat că îngrijirea sub presiune era necesară din următoarele motive: (...) Acesta este un pacient cu antecedente de tulburare schizofrenică, care a încetat tratamentul timp de luni de zile și refuză să reia tratamentul, există noțiunea de delir persecutiv, depragmatism și de atitudine ciudată. Având în vedere acest context de decompensare psihică, este necesar să se mențină îngrijirea sub presiune. La 30 ianuarie 2012, dr. C.P., de asemenea psihiatru în centrul spitalului, a făcut aceeași observație. Prin urmare, M.C. a fost menținută în terapie psihiatrică sub forma unei spitalizări complete. La 2 februarie 2012, dr. C.P. a indicat în certificatul medical în vârstă de opt ani că trebuie menținută măsura de îngrijire psihiatrică. În aceeași zi, dr. C.P. și dr. T., psihiatri în cadrul instituției, au emis un aviz comun în favoarea continuării îngrijirii sub aceeași formă din următoarele motive: [M.C.] este suspicios în timpul interviului. Este anosognosic. Pacientul este hermetic și impenetrabil. Se observă o inconsecvență, precum și o ambivalență a discursului său. De asemenea, se constată o lentură ideică cu tulburări cognitive semnificative, inclusiv tulburări menice, tulburări de atenție și concentrare. La 3 februarie 2012, directorul centrului spitalicesc îl sesizează pe judecătorul cu privire la libertățile și deținerea instanței în instanță de mare instanță (în acest caz, după judecătorul pentru libertăți și detenție) cu privire la o cerere de urmărire în continuare a spitalizării în raport cu aceste constatări medicale. 10. La 7 februarie 2012, ministerul public a solicitat menținerea măsurii de spitalizare sub forma completă a lui M. C. L. Ordonanța din 10 februarie 2012 a judecătorului pentru libertăți și detenție care a dus la detenție a măsurii de spitalizare forțată 11. La 10 februarie 2012, judecătorul pentru libertăți și detenție a dispus eliberarea măsurii de la spitalizarea completă a M.C. din următoarele motive: Certificatul medical comun emis de medici [C.P.] și [T.], la 2 februarie 2012, precum și certificatul medical de opt ani întocmit de medic [C.P.] la 2 februarie, indică tulburări cognitive semnificative, cum ar fi tulburările de atenție și concentrare, precum și un discurs inconsecvent. Medicii susțin că pacientul este etanș și impenetrabil și recomandă menținerea măsurii de spitalizare completă. La audierea [M.C.] a pus totuși judecătorul libertăților și detenției în măsură să constate că acesta prezenta un discurs coerent. În plus, în ceea ce privește atitudinea față de subiect, nu s-a putut susține concluziile stabilite de certificatul medical comun de aviz, în special în ceea ce privește tulburările cognitive și posibilitatea de a intra în comunicare. Având în vedere aceste elemente, tulburările menționate în certificatul medical comun de aviz și în repriză nu par să fie suficiente în mod corespunzător pentru a justifica menținerea măsurii de spitalizare completă (...) 12. M.C. a fost externat din spital la 10 februarie 2012 cu un tratament cu medicamente. Potrivit raportului de spitalizare stabilit de dr. C.P., a refuzat să rămână în spital în regim de îngrijire psihiatrică liberă, dar a acceptat o monitorizare într-un centru medical-psihologic în care s-a stabilit o primă întâlnire până la 17 februarie 2012. Faptele care au avut loc între Ö Õ spitalizare și sinuciderea Õ M.C. 13. La 17 februarie 2012, reclamantul a făcut apel la tribunalul de apel din Paris (denumit în continuare "jurisdicția") din ordinul din 10 februarie 2012. nu a trebuit să fie ridicat în măsura în care acesta avea nevoie de o monitorizare completă pe motiv, pe de o parte, că a fost în încetare a tratamentului înainte de a fi admis la terapie psihiatrică și, pe de altă parte, că a fost în negare boala sa. Reclamantul a susținut, de asemenea, că în conformitate cu articolul R. 3211-15 din Codul de sănătate publică (a se vedea punctul 24 de mai jos) ar fi trebuit să fie ascultat de judecător. El a declarat că nu a primit în culpă decât în ziua următoare celei de mai sus. 14. La 18 februarie 2012, ca urmare a unei recreșteri a simptomelor sale, M.C. s-a prezentat la urgențe psihiatrice, însoțit de solicitant pentru a beneficia de pe proprie voință de îngrijire. 15. Prin Ordonanța din 1 februarie 2012, M.C. s-a prezentat la urgențe psihiatrice, împreună cu reclamantul. martie 2012, Curtea de Apel a confirmat decizia din 10 februarie 2012. Aceasta reține că una dintre condițiile prevăzute la art. 3212-1 din Codul de sănătate publică (a se vedea punctul 24 de mai jos) nu era îndeplinită în măsura în care M.C. era în prezent spitalizat de bună voie. 16. M.C. a fost spitalizat de bună voie până la 3 aprilie 2012. Dr. C.P. a raportat această spitalizare în termenii următori [M.C.] a efectuat o primă ședere în unitatea noastră în perioada 27 ianuarie 2012-10 februarie 2012 după care a ieșit prin ridicare [de la îngrijire psihiatrică la cererea unei terțe părți] de către judecător [libertăți și detenție]. (...) [M.C.] are un contact mai bun și un mai bun adeziune la îngrijire. Pacientul are o mai bună conștiință a situației sale socio-profesionale, pe de altă parte, el este încă în negare a tulburărilor sale. El este observat la tratament dar nu ar înțelege necesitatea de a-l lua. El a găsit de lucru într - un magazin bio din Paris și era în perioada de probă (...) [M.C.] a menționat un proiect de a merge la mătușile sale ceea ce am acordat după ce am discutat cu mama sa. (...) Starea sa clinică a permis acest lucru, el a ieșit din unitatea noastră la 3 aprilie 2012. La 3 aprilie 2012, M.C. a ieșit din spital cu tratament neuroleptic și cu temporizare și a fost stabilită o programare medicală la 11 mai 2012. 18. La 11 mai 2012, dr. [M.C.] a ieșit din spital. Mai liniștit, el dorește să reia o inserție socio-profesională. El este orientat pe lângă [un asistent social] pentru a găsi soluții 19. 9 iunie 2012, M.C. a murit prin sinucidere. recursul în răspundere exercitat de solicitant pe baza articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară (devenit L. 141-1 din același cod) 20. La 11 decembrie 2013, reclamantul a atribuit statului responsabilitatea civilă pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție, considerând, printre altele, că judecătorul pentru libertăți și detenție a comis o abatere gravă prin ordonarea Õ spitalizării fără consimțământul M.C. și că această vinovăție a fost direct la originea decesului prin sinucidere al acestuia. 21. La 25 martie 2015, Tribunalul de Mare Instanță din Creteil a respins recursul reclamantului. 22. La 27 septembrie 2017, Tribunalul de Primă Instanță a confirmat această hotărâre pe următoarele motive: (...) Cu privire la vinovăția grea : (...) bazându-se exclusiv pe impresiile personale ale acestuia, care sunt contrazise de toate certificatele medicale aflate în posesia sa cu privire la tulburările cognitive ale [M.C.] și la coerența discursului său, în special cu privire la aderarea sa la îngrijirea și încetarea tratamentului său, pentru a dispune eliberarea măsurii de spitalizare constrânsă a [M.C.], judecătorul libertăților și detenției care nu este în măsură să verifice dacă condițiile prevăzute la articolul L. 3212-1 din Codul de sănătate publică au fost sau nu îndeplinite a comis o eroare gravă de natură să angajeze răspunderea statului. Despre legătura de cauzalitate : (...) rezultă din raportul de sănătate publică spitalizat liber din 18 februarie 2012 până la 3 aprilie 2012 că pacientul a fost apoi monitorizat și că starea sa clinică îi permite să iasă din spital la 3 aprilie 2012. Diferitele interviuri cu doctorul [D.] care l-au urmat în CMP [Centrul de Medicină Psihologică] din iunie 2011 au arătat că nu a avut loc nici o sinucidere în ianuarie 2012 ceea ce confirmă diferitele certificate medicale care nu fac referire la aceasta. La ultima întâlnire cu doctorul [D.] programat la spital și care a avut loc la 11 mai 2012, se menționează [M.C.] a ieșit din spital. Mai liniștit, el vrea să reia o inserție socio-profesională. El este orientat către doamna [L.] pentru a găsi soluții (...) Toate aceste elemente nu permit reținerea unei legături de cauzalitate directe între decizia de punere în aplicare din 10 februarie 2012 și sinuciderea [M.C.] patru luni mai târziu, în timp ce tratamentul era în desfășurare și o monitorizare medicală asigurată, la 9 iunie 2012 23. La 6 martie 2019, Curtea de Casație a respins recursul formulat de solicitant din următoarele motive: [...] Hotărârea [în mod oficial] arată că, potrivit raportului privind spitalizarea liberă din 18 februarie 2012 până în 3 aprilie 2012 [M.C.], tratamentul și starea clinică a dus la încetarea spitalizării, că medicul specialist, care îl urmărea din iunie 2011, nu a constatat diideea suicidară în ianuarie 2012, ceea ce confirmă diferitele certificate medicale și că același medic a remarcat, la ultima consultare din 11 mai 2012, că pacientul era mai calmat, a dorit să reia o inserție socio-profesională și că, în acest scop, a fost îndreptat către un profesionist cu o prescripție medicală. ; (c) Reține că Õ spitalizarea din 10 februarie 2012, care a avut loc cu patru luni înainte de sinuciderea [M.C.], nu este la originea prejudiciului invocat În ceea ce privește aceste aspecte și aprecieri, din care rezultă că eroarea gravă imputată judecătorului, pe care se presupune că o caracterizează, era lipsită de legătură directă cu prejudiciul de care [reclamantul] a solicitat despăgubiri, Curtea de apel și-a justificat în mod legal decizia Dreptul intern relevant Codul sănătății publice Codul de sănătate publică, în redactarea sa aplicabilă la momentul respectiv, prevedea că în partea sa legislativă L. 3211-2-2 În cazul în care o persoană este admisă la asistență psihiatrică în temeiul capitolului II [Admiterea la asistență psihiatrică la cererea unei terțe părți sau în cazul unui pericol iminent] (...) din prezentul titlu, aceasta face obiectul unei perioade de observare și de îngrijire inițială sub forma unei spitalizări complete. În termen de 24 de ore de la data admiterii, un medic efectuează o examinare somatică completă a persoanei, iar un psihiatru din unitatea gazdă întocmește un certificat medical în starea sa mentală și confirmă sau nu necesitatea de a menține îngrijirea psihiatrică în funcție de condițiile de admisie definite la articolele L. 3212-1 sau L. 3213-1. Psihiatrul nu poate fi autorul certificatului medical sau al unuia dintre cele două certificate medicale pe baza cărora a fost pronunțată decizia de admitere. În termen de 72 de ore de la data admiterii, se întocmește un nou certificat medical în aceleași condiții ca cele prevăzute la al doilea paragraf al prezentului articol. În cazul în care cele două certificate medicale au concluzionat că este necesară menținerea îngrijirii psihiatrice, un psihiatru din instituția gazdă propune într-un aviz motivat, întocmit înainte de expirarea termenului de 72 de ore menționat la al treilea paragraf al prezentului articol, forma de preluare menționată la 1 și 2 Articolul L. 3211-2-1 și, după caz, programul de asistență medicală. L. 3211-12-1 I.- L. - Spitalizarea completă a unui pacient nu poate continua fără ca judecătorul libertăților și detenției, sesizat în prealabil de directorul instituției atunci când spitalizarea a fost efectuată în conformitate cu capitolul II [Admiterea la asistență psihiatrică la cererea unei terțe părți sau în caz de pericol iminent] (...) nu a avut în vedere această măsură Înainte de expirarea unui termen de 15 zile de la data admiterii în temeiul [] capitolului II [Admiterea în asistență psihiatrică la cererea unei terțe părți sau în cazul unui pericol iminent] (...) din prezentul titlu sau din articolul L. 3214-3; (...). II. - Sesizarea menționată la I din prezentul articol este însoțită de un aviz comun emis de doi psihiatri din instituția gazdă numiți de director, dintre care numai unul participă la îngrijirea pacientului. Acest aviz se pronunță asupra necesității de a continua spitalizarea completă. (...) III.- Judecătorul pentru libertăți și detenție dispune, dacă este cazul, punerea în liberă circulație a măsurii de internare completă. (...) L. 3212-1 I.- O persoană care suferă de tulburări psihice nu poate face obiectul unei îngrijiri psihiatrice asupra deciziei directorului unei instituții menționate la art. 3222 1 decât dacă sunt îndeplinite următoarele două condiții: Tulburările sale mentale fac imposibilă consimțământul său; starea sa mentală impune îngrijire imediată însoțită fie de o supraveghere medicală constantă care să justifice spitalizarea completă, fie de o supraveghere medicală regulată care să justifice o preluare în forma menționată la art. 2 din L. 3211-2-1. II.- Directorul unității pronunță decizia de admitere: Ori de câte ori un membru al familiei bolnavului a fost sesizat cu privire la o cerere depusă de un membru al familiei acestuia (...) mai mult. L. 3212-3 În caz de urgență, în cazul în care există un risc grav de a afecta integritatea persoanei bolnave, directorul unei unități menționate la art. L. 3222-1 poate, în mod excepțional, să pronunțe la cererea unei terțe părți admiterea la asistență psihiatrică a unei persoane bolnave cu un singur certificat medical emis, dacă este cazul, de un medic care lucrează în instituție. În acest caz, certificatele medicale menționate la al doilea și al treilea paragraf din art. L. 3211-2-2 sunt întocmite de doi psihiatri diferiți L. 3212-7 După cea de-a cincea zi și cel târziu în a opta zi de la admiterea unei persoane în îngrijirea psihiatrică, un psihiatru din unitatea-gazdă întocmește un certificat medical. Acest certificat medical precizează dacă forma de îngrijire a persoanei bolnave decisă în conformitate cu articolul L. 3211-2-2 rămâne potrivit și, dacă este cazul, propune una nouă. În cazul în care nu se poate proceda la examinarea persoanei bolnave, psihiatrul instituției gazdă emite un aviz medical pe baza dosarului medical. Având în vedere certificatul medical sau avizul medical menționat la primul paragraf din prezentul articol, îngrijirea poate fi menținută de către directorul unității pentru o perioadă maximă de o lună (...) În partea sa de reglementare R. 3211-15 I.- În mod deschis, judecătorul conduce dezbaterile în condițiile definite la art. L. 3211-12-2. (...) Partea terță care a solicitat admiterea la asistență psihiatrică este ascultată în cazul în care aceasta dorește să și-o exprime. Judecătorul aude persoana care face obiectul îngrijirii în condițiile definite la articolul L. 3211-12-2 și comite, dacă este cazul, un avocat din oficiu. Persoanele chemate pot transmite observațiile lor în scris, caz în care se aduce la cunoștința părților prezente în instanță. (...) Codul organizației judiciare (COJ) 25. Codul organizației judiciare în redactarea sa, atunci când se aplică, dispunea de faptul că L. 141-1 Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuoasă a Serviciului de Justiție. Cu excepția unor dispoziții speciale, această răspundere nu este angajată decât printr-o greșeală gravă sau printr-o negare a justiției GRIFS 26. Invocând art. 2 1 din Convenție, reclamantul susține că decizia judecătorului libertăților și detenției de a pune capăt spitalizării fără consimțământul M.C., care a fost luată pe baza audierii acestuia în instanță și contrar opiniei psihiatrilor, constituie o greșeală gravă și este direct la originea morții sale prin sinucidere. 27. Invocând art. 6 1 din Convenție, reclamantul susține că nu a putut fi ascultat de către judecătorul libertăților și detenției în timpul procesului de încuviințarea din 8 februarie 2012, în măsura în care acesta ar fi primit convorbirea că, ulterior luării în custodie publică și pe care el nu știa că el putea să trimită observații scrise înainte de luării în custodie publică. 28. 1 din Convenție, reclamantul se plânge că judecătorul a comis o greșeală personală gravă care caracterizează o încălcare a cerințelor care rezultă din acest articol. CU PRIVIRE la încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată oricui intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. 30. Curtea a statuat că art. 2 poate, în anumite circumstanțe bine definite, să pună în sarcina autorităților obligația pozitivă de a lua măsuri preventive de ordin practic pentru a proteja persoana împotriva sa (Renolde c. Franța, n 568/05, § 81, 16 octombrie 2008, Fernandes de Oliveira c. Portugalia [GC], n 78103/14, § 104, 31 ianuarie 2019, S.F. c. Elveția, n 23405/96, § 73, 30 septembrie 2020).În special, persoanele cu tulburări mentale sunt considerate un grup deosebit de vulnerabil, care trebuie protejat de la automutilare (renold, citată anterior, § 84). 31. Curtea a precizat că obligația de a lua măsuri preventive de ordin practic există în special în caz de internare psihiatrică, indiferent dacă este voluntară sau din oficiu ( Hiller c. Austria, n 1967/14, § 48, 22 noiembrie 2016). 32. Pentru ca existența unei astfel de obligații pozitive să se caracterizeze, trebuie să se stabilească că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe, având în vedere circumstanțele în care există un risc real și imediat de viață și că acestea nu au luat, în cadrul competențelor lor, toate măsurile pe care le puteam aștepta în mod rezonabil de la ele pentru a preveni acest risc (Osman c. Regatul Regatului Uni [GC], §§ 115-116, n 87/1997/871/1083, 28 octombrie 1998, Keenan c. Marea Britanie, § 89, n 2729/95, 3 aprilie 2001, Renolde, citată anterior, § 85 și Fernandes de Oliveira, citată anterior, §§ 108 și 110. 33. În ceea ce privește riscurile de sinucidere, în special, Curtea a putut lua în considerare diverși factori pentru a stabili dacă autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe că există, pentru viața unui anumit individ, un risc real și imediat, care implică obligația de a lua măsuri preventive adecvate ( Fernandes de Oliveira, citată anterior, punctul 15) : i. antecedentele de tulburări psihice ( Younger c. Marea Britanie (dec.), 7 ianuarie 2003) ; ii. gravitatea bolii mintale (Keenan , citată anterior) ; iii. tentative de sinucidere sau acte de autoagresiune anterioare (Renold , citată anterior , § 86 Ketreb France, n 38447/09 , § 78, 19 iulie 2012 și Hiller , citată anterior , § 52) ; i. gândurile sau amenințările sinucigașe ( Trubnikov c. Rusia , n 49790/99, § 76, 5 iulie 2005 și Reynolds c. Marea Britanie, n 2694/08, § 10, 13 iunie 2012) ; v. semnele de suferință fizică sau mentală ( Younger, citată anterior). 34. Curtea amintește totuși că această obligație de protecție trebuie interpretată astfel încât să nu impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă fără a pierde din vedere imprevizibilitatea comportamentului uman (Katreb, citată anterior, § 72, Fernandes de Oliveira, citată anterior, §§ 111 și 131, S.F. Elveția , citată anterior, § 76. În speță, Curtea arată că reclamantul a solicitat și a obținut spitalizarea sub forma completă mai puțin consimțământul M.C. cu privire la starea de sănătate a acestuia (a se vedea punctele 3 și 4 de mai sus). 36. Curtea constată că domnul C. a fost spitalizat sub constrângerea din 27 în ianuarie până la 10 februarie 2012 și a făcut, în această perioadă, obiectul examinărilor medicale impuse de dreptul intern (a se vedea punctul 24 de mai sus) pentru a urmări evoluția stării sale de sănătate. Curtea arată că psihiatrii centrului spitalicesc responsabil de M.C. au constatat în unanimitate, în fiecare dintre aceste examinări, că măsura de spitalizare sub forma completă La cererea unei părți terțe a fost justificată și trebuia să fie menținută, că directorul centrului spitalicesc l-a sesizat pe judecător cu privire la libertățile și detenția pentru a obține continuarea spitalizării complete a M.C. (a se vedea punctul 9 de mai sus) și că ministerul public a solicitat menținerea acestei măsuri (a se vedea punctul 10 de mai sus). 37. Curtea observă că nici psihiatrul care îl urmărea pe M.C. din iunie 2011 și care a sprijinit cererea de spitalizare depusă de solicitant (a se vedea punctul 3 de mai sus) și nici psihiatrii centrului spitalicesc care au urmat în perioada 27 ianuarie-10 februarie 2012 (a se vedea punctele 4 - 8 de mai sus) nu au constatat existența unui risc sinucigaș la persoana în cauză (a se vedea punctul 24 de mai sus). 38. Curtea arată că, atunci când domnul C. și-a încheiat zilele la 9 iunie 2012, au trecut patru luni de la decizia judecătorului privind libertățile și detenția care pune capăt spitalizării fără consimțământ (a se vedea punctul 11 de mai sus). Curtea constată că, în această perioadă de patru luni, M.C. a fost spitalizat de bună voie în cadrul unui serviciu psihiatric între 18 februarie și 3 aprilie 2012 (a se vedea punctele 14, 16 și 17 de mai sus), fie timp de o lună și jumătate. Curtea arată, de asemenea, că, în această perioadă de spitalizare, psihiatrii care îl urmau pe M.C. nu au fost mai detectați decât prezentau un risc sinucigaș. 39. Curtea arată că a fost constatat, prin certificatul doctorului C.P., că fiul reclamantului a fost monitorizat la tratament și că starea clinică a acestuia a permis ieșirea din spital la 3 aprilie 2012 (a se vedea punctul 16 de mai sus). Curtea constată că M.C. a ieșit din spital cu o prescripție medicală și că a fost urmărit de un medic psihiatru (a se vedea punctul 17 de mai sus). Curtea observă, de asemenea, că, după această perioadă de o lună și jumătate, nu a fost solicitată nicio nouă măsură de spitalizare sub constrângere din partea M.C. nr. 40. Curtea constată, în sfârșit, că ultimul raport medical referitor la situația M.C. a fost întocmit la 11 mai 2012 de către psihiatrul care l-a urmat înainte de spitalizarea sa din oficiu și apoi din nou după externarea sa din centrul spitalicesc la 3 aprilie 2012. 41. Curtea arată mai întâi că, având în vedere cele de mai sus, instanța a constatat că judecătorul libertății și detenției a comis o greșeală gravă de natură să angajeze răspunderea statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției prin ordonarea celui de 10 În plus, Curtea arată că instanțele naționale au considerat că, având în vedere termenul de patru luni care s-a încheiat între Ö ordonanța Õ din 10 februarie 2012 (a se vedea punctul 11 litera (c) Õ din decizia de inițiere a procedurii din 10 februarie 2012 (a se vedea punctul 11 litera (c). deasupra) și decesul prin sinucidere al M.C., perioada marcată în plus de spitalizarea de bună voie a acestuia, nu a putut fi stabilită nicio legătură cauzală între Õ spitalizarea din oficiu a M.C. și decesul prin sinucidere. 42. Curtea reamintește apoi că, sub aspectul articolului 2 din Convenție, ea abordează problema riscului de sinucidere, încercând să determine dacă acesta era atât real, cât și imediat, în măsura în care obligația pozitivă a statului trebuie interpretată astfel încât să nu impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă (a se vedea punctele 32-34 de mai sus). În lumina tuturor elementelor menționate anterior, Curtea constată că, în nici un moment al preluării M.C., și orice gravă a fost patologia de care suferea, un risc real și imediat de auto-agresiune a fost adus la cunoștința autorităților (a se vedea mutatis mutandis Fernandes de Oliveira, citată anterior, § 131). 43. În consecință, Curtea nu este în poziția de a caracteriza o încălcare a unei obligații pozitive a statului, astfel încât t ă ț iul întemeiat de art. 2 din Convenție este vădit nefondat și că trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Pe celelalte presupuse încălcări ale Convenției 44. Reclamantul a declarat încălcarea art. 6 1 și 21 1 din Convenție, conform cărora art. 6 Orice persoană are dreptul să-și audă cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...).art. 21 Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile necesare pentru exercitarea unor funcții judiciare înalte sau să fie juriști consulți cu o competență cunoscută. 45. În ceea ce privește t ă ț iiul întemeiat pe art. 6 1 din Convenție, Curtea ia notă că, în cadrul acțiunii prezentate în temeiul articolului L. 141-1 din Codul privind organizarea judiciară, reclamantul a susținut în fața Tribunalului de apel că nu a avut cunoștință de data de la care a luat cunoștință în fața judecătorului pentru libertăți și detenție și a fost în consecință în dreptul material de a transmite observațiile sale în scris înainte de aceasta, el nu a ridicat această cauză în recursul în casație pe care l-a formulat în fața tribunalului din 27 septembrie 2017. 46. Prin urmare, este necesar ca acest aspect să fie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. 47. În ceea ce privește spătarul întemeiat pe art. 21 1 din Convenție, acest articol nu se aplică decât judecătorilor Curii Europene a Drepturilor Omului în exercitarea f un c ii lor în cadrul Cu r ii. 48. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 3 din convenție și că aceasta trebuie respinsă în temeiul articolului 35 din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 aprilie 2021. {semnătură_p_2} Martina Keller Ganna Yudkivska Grefier adjunct președinte
Requête n
o
44392/19
Yannick CHEVALIER
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 18 mars 2021 en un comité composé de
:
Ganna Yudkivska,
présidente,
Arnfinn Bårdsen,
Mattias Guyomar,
juges,
et de Martina Keller,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 août 2019,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Yannick Chevalier, est un ressortissant français né en 1952 et résidant à Villebon-sur-Yvette. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de l’espèce, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, se présentent de manière suivante.
De l’hospitalisation sans consentement de M.C., fils du requérant, à son décès par suicide
a)
L’admission de M.C. en hôpital psychiatrique à la demande du requérant
3.
Le 11 janvier 2012, le requérant sollicita l’hospitalisation sous contrainte de M.
C., son fils âgé de vingt-sept ans souffrant de schizophrénie, à la suite d’une décompensation psychique et d’une rupture de traitement. Le docteur D. qui suivait M.C. depuis le mois de juin 2011 dressa le constat suivant :
« [M.C.] présente des troubles de la personnalité qui nécessitent des soins que le patient refuse actuellement.
Après une tentative de prise en charge ambulatoire, vouée à l’échec, une hospitalisation sur la demande d’un tiers me semble être le seul recours
».
4.
Le 27 janvier 2012, M.C. fut hospitalisé sous contrainte, sur le fondement des articles L. 3212
‑
1 et L. 3212
‑
3 du code de la santé publique (voir paragraphe 24 ci
‑
dessous), «
sous la forme complète
» au centre hospitalier d’Orsay (ci-après le centre hospitalier) à la demande du requérant par décision du directeur du centre hospitalier. Cette décision fut motivée par le fait que les troubles mentaux présentés par M.C. nécessitaient des soins immédiats assortis d’une surveillance médicale constante.
5.
M.C. fut placé à l’isolement.
6.
Le 28 janvier 2012, le docteur R., psychiatre au sein du centre hospitalier, constata que les soins sous contrainte étaient nécessaires pour les raisons suivantes
:
«
(...) C’est un patient aux antécédents de trouble schizophréniques, en rupture de soins depuis des mois et il refuse de reprendre le traitement, il y a notion de délire persécutif, d’apragmatisme et d’attitude étrange. Compte tenu de ce contexte de décompensation psychique, il est nécessaire de maintenir les soins sous contrainte
».
7.
Le 30 janvier 2012, le docteur C.P., également psychiatre au sein du centre hospitalier fit le même constat. Par conséquent, M.C. fut maintenu en soins psychiatriques sous la forme d’une hospitalisation «
sous la forme complète
».
8.
Le 2 février 2012, le docteur C.P. indiqua dans le certificat médical de huitaine que la mesure de soins psychiatriques devait être maintenue. Le même jour, le docteur C.P. et le docteur T., psychiatres au sein de l’établissement, émirent un avis conjoint en faveur de la poursuite des soins sous la même forme pour les motifs suivants
:
«
[M.C.] est méfiant durant l’entretien. Il est anosognosique. Le patient est hermétique et impénétrable. On note une incohérence ainsi qu’une ambivalence de son discours. On relève également une lenteur idéique avec des troubles cognitifs importants dont les troubles mnésiques, troubles de l’attention et de la concentration.
Il conteste son hospitalisation qu’il trouve non justifiée et il demande à plusieurs reprises sa sortie de notre établissement
».
9.
Le 3 février 2012, le directeur du centre hospitalier saisit le juge des libertés et de la détention du tribunal de grande instance d’Évry (ci
‑
après le juge des libertés et de la détention) d’une demande de poursuite de l’hospitalisation au regard de ces constats médicaux.
10.
Le 7 février 2012, le ministère public requit le maintien de la mesure d’hospitalisation «
sous la forme complète
» de M. C.
b)
L’ordonnance du 10 février 2012 du juge des libertés et de la détention portant mainlevée de la mesure d’hospitalisation forcée
11.
Le 10 février 2012, le juge des libertés et de la détention ordonna la mainlevée de la mesure d’hospitalisation complète de M.C. pour les motifs suivants
:
«
(...) Le certificat médical d’avis conjoint établi par les docteurs [C.P.] et [T.], en date du 2 février 2012, ainsi que le certificat médical de huitaine établi par le docteur [C.P.] en date du 2 février, fait état de troubles cognitifs importants, tels que troubles d’attention et de concentration, ainsi que d’un discours incohérent.
Les médecins affirment que le patient est hermétique et impénétrable, et préconisent le maintien de la mesure d’hospitalisation complète.
L’audition de [M.C.] a cependant mis le juge des libertés et de la détention en mesure de constater que l’intéressé présentait un discours cohérent.
En outre, l’attitude de l’intéressé n’a pas permis de corroborer les conclusions établies par le certificat médical d’avis conjoint, s’agissant notamment des troubles cognitifs et de la faculté d’entrer en communication.
Au vu de ces éléments, les troubles mentionnés dans le certificat médical d’avis conjoint et dans la requête n’apparaissent pas suffisants en l’état pour justifier le maintien de la mesure d’hospitalisation complète (...)
».
12.
M.C. sortit du centre hospitalier le 10 février 2012 avec un traitement médicamenteux. Selon le compte-rendu d’hospitalisation établi par le docteur C.P., il refusa de rester hospitalisé en soins psychiatriques libres mais accepta un suivi dans un centre médico-psychologique où un premier rendez-vous fut fixé pour le 17 février 2012.
c)
Les faits survenus entre la mainlevée de l’hospitalisation et le suicide de M.C.
13.
Le 17 février 2012, le requérant fit appel devant la cour d’appel de Paris (ci-après la cour d’appel) de l’ordonnance du 10 février 2012. Il soutenait que la mesure d’hospitalisation sous contrainte de M.C. n’aurait pas dû être levée dans la mesure où celui-ci avait besoin d’un suivi complet au motif, d’une part, qu’il était en rupture de traitement avant son admission en soins psychiatriques et d’autre part, qu’il était dans le déni de sa maladie. Le requérant soutenait également qu’aux termes de l’article R. 3211-15 du code de la santé publique (voir paragraphe 24 ci-dessous), il aurait dû être entendu par le juge. Il alléguait n’avoir reçu la convocation à l’audience que le lendemain de celle
‑
ci.
14.
Le 18 février 2012, en raison d’une recrudescence de ses symptômes, M.C. se présenta aux urgences psychiatriques accompagné du requérant pour bénéficier de son plein gré de soins.
15.
Par ordonnance du 1
er
mars 2012, la cour d’appel confirma la décision du 10 février 2012. Elle retint que l’une des conditions exigées par l’article
L.
3212-1 du code de la santé publique (voir paragraphe 24 ci
‑
dessous) n’était pas remplie dans la mesure où M.C. était à présent hospitalisé de son plein gré.
16.
M.C. fut hospitalisé de son plein gré jusqu’au 3 avril 2012. Le docteur C.P. rendit compte de cette hospitalisation dans les termes suivants
:
«
[M.C.] a effectué un premier séjour dans notre établissement du 27 janvier 2012 au 10
février 2012 à la suite duquel il est sorti par levée [des soins
psychiatriques à la demande d’un tiers]
par le juge [des libertés et de la détention]. (...)
[M.C.] a un meilleur contact et adhère mieux aux soins. Le patient a une meilleure conscience de sa situation socio-professionnelle. Par contre, il est toujours dans le déni de ses troubles. Il est observant au traitement mais ne comprendrait pas la nécessité de le prendre.
Des permissions multiples [lui ont] été accordées afin de favoriser son insertion socio
‑
professionnelle. Il a ainsi trouvé du travail dans un magasin bio à Paris et était en période d’essai (...) [M.C.] a évoqué un projet d’aller chez ses tantes ce que nous avons accordé après discussion avec sa mère.
(...) Son état clinique le permettant, il est sorti de notre établissement le 3 avril 2012.
Nous avons insisté sur la nécessité d’avoir un suivi et aussi de prendre son traitement régulièrement.
»
17.
Le 3 avril 2012, M.C. sortit du centre hospitalier avec un traitement neuroleptique et un thymorégulateur. Un rendez-vous médical fut fixé au 11
mai 2012.
18.
Le 11 mai 2012, le docteur D. rendit compte de son entretien avec M.C. dans les termes suivants
:
«
[M.C.] est sorti de l’hôpital. Plus apaisé, il veut reprendre une insertion socio-professionnelle. Il est orienté auprès [d’une assistante sociale] pour trouver des solutions
».
19.
Le 9 juin 2012, M.C. décéda par suicide.
Le recours en responsabilité exercé par le requérant sur le fondement de l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire (devenu L.
141-1 du même code)
20.
Le 11 décembre 2013, le requérant assigna l’État en responsabilité civile pour fonctionnement défectueux du service public de la justice. Il estimait notamment que le juge des libertés et de la détention avait commis une faute lourde en ordonnant la mainlevée de l’hospitalisation sans consentement de M.C.
et que cette faute était directement à l’origine du décès par suicide de celui-ci.
21.
Le 25 mars 2015, le tribunal de grande instance de Créteil rejeta le recours du requérant.
22.
Le 27 septembre 2017, la cour d’appel confirma ce jugement aux motifs suivants :
«
(...)
Sur la faute lourde
: (...) en se fondant exclusivement sur ses impressions personnelles d’audience contredites par tous les certificats médicaux en sa possession quant aux troubles cognitifs de [M.C.] et à la cohérence de son discours, notamment sur son adhésion aux soins et la rupture de son traitement, pour ordonner la mainlevée de la mesure d’hospitalisation contrainte de [M.C.], le juge des libertés et de la détention qui ne s’est pas mis en mesure de vérifier si les conditions de l’article L. 3212-1 du code de la santé publique étaient ou non remplies a commis une faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’État.
Sur le lien de causalité
: (...) il résulte du compte rendu d’hospitalisation libre de [M.C.] du 18 février 2012 au 3 avril 2012 que le patient était alors observant au traitement et que son état clinique lui permettait de sortir de l’hôpital le 3 avril 2012. Les différents entretiens avec le docteur [D.] qui le suivait en CMP [Centre médico-psychologique] depuis juin 2011 révèlent qu’il n’existait pas d’idéation suicidaire en janvier 2012 ce que corroborent les différents certificats médicaux qui n’en font pas davantage mention.
Lors du dernier rendez-vous avec le docteur [D.] programmé à l’hôpital et qui a eu lieu le 11 mai 2012, il est noté
:
‘‘ [M.C.] est sorti de l’hôpital. Plus apaisé, il veut reprendre une insertion socio-professionnelle. Il est orienté auprès de Mme [L.] pour trouver des solutions (...)
’’
L’ensemble de ces éléments ne permet pas de retenir de lien de causalité direct entre la décision de mainlevée du 10 février 2012 et le suicide de [M.C.] quatre mois plus tard alors qu’un traitement était en cours et un suivi médical assuré, le 9 juin 2012
».
23.
Le 6 mars 2019, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant pour les motifs suivants :
«
(...) l’arrêt [de la cour d’appel] relève que, selon le compte rendu de l’hospitalisation libre du 18 février au 3 avril 2012 [M.C.] observait son traitement et son état clinique permettait de mettre fin à l’hospitalisation, que le médecin spécialiste, qui le suivait depuis juin 2011, n’avait pas constaté d’idéation suicidaire en janvier 2012, ce que corroboraient les différents certificats médicaux, et que ce même médecin avait noté, lors de la dernière consultation du 11 mai 2012, que le patient était plus apaisé, souhaitait reprendre une insertion socio-professionnelle et qu’à cette fin, il avait été orienté vers un professionnel avec une prescription médicamenteuse
; qu’il retient que la mainlevée de l’hospitalisation du 10 février 2012, intervenue quatre mois avant le suicide de [M.C.], n’est pas à l’origine du dommage invoqué
; qu’en l’état de ces énonciations et appréciations, desquelles il résulte que la faute lourde imputée au juge, à la supposer caractérisée, était dépourvue de lien de causalité direct avec le préjudice dont [le requérant] demandai[t] réparation, la cour d’appel a légalement justifié sa décision
».
Le droit interne pertinent
Le code de la santé publique
24
.
Le code de la santé publique, dans sa rédaction alors applicable, disposait que
:
a)
Dans sa partie législative
«
Lorsqu’une personne est admise en soins psychiatriques en application [du] chapitre II [Admission en soins psychiatriques à la demande d’un tiers ou en cas de péril imminent] (...) du présent titre, elle fait l’objet d’une période d’observation et de soins initiale sous la forme d’une hospitalisation complète.
Dans les vingt-quatre heures suivant l’admission, un médecin réalise un examen somatique complet de la personne et un psychiatre de l’établissement d’accueil établit un certificat médical constatant son état mental et confirmant ou non la nécessité de maintenir les soins psychiatriques au regard des conditions d’admission définies aux articles L. 3212-1 ou L. 3213-1. Ce psychiatre ne peut être l’auteur du certificat médical ou d’un des deux certificats médicaux sur la base desquels la décision d’admission a été prononcée.
Dans les soixante-douze heures suivant l’admission, un nouveau certificat médical est établi dans les mêmes conditions que celles prévues au deuxième alinéa du présent article.
Lorsque les deux certificats médicaux ont conclu à la nécessité de maintenir les soins psychiatriques, un psychiatre de l’établissement d’accueil propose dans un avis motivé, établi avant l’expiration du délai de soixante-douze heures mentionné au troisième alinéa du présent article, la forme de la prise en charge mentionnée aux 1
o
et 2
o
de l’article L. 3211-2-1 et, le cas échéant, le programme de soins.
»
«
I.- L’hospitalisation complète d’un patient ne peut se poursuivre sans que le juge des libertés et de la détention, préalablement saisi par le directeur de l’établissement lorsque l’hospitalisation a été prononcée en application du chapitre II [Admission en soins psychiatriques à la demande d’un tiers ou en cas de péril imminent] (...) n’ait statué sur cette mesure
:
1
o
Avant l’expiration d’un délai de quinze jours à compter de l’admission prononcée en application [du] chapitre II [Admission en soins psychiatriques à la demande d’un tiers ou en cas de péril imminent] (...) du présent titre ou de l’article L. 3214-3 ;
(...).
II.- La saisine mentionnée au I du présent article est accompagnée d’un avis conjoint rendu par deux psychiatres de l’établissement d’accueil désignés par le directeur, dont un seul participe à la prise en charge du patient. Cet avis se prononce sur la nécessité de poursuivre l’hospitalisation complète. (...)
III.- Le juge des libertés et de la détention ordonne, s’il y a lieu, la mainlevée de la mesure d’hospitalisation complète. (...)
».
«
I.- Une personne atteinte de troubles mentaux ne peut faire l’objet de soins psychiatriques sur la décision du directeur d’un établissement mentionné à l’article L.
3222
‑
1 que lorsque les deux conditions suivantes sont réunies :
1
o
Ses troubles mentaux rendent impossible son consentement ;
2
o
Son état mental impose des soins immédiats assortis soit d’une surveillance médicale constante justifiant une hospitalisation complète, soit d’une surveillance médicale régulière justifiant une prise en charge sous la forme mentionnée au 2
o
de l’article L. 3211-2-1.
II.- Le directeur de l’établissement prononce la décision d’admission :
1
o
Soit lorsqu’il a été saisi d’une demande présentée par un membre de la famille du malade (...) ».
«
En cas d’urgence, lorsqu’il existe un risque grave d’atteinte à l’intégrité du malade, le directeur d’un établissement mentionné à l’article L. 3222-1 peut, à titre exceptionnel, prononcer à la demande d’un tiers l’admission en soins psychiatriques d’une personne malade au vu d’un seul certificat médical émanant, le cas échéant, d’un médecin exerçant dans l’établissement. Dans ce cas, les certificats médicaux mentionnés aux deuxième et troisième alinéas de l’article L. 3211-2-2 sont établis par deux psychiatres distincts
».
«
Après le cinquième jour et au plus tard le huitième jour à compter de l’admission d’une personne en soins psychiatriques, un psychiatre de l’établissement d’accueil établit un certificat médical circonstancié indiquant si les soins sont toujours nécessaires. Ce certificat médical précise si la forme de la prise en charge de la personne malade décidée en application de l’article L. 3211-2-2 demeure adaptée et, le cas échéant, en propose une nouvelle. Lorsqu’il ne peut être procédé à l’examen de la personne malade, le psychiatre de l’établissement d’accueil établit un avis médical sur la base du dossier médical.
Au vu du certificat médical ou de l’avis médical mentionné au premier alinéa du présent article, les soins peuvent être maintenus par le directeur de l’établissement pour une durée maximale d’un mois (...)
».
b)
Dans sa partie réglementaire
«
I.- À l’audience, le juge dirige les débats dans les conditions définies par l’article L.
3211-12-2. (...) Le tiers qui a demandé l’admission en soins psychiatriques est entendu s’il souhaite s’exprimer.
Le juge entend la personne qui fait l’objet de soins dans les conditions définies par l’article L. 3211-12-2 et commet, le cas échéant, un avocat d’office.
Les personnes appelées peuvent faire parvenir leurs observations par écrit, auquel cas il en est donné connaissance aux parties présentes à l’audience. (...)
».
Le code de l’organisation judiciaire (COJ)
25.
Le code de l’organisation judiciaire dans sa rédaction alors applicable disposait que
:
«
L’État est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice.
Sauf dispositions particulières, cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice
».
26.
Invoquant l’article 2
§
1 de la Convention, le requérant soutient que la décision du juge des libertés et de la détention de mettre fin à l’hospitalisation sans consentement de M.C., qui a été prise sur la base de l’audition de celui-ci lors de l’audience et contrairement aux avis des psychiatres, constitue une faute lourde et est directement à l’origine de son décès par suicide.
27.
Invoquant l’article 6
§
1 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’a pas pu être entendu par le juge des libertés et de la détention lors de l’audience du 8 février 2012 dans la mesure où il n’aurait reçu la convocation que postérieurement à la tenue celle-ci et qu’il ignorait qu’il pouvait faire parvenir des observations écrites avant l’audience.
28.
Sous l’angle de l’article 21
§
1 de la Convention, le requérant se plaint que le juge a commis une faute personnelle lourde caractérisant un manquement aux exigences qui résultent de cet article.
Sur la violation alléguée de l’article 2
§
1 de la Convention
Principes généraux
29.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 2
§
1 de la Convention aux termes duquel
:
«
1.Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi.
»
30.
La Cour a jugé que l’article 2 peut, dans certaines circonstances bien définies, mettre à la charge des autorités l’obligation positive de prendre préventivement des mesures d’ordre pratique pour protéger l’individu contre lui-même (
Renolde c. France
, n
o
5608/05, §
81, 16 octobre 2008,
Fernandes de Oliveira c.
Portugal
[GC], n
o
78103/14,§
104, 31
janvier
2019,
et
S.F. c. Suisse
, n
o
23405/16, §
73, 30 septembre 2020). En particulier, les personnes présentant des troubles mentaux sont considérées comme un groupe particulièrement vulnérable qu’il faut protéger de l’automutilation (
Renolde
, précité, §
84).
31.
La Cour a précisé que l’obligation de prendre préventivement des mesures d’ordre pratique existe notamment en cas d’internement psychiatrique, qu’il soit volontaire ou d’office (
Hiller c. Autriche
, n
o
1967/14, §
48, 22
novembre 2016).
32.
Pour que soit caractérisée l’existence d’une telle obligation positive, il doit être établi que les autorités savaient ou auraient dû savoir au vu des circonstances qu’il existe un risque réel et immédiat d’atteinte à la vie et qu’elles n’ont pas pris, dans le cadre de leurs pouvoirs, toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour prévenir ce risque (
Osman c. Royaume
‑
Uni
115-116, n
o
87/1997/871/1083, 28
octobre 1998,
Keenan c. Royaume
‑
Uni
, § 89, n
o
27229/95, 3
avril 2001,
Renolde
, précité, §
85 et
Fernandes de Oliveira
, précité, §§ 108 et 110).
33.
En ce qui concerne les risques de suicide en particulier, la Cour a pu prendre en compte divers facteurs afin d’établir si les autorités savaient ou auraient dû savoir qu’il existait, pour la vie d’un individu donné, un risque réel et immédiat, déclenchant l’obligation de prendre des mesures préventives adéquates (
Fernandes de Oliveira
, précité, § 15)
: i.
les antécédents de troubles mentaux (
Younger c. Royaume Uni
(déc.), 7 janvier 2003)
; ii.
la gravité de la maladie mentale (
Keenan
, précité)
; iii.
des tentatives de suicide ou des actes d’auto
‑
agression antérieurs (
Renolde
, précité, § 86
;
Ketreb
c.
France, n
o
38447/09, §
78, 19 juillet 2012, et
Hiller
, précité, §
52)
; iv.
les pensées ou menaces suicidaires (
Trubnikov c. Russie
, n
o
49790/99, §§
74
‑
76, 5 juillet 2005 et,
Reynolds c. Royaume
‑
Uni
, n
o
2694/08, §
10, 13 juin 2012)
; v.
les signes de détresse physique ou mentale (
Younger
, précité).
34.
La Cour rappelle pour autant, qu’il faut interpréter cette obligation de protection de manière à ne pas imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif sans perdre de vue l’imprévisibilité du comportement humain (
Ketreb
, précité, §
72,
Fernandes de Oliveira
, précité, §§ 111 et 131,
et
S.F.
c.
Suisse
, précité, § 76).
Application au cas d’espèce
35.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant a demandé et obtenu l’hospitalisation «
sous la forme complète
» sans consentement de M.C. au regard de l’état de santé de celui-ci (voir paragraphes 3 et 4 ci-dessus).
36.
La Cour constate que M. C. a été hospitalisé sous contrainte du 27
janvier au 10 février 2012 et a fait, au cours de cette période, l’objet des examens médicaux requis par le droit interne (voir paragraphe 24 ci
‑
dessus) pour suivre l’évolution de son état de santé. La Cour relève que les psychiatres du centre hospitalier en charge de M.C. ont unanimement constaté, lors de chacun de ces examens, que la mesure d’hospitalisation «
sous la forme complète
» en soins psychiatriques sur demande d’un tiers était justifiée et qu’elle devait être maintenue, que le directeur du centre hospitalier a saisi le juge des libertés et de la détention pour obtenir la poursuite de l’hospitalisation complète de M.C. (voir paragraphe 9 ci-dessus) et que le ministère public a requis le maintien de cette mesure (voir paragraphe 10 ci-dessus).
37.
La Cour remarque que ni le psychiatre qui suivait M.C. depuis le mois de juin 2011 et qui avait appuyé la demande d’hospitalisation présentée par le requérant (voir paragraphe 3 ci-dessus), ni les psychiatres du centre hospitalier qui l’ont suivi au cours de la période du 27 janvier au 10 février 2012 (voir paragraphes 4 à 8 ci-dessus), n’ont constaté l’existence d’un risque suicidaire chez l’intéressé (voir paragraphe 24 ci-dessus).
38.
La Cour relève que lorsque M.C. a mis fin à ses jours le 9 juin 2012, quatre mois s’étaient écoulés depuis la décision du juge des libertés et de la détention mettant fin à son hospitalisation sans consentement (voir paragraphe 11 ci-dessus). La Cour note que pendant cette période de quatre mois, M.C. a été hospitalisé de son plein gré au sein d’un service psychiatrique du 18 février au 3 avril 2012 (voir paragraphes 14, 16 et 17 ci
‑
dessus), soit pendant un mois et demi. La Cour relève également que pendant cette période d’hospitalisation, les psychiatres qui suivaient M.C. n’ont pas davantage détecté qu’il présentait un risque suicidaire.
39.
La Cour relève qu’il a été constaté, par certificat du docteur C.P., que le fils du requérant était observant au traitement et que son état clinique du avait permis sa sortie de l’hôpital, le 3 avril 2012 (voir paragraphe 16 ci
‑
dessus). La Cour note que M.C. était sorti du centre hospitalier avec une prescription médicale et qu’il était suivi par un médecin psychiatre (voir paragraphe 17 ci
‑
dessus). La Cour remarque également que postérieurement à cette période d’hospitalisation d’un mois et demi, aucune nouvelle mesure d’hospitalisation sous contrainte de M.C. n’a été sollicitée.
40.
La Cour observe enfin que le dernier compte-rendu médical de la situation de M.C. a été établi le 11 mai 2012 par le psychiatre qui l’avait suivi avant son hospitalisation d’office puis à nouveau après sa sortie du centre hospitalier le 3 avril 2012. Ce compte-rendu mentionne que M.C. était alors plus apaisé, qu’il souhaitait reprendre une insertion socio
‑
professionnelle et qu’il avait été orienté à cette fin (voir paragraphe 18 ci
‑
dessus).
41.
La Cour relève tout d’abord, qu’au regard de ce qui précède, la cour d’appel a constaté que le juge de la liberté et de la détention avait commis une faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’État pour fonctionnement défectueux du service public de la justice en ordonnant le 10
février 2012 la mainlevée de l’hospitalisation sous contrainte de M.C. La Cour relève d’ailleurs que les juridictions nationales ont considéré qu’au regard du délai de quatre mois qui s’est écoulé entre l’ordonnance de mainlevée du 10
février 2012 (voir paragraphe 11 ci
‑
dessus) et le décès par suicide de M.C., période marquée en outre par l’hospitalisation de plein gré de celui-ci, aucun lien de causalité ne pouvait être établi entre la mainlevée de l’hospitalisation d’office de M.C. et son décès par suicide.
42.
La Cour rappelle ensuite que sous l’angle de l’article 2 de la Convention, elle appréhende la question du risque de suicide en cherchant à déterminer si celui-ci était à la fois réel et immédiat dans la mesure où l’obligation positive incombant à l’État doit être interprétée de manière à ne pas imposer aux autorités un fardeau insupportable ou excessif (voir paragraphes 32 à 34 ci-dessus). À la lumière de l’ensemble des éléments énoncés ci-dessus, la Cour constate qu’à aucun moment de la prise en charge de M.C, et quelque grave qu’ait été la pathologie dont il souffrait, un risque réel et immédiat d’auto-agression a été porté à la connaissance des autorités (voir,
mutatis mutandis
,
Fernandes de Oliveira
, précité, § 131).
43.
Il s’ensuit que la Cour n’est pas en position de caractériser un manquement à une obligation positive de l’État, de sorte que le grief tiré de l’article
2 de la Convention est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Sur les autres violations alléguées de la Convention
44.
Le requérant allègue la violation des articles 6
§
1 et 21
§
1 de la Convention aux termes desquels
:
Article 6
§
1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
Article 21
§
1
«
Les juges doivent jouir de la plus haute considération morale et réunir les conditions requises pour l’exercice de hautes fonctions judiciaires ou être des jurisconsultes possédant une compétence notoire.
»
45.
S’agissant du grief tiré de l’article 6
§
1 de la Convention, la Cour note que si dans le cadre du recours présenté sur le fondement de l’article L.
141-1 du code de l’organisation judiciaire, le requérant a soutenu devant la cour d’appel qu’il n’avait pas eu connaissance de la date d’audience devant le juge des libertés et de la détention et avait été en conséquence dans l’impossibilité matérielle de faire parvenir ses observations par écrit avant celle-ci, il n’a pas soulevé ce grief dans le pourvoi en cassation qu’il a formé à l’encontre de l’arrêt du 27 septembre 2017.
46.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non
‑
épuisement des voies de recours interne sur le fondement de l’article 35
§§
1 et 4 de la Convention.
47.
S’agissant du grief tiré de l’article 21
§
1 de la Convention, cet article ne s’applique qu’aux juges de la Cour européenne des droits de l’homme dans l’exercice de leurs fonctions à la Cour.
48.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de son article
35
§
3, et qu’elle doit être rejetée en application de son article 35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 15 avril 2021.
{signature_p_2}
Martina Keller
Ganna Yudkivska
Greffière adjointe
Présidente