MUSA c. BELGIQUE

Reclamanții, D. Ramadan Musa, primul reclamant, și Dna. Ramzija Musa, a doua reclamantă, sunt cetățeni ai Kosovului [1], născuți respectiv în 1947 și 1949, și rezident în Kosovo. Sunt reprezentați în fața Curții de Me G. Klapwijk, avocat la Bruxelles.

Guvernul belgian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, D. M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal al Justiției. A. Circumstanțele cazului 1. Proceduri de azil

Reclamanții au sosit în Belgia în octombrie 2000.

Pe 13 octombrie 2000, au depus o cerere de azil. Primul reclamant a explicat că a lucrat din 1972 la 1976 în Germania unde locuiesc patru din cei cinci copii ai lor. Reclamanții au explicat circumstanțele plecării lor din Kosovo în contextul perioadei de după război. Reclamanta lucra la aeroportul Pristina și și-a pierdut locul de muncă ca urmare a embargului impus fostei Iugoslavii. Reclamantul a rămas inițial în Kosovo pentru a-și proteja bunurile, dar a trebuit să plece sub amenință din partea „civili albanezi". A afirmat că nu avea nicio afiliere nici activitate politică. S-au dus în Belgia la una din fiicele lor recunoscută ca refugiată și s-au stabilit lângă casa ei.

Pe 21 iunie 2001, Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi („CGRA") a respins cererea lor cu motivul că reclamanții nu furnizaseră niciun element capabil să corboreze existența unei temeri întemeiată de persecuție în sensul Convenției de la Geneva.

În același zi, Oficiul Străinilor („OE") a luat împotriva reclamanților o decizie de refuz de sedere cu ordin de a abandona teritoriul.

Aceste decizii au fost trimise la adresa unde indicaseră că locuiesc, precum și primarului comunei de reședință. Pe 12 noiembrie 2001, administrația comunală a făcut cunoscut că reclamanții nu mai se aflau la adresa indicată. Pe 20 noiembrie 2001, reclamanții au fost șterși din oficiu din registrul comunei.

Pe 5 august 2005, reclamanții au depus o nouă cerere de azil.

La interviul lor cu serviciile de azil, reclamantul a precizat că era de origine roma și de religie musulmană. Reclamanții au declarat că au plecat din Belgia o lună după introducerea primei cereri de azil și s-au întors să trăiască în casa lor pentru a profita de prezența Forței Kosovo a NATO, KFOR. La întoarcerea lor, au constatat că casa fusese jefuită; puțin timp după aceea, au primit amenințări de moarte de la Albanezi care au intrat și în casa lor și i-au bătut. Unul din fiii lor, rănit mai grav, a fost transportat la spital de către membri ai KFOR. Ca urmare a acestor evenimente, KFOR a condus reclamanții în orașul Gracanica unde au rămas până în iulie 2005 cu speranța că situația minorităților non-albaneze se va îmbunătăți. Cu toate acestea, s-a întâmplat invers. La Gračanica, au fost victime ale tratamentelor abuzive atât din partea Albanezilor cât și din partea membrilor KFOR. În final, au decis să plece din Kosovo pentru a se întoarce în Belgia în august 2005.

Pe 18 august 2005, OE a emis o decizie de refuz de sedere cu ordin de a abandona teritoriul cu motivul că persoanele în cauză nereușiseră să precizeze credibil că existau o temere reală de persecuție, cererile lor trebuind să fie considerate manifestă neîntemeiate. Presupunând faptele stabilite, OE consideră că era, în orice caz, paradoxal să declari că ai beneficiat de protecția KFOR în timp ce denunți că membrii acestuia erau la originea persecuțiilor împotriva ta.

Pe 10 octombrie 2005, CGRA a declarat inadmisibile caile de atac urgente introduse de reclamanti împotriva deciziilor OE. 2. Proceduri de regularizare

Pe 8 decembrie 2006, reclamanții au făcut o cerere de autorizație de stabilire la fiica lor în Belgia. Pe 8 mai 2007, stabilirea li s-a refuzat cu ordin de a abandona teritoriul cu motivul că, pe de o parte, reclamanții nu dovediseră insolvabilitatea lor în țara lor de origine și că beneficiaseră efectiv de sprijin financiar din partea fiicei lor și, pe de alta parte, că aceasta nu avea mijloacele de a-i susține. Caile de atac introduse de reclamanti împotriva acestor decizii au fost respinse de Consiliul Conținghentului Străinilor („CCE") printr-o hotărâre din 11 octombrie 2007 cu motivul că nicio memoriază în replică nu fusese depusă în termenul legal alocat.

Pe 13 noiembrie 2007, comuna de reședință a fost informată că documentele speciale de sedere de care beneficiaseră reclamanții ca solicitanți de stabilire, pentru o perioadă cuprinsă între 8 decembrie 2006 și 10 decembrie 2007, nu vor mai putea fi reînnoite.

Între timp, pe 15 mai 2007, reclamanții au depus o cerere de regularizare pentru motive umanitare pe baza articolului vechi 9 alineat 3 al Legii din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, sederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor („legea străinilor"). Pentru a sprijini această cerere, primul reclamant a prezentat un certificat medical atestând că suferea de diabet și era insulinodependent.

Pe 24 septembrie 2007, reclamanții s-au stabilit la aceeași adresă ca fiica lor.

Pe 4 ianuarie 2008, au depus o cerere de regularizare a sederii lor din motive medicale pe baza articolului 9 ter al legii străinilor.

Pe 18 februarie 2008, OE, ca răspuns la cererea din 15 mai 2007, a acordat reclamanților un titlu provizoriu de sedere (certificat de înregistrare în registrul străinilor, sau „CIRE") valabil pentru o perioadă de un an. Reînnoirea acestuia era subordonată prezentării unui contract de muncă sau a unui certificat medical de incapacitate de muncă, a unui certificat medical atestând că tratamentele prescrise pentru primul reclamant i se administrau efectiv și a unui pașaport valabil. CIRE al reclamanților a fost astfel reînnoit până la 13 februarie 2012.

Având în vedere decizia precitată din 18 februarie 2008, OE a hotărât, prin decizie din aceeași zi, că cererea din 4 ianuarie 2008 a devenit lipsită de obiect.

Din 1 martie 2008, reclamanții au beneficiat de asistență socială de la centrul public de acțiune socială al locului lor de reședință. Au plecat din casa fiicei lor pe 14 martie 2008. Asistența socială s-a încheiat privind primul reclamant pe 29 februarie 2012 și privind a doua reclamantă pe 30 aprilie 2012.

Pe 5 aprilie 2012, OE a hotărât să nu reînnoiască CIRE al reclamanților cu motivul că nu adresaseră o cerere de reînnoire a acestuia și nu comunicaseră nicio dată medicală stabilind necesitatea unui tratament. Această decizie a fost notificată reclamanților pe 18 aprilie 2012 cu ordin de a abandona teritoriul cel târziu pe 18 mai 2012. Nicio cale de atac nu a fost introdusă împotriva acestor decizii.

Pe 2 mai 2012, reclamanții au depus o nouă cerere de regularizare pe baza articolului 9 ter al legii străinilor. Au furnizat pentru a sprijini mai multor certificate medicale atestând că primul reclamant suferea de diabet tip 2 și era insulinodependent. Pe 11 iunie 2012, medicul consultant al OE a emis un aviz prin care considera că boala de care suferea reclamantul nu era atari care să implice un risc pentru viață sau integritate fizică, dat fiind caracterul cronicii și familiaritatea reclamantului cu boala și tratamentul ei. Pe 12 iunie 2012, OE a declarat cererea de regularizare inadmisibilă, cu motivul că medicul consultant al acestuia constatase că boala invocată nu era manifestă o boală care ar putea da dreptul la obținerea unui titlu de sedere. OE a dat imputație reclamanților de a urma ordinul de a abandona teritoriul din 18 aprilie 2012.

Reclamanții au depus un recurs de anulare a acestei decizii în fața CCE. Nicio informație nu este furnizată cu privire la consecințele acordate acestei proceduri.

Pe 3 mai 2012, reclamanții au depus la comună o nouă cerere de regularizare pe baza articolului 9 bis al legii străinilor. OE a declarat această cerere inadmisibilă pe 27 iunie 2012 cu motivul că circumstanțele excepționale invocate nu justificau ca să se renunțe la obligația de a introduce o atari cerere în țara de origine. Această decizie a fost notificată cu ordin de a abandona teritoriul și decizie de privare de libertate în acest scop.

Invocând articolele 3, 8 și 13 ale Convenției, reclamanții au sesizat CCE cu o cerere de suspendare în extremă urgență a deciziilor din 27 iunie 2012. Cererea a fost respinsă de CCE printr-o hotărâre din 5 iulie 2012 cu motivul că datele furnizate pentru a sprijini recursul lor existau deja la momentul ordinului de a abandona teritoriul „inițial" din 18 aprilie 2012, împotriva căruia nu introduseseră recurs. Cererea era deci lipsită de interes.

Pe 12 iulie 2012, reclamanții au continuat în fața CCE anularea acestor decizii. Nicio informație nu este furnizată cu privire la consecințele acordate acestei proceduri. 3. Cerere de măsuri provizorii și evenimente ulterioare

Pe 5 iulie 2012, reclamanții au sesizat Curtea cu o cerere de măsuri provizorii care vizează suspendarea executării îndepărtării lor spre Kosovo. În aceeași zi, Curtea a refuzat să acorde măsurile provizorii solicitate.

Pe 6 iulie 2012, reclamanții au depus o cerere de eliberare în fața camerei de consiliu a tribunalului de primă instanță Oudenaarde.

În aceeași zi, reclamanții au refuzat să se îmbarce pe zborului planificat în scopul îndepărtării lor. În aceeași zi, un nou ordin de privare de libertate le-a fost notificat.

Prin ordonanță din 13 iulie 2012, camera de consiliu a declarat inadmisibilă cererea de eliberare, cu motivul că nu era îndreptată împotriva ultimei privări de libertate.

Pe 13 iulie 2012, reclamanții au sesizat camera de consiliu a tribunalului de primă instanță Oudenaarde cu o nouă cerere de eliberare. Pe 24 iulie 2012, camera de consiliu a respins cererea și a confirmat măsura de privare de libertate. În decizia sa, jurisdicția a observat, în special cu caracter supletor, că era curios de constatat că, în ciuda unei perioade de doisprezece ani trecuți în Belgia caracterizată, potrivit reclamanților, prin integrare foarte intensivă, cunoștințele lor de limbă neerlandeză erau aproape inexistente.

Pe 19 august 2012, reclamanții au fost îndepărtați spre Kosovo. B. Dreptul intern și practica relevantă

Dispoziții ale legii străinilor aplicabile cererilor de regularizare din motive umanitare și din motive medicale sunt enunțate în hotărârea Paposhvili c. Belgia (nr. 41738/10, §§ 77-88, 17 aprilie 2014, ne-definitivă). PLÂNGERILE

Invocând art. 3 al Convenției, reclamanții se plânge că, dat fiind starea de sănătate a primului reclamant, o îndepărtare spre Kosovo îl privează de îngrijirile medicale necesare stării sale. Ei precizează că au nevoie de ajutorul copiilor lor pentru a se trata, neputând ei înșiși să trăiască independent. Din cauza originii lor roma, se tem, de asemenea, că vor fi victime în Kosovo a tratamentelor contrare articolului 3 al Convenției.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanții se plânge că refuzul de a le acorda un titlu de sedere și îndepărtarea lor constituie o ingerință disproporționată în viața lor privată și familială.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plânge că îndepărtarea lor spre Kosovo îi privează de dreptul la un recurs efectiv împotriva deciziilor OE din 12 și 27 iunie 2012 care resping cererile lor de regularizare a sederii bazate respectiv pe motive medicale și umanitare. ÎN DREPT A. Cu privire la excepția bazată pe caracterul abuziv al cererii

Cu titlu preliminar, Guvernul invită Curtea să respingă cererea ca fiind abuzivă cu motivul că faptele expuse de reclamanti nu corespundeau realității. Potrivit Guvernului, cererea ar fi bazată pe informații eronate în privința caracterului neîntrerupt al sederii lor în Belgia și motivele pentru care CIRE nu a fost în final reînnoit.

Reclamanții susțin că nu au avut nicio intenție de a dezinforma Curtea. Potrivit lor, problema continuității sederii lor este o dată de fapt care aparține Curții să evalueze sub unghi din Convenție. La fel stau lucrurile și cu privire la motivele pentru care sederea lor nu a fost reînnoită.

Curtea constată, pe baza documentelor pe care le poate avea în vedere, că reclamanții nu au furnizat informații false privind procedurile care s-au derulat în Belgia. Cererea nu poate deci fi considerată abuzivă, și Curtea respinge excepția ridicată de Guvern. B. Cu privire la încălcările alegat ale articolului 3 al Convenției

Reclamanții susțin mai întâi că, dat fiind starea de sănătate a primului reclamant, îndepărtarea lor în Kosovo-l expune la riscuri pentru sănătate din lipsa puterii de a fi corect tratat și a beneficia de sprijin familial în timp ce trăiesc în situație de dependență. Invocă art. 3 al Convenției redactat după cum urmează: „Niciun nu poate fi supus torturii nici pedeapselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței stabilite, străinii amenințați de îndepărtare nu pot în principiu pretinde un drept de a rămâne pe teritoriul unui Stat contractant pentru a continua să beneficieze de asistență și servicii medicale, sociale sau altele furnizate de Statul care expulzează. Cu toate acestea, în circumstanțe foarte excepționale, atunci când considerațiile umanitare împotriva expulsării sunt imperioase, decizia de a trimite înapoi un străin este susceptibilă de a ridica o întrebare sub unghi din art. 3 (N. c. Regatul Unit [MC], nr. 26565/05, § 42, 27 mai 2008, și Yoh-Ekale Mwanje c. Belgia, nr. 10486/10, §§ 80-86, 20 decembrie 2011).

În cazul de față, Curtea consideră că, dacă se stabilește, ținând seama de certificatele medicale depuse în dosare (a se vedea §21 mai sus), că primul reclamant suferă de diabet și este insulinodependent, el nu produce niciun element arătând că aceste tratamente nu ar fi disponibile în Kosovo. Curtea ia, de asemenea, în considerare că reclamanții nu au stabilit că au trăit, cu excepția unei perioade de șase luni între 24 septembrie 2007 și 14 martie 2008 în care erau domiciliați la aceeași adresă ca fiica lor, în situație de dependență de apropiaților lor.

În absența unui element capabil să stabilească existența circumstanțelor foarte excepționale cerute în materia aceasta de jurisprudența Curții, nu poate fi reproșat autoritățile belgiene de a se pronunța negativ în 2012 asupra cererii reclamanților de a-și regulariza sederea din motive medicale. Faptul că reclamanții beneficiaseră în cursul mai multor ani anteriori de un titlu provizoriu de sedere din motive umanitare din motive în mod evident legate de starea de sănătate a primului reclamant nu anulează această constatare.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest grief trebuie respins ca fiind manifestă neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Reclamanții susțin, pe de-a doua, că, ținând seama de circumstanțele plecării lor din Kosovo și de situația de excludere și discriminare a populației de origine roma în Kosovo, autoritățile belgiene i-au expus la tratamente atingând integritatea lor fizică și psihică.

Curtea amintește că aparține în principiu reclamanților să producă elemente susceptibile de a demonstra că ar fi expuși la risc de tratamente contrare articolului 3, pe seama Guvernului să disipe îndoielile posibile cu privire la aceste elemente (a se vedea, în special, Saadi c. Italia [MC], nr. 37201/06, § 129, CEDO 2008). În principiu, acolo unde proceduri interne au fost conduse, nu este sarcina Curții să-și substituie propria versiune a faptelor cu cea a instanțelor naționale, care aparține să stabilească faptele pe baza dovezilor colectate de ele (Gäfgen c. Germania [MC], nr. 22978/05, § 93, CEDO 2010).

În cazul de față, Curtea constată că reclamanții nu au epuizat corespunzător caile de atac interne prin neintroducerea unui recurs împotriva deciziei din 18 aprilie 2012 de a nu reînnoii titlul provizoriu de sedere și de a le cere să abandoneze teritoriul (a se vedea §20 mai sus).

Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii este, în orice caz, inadmisibilă din lipsa manifestă a fondului. Ea constată în fapt că nici în cadrul cererii de suspendare în extremă urgență depusă în fața CCE împotriva deciziilor din 27 iunie 2012 nici în niciun moment în cursul procedurilor conduse în fața instanțelor belgiene pentru a obține regularizarea lor sau a contesta deciziile de îndepărtare, reclamanții nu au dezvoltat argumentația lor furnizând elemente probante capabile să susțină temeri, să caracterizeze riscurile încurse în Kosovo și să contrabalanseze analiza făcută în 2005 de instanțele de azil potrivit căreia povestea lor lipsea de credibilitate și coerență (a se vedea §10 mai sus).

Deci, Curtea consideră că reclamanții au eșuat să demonstreze existența unui risc personal căruia ar fi expuși în țara lor de origine.

Ca urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestă neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției C. Cu privire la încălcările alegat ale articolului 8 al Convenției

Reclamanții se plânge că refuzul de regularizare a sederii lor în Belgia și îndepărtarea lor spre Kosovo ating într-o manieră disproporționată viața lor privată și viața lor familială în violarea articolului 8 al Convenției redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, a domiciliului ei și a corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Guvernul susține că deciziile litigioase sunt conforme cu jurisprudența Curții. Reclamanții nu beneficiază de niciun drept potrivit Convenției de a veni se stabilească în Belgia. Nu sunt justificați să invocheze existența unei „vieți familiale" cu privire la copiii lor rezident în Belgia, fiind majori și, mai mult decât atât, fără a demonstra o legătură de dependență deosebită altfel decât legăturile afective normale. În plus, au fost admișii doar la sedere provizoriu pentru patru ani, nu vorbesc limba țării de primire și nu dovedesc astfel integrarea lor socială.

Reclamanții susțin că au sosit în Belgia cu doisprezece ani în urmă și au trăit șapte ani pe cale regulată. Subliniază că nu mai dispun de niciun rețea socială și familială în Kosovo și că copiii și nepoții lor sunt autorizați să se stabilească în Belgia fără limitare, unii chiar au dobândit cetățenia belgiană, că s-au integrat luând cursuri de limbă neerlandeză și ținând relații cu un cerc larg de prieteni din sosirea lor în Belgia.

Curtea amintește că Convenția nu garantează niciun drept unui străin de a intra sau rezida pe teritoriul unui Stat. Cu toate acestea, a excluda o persoană dintr-o țară unde locuiesc apropiaților ei strânși poate dăuna dreptului la respectul vieții sale familiale, cum este protejat de art. 8 § 1 al Convenției (Moustaquim c. Belgia, hotărâre din 18 februarie 1991, § 16, seria A nr. 193, și mai recent Shala c. Elveția, nr. 52873/09, § 38, 15 noiembrie 2012, și Hasanbasic c. Elveția, nr. 52166/09, § 46, 11 iunie 2013). Ea amintește, de asemenea, că relațiile între adulți nu beneficiază neapărat de protecția articolului 8 fără să fie demonstrată existența unor elemente suplimentare de dependență, altele decât legăturile afective normale (Kwakie-Nti și Dufie c. Țări de Jos (dec.), nr. 31519/96, 7 noiembrie 2000, și mai recent Shala precitat, § 40, și L.H. și V.S. c. Belgia (dec.), nr. 67429/10, § 61, 7 mai 2013).

Aplicând aceste principii în cazul de față, Curtea constată că reclamanții au rămas neîndeplinind atât în fața instanțelor naționale cât și în fața ei de a demonstra, prin mijloace concrete, existența unei legături de dependență la atari punct particulari cu apropiaților lor rezident în Belgia, care ar fi putut se opună îndepărtării lor (a se vedea paragrafele 41-42, mai sus). Dimpotrivă, în cursul aproape întregii sederi lor în Belgia, reclamanții au trăit în mod autonom și au beneficiat de asistență socială pentru aproape patru ani (a se vedea §19 mai sus).

Examinând apoi această parte a cererii sub unghi din viața privată, Curtea observă că reclamanții nu contestă că deciziile litigioase erau prevăzute de lege și urmăreau o țintă legitimă. Dimpotrivă, contestă caracterul proporțional al acestora și susțin că nu erau necesare într-o societate democratică.

Principiile în materia aceasta sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost rezumate, în special în cauzele Üner c. Țări de Jos [MC] (nr. 46410/99, §§ 54-55 și 57-58 CEDO 2006-XII), și Emre c. Elveția (nr. 42034/04, §§ 65-71, 22 mai 2008).

Aplicând aceste principii în cazul de față, Curtea observă că la scara vieții reclamanților care erau în vârstă de cincizeci și opt și cincizeci și șase ani, respectiv, la revenirea lor în Belgia în 2005, durata sederii „regulate" de care au beneficiat din 2005 la 2012 în Belgia nu cântărește în mod semnificativ în evaluarea situației. Ținând seama de durata acestei sederi și în absența unui alt element concret demonstrând existența de legături sociale și culturale cu Belgia, Curtea consideră puțin convingătoare teza reclamanților potrivit căreia ar fi deosebit de bine integrați în Belgia. Ea nu consideră neînsemnat, în context, că camera de consiliu a tribunalului de primă instanță Oudenaarde, după ce a auzit reclamanții în persoană, a remarcat că cunoștințele lor de limbă neerlandeză, limba națională vorbită în comuna lor de reședință, era aproape inexistentă. De asemenea, este puțin plauzibil că, după ce au trăit cea mai mare parte a vieții lor în Kosovo și în ciuda circumstanțelor dificile ale plecării lor în contextul perioadei de după război, reclamanții nu mai beneficiază de niciun rețea socială sau familială în Kosovo în cadrul comunității lor.

În final, Curtea consideră că cu dreptate Guvernul trage argument din faptul că reclamanții au fost admișii doar la sedere provizoriu și nu au fost, prin urmare, îndreptățiți să speră că li se va acorda un drept de sedere definitiv.

Ținând seama de ansamblul acestor elemente, Curtea consideră că nu poate fi reproșat autoritățile belgiene de a nu fi menținut un echilibru corect între interesele în prezență prin refuzul de a regulariza sederea reclamanților și prin îndepărtarea lor spre țara lor de origine.

Rezultă că această parte a cererii este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. D. Cu privire la încălcarea alegat a articolului 13 combinat cu articolele 3 și 8 ale Convenției

Reclamanții se plânge în final de faptul că nu au beneficiat de un recurs efectiv împotriva deciziilor OE din 12 și 27 iunie 2012 care ordonau îndepărtarea lor. Invocă art. 13 al Convenției redactat după cum urmează: „Orice persoană a cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Reclamanții deduc, în esență, caracterul inefectiv al recursurilor pe care le-au introdus în fața CCE din absența caracterului suspensiv al acestor recursuri.

Curtea constată că reclamanții au sesizat CCE cu o cerere de suspendare în extremă urgență a deciziilor din 27 iunie 2012 și că această cerere a fost respinsă din lipsa de interes cu motivul că datele furnizate pentru a sprijini recursul lor existau deja la momentul ordinului de a abandona teritoriul „inițial" din 18 aprilie 2012 împotriva căruia nu introduseseră recurs. Știind că ca rezultat reclamanții nu au epuizat corespunzător caile de atac interne și că perioada care a trecut între cei doi ordini de îndepărtare era foarte scurtă, Curtea consideră că reclamanții sunt prost situați să se plângă de caracterul inefectiv al procedurii în fața CCE.

În consecință, grievul bazat pe art. 13 al Convenției combinat cu articolele 3 și 8 trebuie respins pentru lipsa manifestă a fondului, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitatea, Declară cererea inadmisibilă. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris pe 30 aprilie 2015. Abel Campos Robert Spano Secretar adjunct Președintele [1] Orice referință la Kosovo, fie la teritoriul, instituțiile sau populația sa, în această hotărâre trebuie înțeleasă ca fiind în conformitate cu Rezoluția 1244 a Consilului de Securitate și fără prejudecată cu privire la statutul Kosovului.

Les requérants, M. Ramadan Musa, premier requérant, et M me Ramzija Musa, deuxième requérante, sont des ressortissants du Kosovo [1] , nés respectivement en 1947 et 1949, et résidant au Kosovo. Ils sont représentés devant la Cour par M e G. Klapwijk, avocat à Bruxelles.

Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce 1. Procédures d’asile

Les requérants arrivèrent en Belgique en octobre 2000.

Le 13 octobre 2000, ils introduisirent une demande d’asile. Le premier requérant expliqua avoir travaillé de 1972 à 1976 en Allemagne où résident quatre de leurs cinq enfants. Les requérants expliquèrent les circonstances de leur départ du Kosovo dans le contexte de l’après-guerre. La requérante travaillait à l’aéroport de Pristina et perdit son emploi à la suite de l’embargo imposé à l’ex-Yougoslavie. Le requérant resta dans un premier temps au Kosovo pour protéger ses biens mais dut quitter sous la menace de « civils albanais ». Il affirma n’avoir aucune affiliation ni activité politique. Ils se rendirent en Belgique auprès d’une de leurs filles reconnue comme réfugiée et s’installèrent près de chez elle.

Le 21 juin 2001, le Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (« CGRA ») rejeta leur demande au motif que les requérants n’avaient fourni aucun élément de nature à corroborer l’existence d’une crainte fondée de persécution au sens de la Convention de Genève.

Le jour même, l’Office des étrangers (« OE ») prit à l’égard des requérants une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire.

Ces décisions furent envoyées à l’adresse où ils avaient indiqué résider ainsi qu’au bourgmestre de la commune de résidence. Le 12 novembre 2001, l’administration communale fit savoir que les requérants ne se trouvaient plus à l’adresse indiquée. Le 20 novembre 2001, les requérants furent rayés d’office du registre de la commune.

Le 5 août 2005, les requérants introduisirent une nouvelle demande d’asile.

Lors de leur entretien auprès des services d’asile, le requérant précisa qu’il était d’origine rom et de confession musulmane. Les requérants déclarèrent avoir quitté la Belgique un mois après l’introduction de leur première demande d’asile et être retournés vivre dans leur maison pour profiter de la présence de la Kosovo Force de l’OTAN, la KFOR. À leur retour, ils constatèrent que la maison avait été pillée ; peu de temps après, ils reçurent des menaces de mort de la part d’Albanais qui firent également intrusion chez eux et les frappèrent. Un de leurs fils, plus sévèrement blessé, fut transporté à l’hôpital par des membres de la KFOR. À la suite de ces événements, la KFOR conduisit les requérants à la ville de Gracanica où ils demeurèrent jusqu’en juillet 2005 dans l’espoir que la situation des minorités non-albanaises s’améliore. Toutefois c’est l’inverse qui se produisit. À Gračanica, ils furent victimes de mauvais traitements tant de la part d’Albanais que des membres de la KFOR. Finalement, ils décidèrent de quitter le Kosovo pour revenir en Belgique en août 2005.

Le 18 août 2005, l’OE rendit une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire au motif que les intéressés étant restés en défaut de circonstancier de manière crédible qu’il existait une crainte réelle de persécution, leurs demandes devaient être considérées comme manifestement mal fondées. À supposer les faits établis, l’OE considéra qu’il était, en tout état de cause, paradoxal de déclarer avoir bénéficié de la protection de la KFOR tout en dénonçant que ses membres étaient à l’origine de persécutions à leur égard.

Le 10 octobre 2005, le CGRA déclara irrecevables les recours urgents introduits par les requérants contre les décisions de l’OE. 2. Procédures en régularisation

Le 8 décembre 2006, les requérants firent une demande d’autorisation d’établissement auprès de leur fille en Belgique. Le 8 mai 2007, l’établissement leur fut refusé avec ordre de quitter le territoire au motif d’une part que les requérants n’avaient pas prouvé leur insolvabilité dans leur pays d’origine ni qu’ils avaient effectivement bénéficié du soutien financier de leur fille et d’autre part que celle-ci n’avait pas les moyens de les prendre en charge. Les recours introduits par les requérants contre ces décisions furent rejetés par le Conseil du contentieux des étrangers (« CCE ») par un arrêt du 11 octobre 2007 au motif qu’aucun mémoire en réplique n’avait été déposé dans le temps légal imparti.

Le 13 novembre 2007, la commune de résidence fut informée que les documents spéciaux de séjour dont avaient bénéficié les requérants en tant que demandeurs d’établissement, pour une période courant du 8 décembre 2006 au 10 décembre 2007, ne pourraient plus être renouvelés.

Entre-temps, le 15 mai 2007, les requérants avaient introduit une demande de régularisation pour motifs humanitaires sur la base de l’ancien article 9 alinéa 3 de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (« loi sur les étrangers »). A l’appui de cette demande, le premier requérant produisit un certificat attestant qu’il souffrait de diabète et qu’il était insulinodépendant.

Le 24 septembre 2007, les requérants se sont établis à la même adresse que leur fille.

Le 4 janvier 2008, ils introduisirent une demande de régularisation de leur séjour pour raisons médicales sur la base de l’article 9 ter de la loi sur les étrangers.

Le 18 février 2008, l’OE, en réponse à la demande du 15 mai 2007, accorda aux requérants un titre de séjour provisoire (certificat d’inscription au registre des étrangers, ou « CIRE ») valable pour une durée d’un an. Son renouvellement était subordonné à la présentation d’un contrat de travail ou d’une attestation médicale d’incapacité de travailler, d’un certificat médical attestant que les traitements prescrits au premier requérant lui étaient effectivement administrés et d’un passeport valable. Le CIRE des requérants fut ainsi renouvelé jusqu’au 13 février 2012.

Eu égard à la décision précitée du 18 février 2008, l’OE décida, par décision du même jour, que la demande du 4 janvier 2008 était devenue sans objet. 19 . À partir du 1 er mars 2008, les requérants bénéficièrent de l’assistance sociale du centre public d’action sociale de leur lieu de résidence. Ils quittèrent le domicile de leur fille le 14 mars 2008. L’assistance sociale prit fin en ce qui concerne le premier requérant le 29 février 2012 et en ce qui concerne la deuxième requérante le 30 avril 2012. 20 . Le 5 avril 2012, l’OE décida de ne pas renouveler le CIRE des requérants au motif qu’ils n’avaient pas adressé une demande de renouvellement de celui-ci et n’avaient communiqué aucune donnée médicale établissant la nécessité d’un traitement. Cette décision fut notifiée aux requérants le 18 avril 2012 avec ordre de quitter le territoire au plus tard le 18 mai 2012. Aucun recours ne fut introduit contre ces décisions. 21 . Le 2 mai 2012, les requérants introduisirent une nouvelle demande de régularisation sur fondement de l’article 9 ter de la loi sur les étrangers. Ils fournissaient à l’appui plusieurs certificats médicaux attestant que le premier requérant souffrait de diabète de type 2 et était insulinodépendant. Le 11 juin 2012, le médecin conseil de l’OE rendit un avis au terme duquel il considérait que la maladie dont souffrait le requérant n’était pas telle qu’elle entraînait un risque pour sa vie ou son intégrité physique étant donné son caractère chronique et la familiarité du requérant avec la maladie et son traitement. Le 12 juin 2012, l’OE déclara la demande de régularisation irrecevable, au motif que son médecin conseil avait constaté que la maladie invoquée n’était manifestement pas une maladie qui pouvait donner lieu à l’obtention d’un titre de séjour. L’OE donna injonction aux requérants de donner suite à l’ordre de quitter le territoire du 18 avril 2012.

Les requérants introduisirent un recours en annulation de cette décision devant le CCE. Aucune information n’est fournie sur les suites réservées à cette procédure.

Le 3 mai 2012, les requérants introduisirent auprès de la commune de leur résidence une nouvelle demande de régularisation sur pied de l’article 9 bis de la loi sur les étrangers. L’OE déclara cette demande irrecevable le 27 juin 2012 au motif que les circonstances exceptionnelles invoquées ne justifiaient pas qu’il soit dérogé à l’obligation d’introduire pareille demande dans le pays d’origine. Cette décision fut notifiée avec ordre de quitter le territoire et décision de privation de liberté à cette fin.

Invoquant les articles 3, 8 et 13 de la Convention, les requérants saisirent le CCE d’une demande de suspension en extrême urgence des décisions du 27 juin 2012. La demande fut rejetée par le CCE par un arrêt du 5 juillet 2012 au motif que données fournies à l’appui de leur recours existaient déjà au moment de l’ordre de quitter le territoire « initial » du 18 avril 2012, contre lequel ils n’avaient pas introduit de recours. La demande était donc dépourvue d’intérêt.

Le 12 juillet 2012, les requérants poursuivirent devant le CCE l’annulation desdites décisions. Aucune information n’est fournie sur les suites réservées à cette procédure. 3. Demande de mesures provisoires et évènements postérieurs

Le 5 juillet 2012, les requérants saisirent la Cour d’une demande de mesures provisoires visant à surseoir à l’exécution de leur éloignement vers le Kosovo. Le jour même, la Cour refusa d’accorder les mesures provisoires sollicitées.

Le 6 juillet 2012, les requérants déposèrent une requête de mise en liberté devant la chambre du conseil du tribunal de première instance d’Oudenaarde.

Le même jour, les requérants refusèrent d’embarquer à bord du vol prévu en vue de leur éloignement. Le même jour, un nouvel ordre de privation de liberté leur fut notifié.

Par ordonnance du 13 juillet 2012, la chambre du conseil déclara irrecevable la requête de mise en liberté, au motif qu’elle n’était pas dirigée contre la dernière privation de liberté.

Le 13 juillet 2012, les requérants saisirent la chambre du conseil du tribunal de première instance d’Oudenaarde d’une nouvelle requête de mise en liberté. Le 24 juillet 2012, la chambre du conseil rejeta la requête et confirma la mesure de privation de liberté. Dans sa décision, la juridiction fit remarquée, notamment à titre surabondant, qu’il était curieux de constater que, malgré une période de douze ans passés en Belgique caractérisée, selon les requérants, par une intégration très intensive, leur connaissance du néerlandais était quasi-inexistante.

Le 19 août 2012, les requérants furent éloignés vers le Kosovo. B. Droit interne et pratique pertinents

Les dispositions de la loi sur les étrangers applicables aux demandes de régularisation pour motifs humanitaires et pour raisons médicales sont énoncées dans l’arrêt Paposhvili c. Belgique (n o 41738/10, §§ 77-88, 17 avril 2014, non définitif). GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent qu’étant donné l’état de santé du premier requérant, un éloignement vers le Kosovo le prive des soins médicaux requis par son état. Ils précisent qu’ils ont besoin de l’aide de leurs enfants pour se soigner, ne pouvant eux-mêmes pas vivre de manière indépendante. Du fait de leur origine rom, ils craignent également d’être victimes au Kosovo de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent que le refus de leur octroyer un titre de séjour et leur éloignement constituent une ingérence disproportionnée dans leur vie privée et familiale.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent que leur éloignement vers le Kosovo les prive du droit à un recours effectif contre les décisions de l’OE des 12 et 27 juin 2012 rejetant leurs demandes de régularisation de séjour basées respectivement sur des motifs médicaux et humanitaires. EN DROIT A. Sur l’exception tirée du caractère abusif de la requête 36. À titre préliminaire, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête comme étant abusive au motif que les faits tels qu’exposés par les requérants ne correspondaient pas à la réalité. D’après le Gouvernement, la requête serait basée sur des informations erronées s’agissant notamment du caractère ininterrompu de leur séjour en Belgique et des motifs pour lesquels le CIRE ne fut finalement pas renouvelé.

Les requérants soutiennent qu’ils n’ont nullement eu l’intention de désinformer la Cour. À leur avis, la question de la continuité de leur séjour est une donnée de fait qu’il appartient à la Cour d’évaluer sous l’angle de la Convention. Il en est de même des motifs pour lesquels leur séjour ne fut pas renouvelé.

La Cour constate, sur la base des documents auxquels elle peut avoir égard, que les requérants n’ont pas donné de fausses informations concernant les procédures qui se sont déroulées en Belgique. La requête ne saurait donc passer pour être abusive, et la Cour rejette l’exception soulevée par le Gouvernement. B. Sur les violations alléguées de l’article 3 de la Convention

Les requérants allèguent premièrement qu’étant donné l’état de santé du premier requérant, leur éloignement au Kosovo l’expose à des risques pour sa santé à défaut de pouvoir y être correctement soigné et de pouvoir bénéficier du soutien familial alors qu’ils vivent en situation de dépendance. Ils invoquent l’article 3 de la Convention ainsi formulé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, les étrangers menacés d’éloignement ne peuvent en principe revendiquer un droit à rester sur le territoire d’un État contractant afin de continuer à bénéficier de l’assistance et des services médicaux, sociaux ou autres fournis par l’État qui expulse. Toutefois, dans des circonstances très exceptionnelles, lorsque les considérations humanitaires militant contre l’expulsion sont impérieuses, la décision de renvoyer un étranger est susceptible de soulever une question sous l’angle de l’article 3 ( N. c. Royaume-Uni [GC], n o 26565/05, § 42, 27 mai 2008, et Yoh-Ekale Mwanje c. Belgique , n o 10486/10, §§ 80-86, 20 décembre 2011). 41 . En l’espèce, la Cour considère que s’il est établi, au vu des certificats médicaux versés au dossier (voir paragraphe 21 ci-dessus), que le premier requérant souffre de diabète et est insulino-dépendant, il ne produit aucun élément montrant que ces traitements ne seraient pas disponibles au Kosovo. La Cour prend également en considération que les requérants n’ont pas établi avoir vécu, à l’exception d’une période de six mois entre le 24 septembre 2007 et le 14 mars 2008 durant laquelle ils étaient domiciliés à la même adresse que leur fille, en situation de dépendance de leurs proches.

En l’absence d’élément de nature à établir l’existence des circonstances très exceptionnelles requises en la matière par la jurisprudence de la Cour, il ne saurait être reproché aux autorités belges de s’être prononcées négativement en 2012 sur la demande des requérants de régulariser leur séjour pour des raisons médicales. Le fait que les requérants avaient bénéficié pendant plusieurs années auparavant d’un titre de séjour provisoire pour motifs humanitaires pour des raisons manifestement liées à l’état de santé du premier requérant n’énerve pas ce constat.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Les requérants soutiennent deuxièmement qu’eu égard aux circonstances de leur départ du Kosovo et à la situation d’exclusion et de discrimination de la population d’origine rom au Kosovo, les autorités belges les ont exposés à des traitements portant atteinte à leur intégrité physique et psychique.

La Cour rappelle qu’il appartient en principe aux requérants de produire des éléments susceptibles de démontrer qu’ils seraient exposés à un risque de traitements contraires à l’article 3, à charge ensuite pour le Gouvernement de dissiper les doutes éventuels au sujet de ces éléments (voir, notamment, Saadi c. Italie [GC], n o 37201/06, § 129, CEDH 2008). En principe, là où des procédures internes ont été menées, ce n’est pas la tâche de la Cour de substituer sa propre version des faits à celle des juridictions nationales, auxquelles il appartient d’établir les faits sur la base des preuves recueillies par elles ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 93, CEDH 2010).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants n’ont pas correctement épuisé les voies de recours internes en ne formant pas de recours contre la décision du 18 avril 2012 de ne pas renouveler leur titre de séjour provisoire et de les enjoindre de quitter le territoire (voir paragraphe 20 ci-dessus).

Cela étant, la Cour considère que cette partie de la requête est, en tout état de cause, irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Elle constate en effet que ni dans le cadre de la demande de suspension en extrême urgence formée devant le CCE contre les décisions du 27 juin 2012 ni à aucun moment durant les procédures menées devant les instances belges pour obtenir leur régularisation ou contester les décisions d’éloignement, les requérants n’ont étoffé leur argumentation en fournissant des éléments probants de nature à étayer leurs craintes, à caractériser les risques encourus au Kosovo et à contrebalancer l’analyse faite en 2005 par les instances d’asile selon laquelle leur récit manquait de crédibilité et de consistance (voir paragraphe 10 ci-dessus).

Dès lors, la Cour estime que les requérants ont failli à démontrer l’existence d’un risque personnel auquel ils seraient exposés dans leur pays d’origine.

Partant, cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention C. Sur les violations alléguées de l’article 8 de la Convention

Les requérants se plaignent que le refus de régularisation de leur séjour en Belgique et leur éloignement vers le Kosovo portent atteinte de manière disproportionnée à leur vie privée et à leur vie familiale en violation de l’article 8 de la Convention qui est ainsi formulé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien‑être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Le Gouvernement soutient que les décisions litigieuses étaient conformes à la jurisprudence de la Cour. Les requérants ne bénéficient d’aucun droit au titre de la Convention de venir s’installer en Belgique. Ils ne sont pas justifiés à invoquer l’existence d’une « vie familiale » à l’égard de leurs enfants résidant en Belgique, étant majeurs et alors, en outre, qu’ils n’ont pas démontré un lien de dépendance particulier autre que les liens affectifs normaux. De plus, ils n’ont été admis qu’au séjour provisoire pendant quatre ans, ne parlent pas la langue du pays d’accueil et ne prouvent de ce fait pas leur intégration sociale.

Les requérants font valoir qu’ils sont arrivés en Belgique il y a douze ans et y ont vécu sept ans de façon régulière. Ils soulignent qu’ils ne disposent plus d’aucun réseau social ni familial au Kosovo et que leurs enfants et petits-enfants sont autorisés à séjourner de façon illimitée en Belgique, certains ayant même acquis la nationalité belge, qu’ils se sont intégrés en prenant des cours de néerlandais et en tissant des liens avec un large cercle d’amis depuis leur arrivée en Belgique.

La Cour rappelle que la Convention ne garantit aucun droit pour un étranger d’entrer ou de résider sur le territoire d’un État. Toutefois, exclure une personne d’un pays où vivent ses proches parents peut porter atteinte au droit au respect de sa vie familiale, tel que protégé par l’article 8 § 1 de la Convention ( Moustaquim c. Belgique , arrêt du 18 février 1991, § 16, série A n o 193, et plus récemment Shala c. Suisse , n o 52873/09, § 38, 15 novembre 2012, et Hasanbasic c. Suisse , n o 52166/09, § 46, 11 juin 2013). Elle rappelle également que les rapports entre adultes ne bénéficient pas nécessairement de la protection de l’article 8 sans que soit démontrée l’existence d’éléments supplémentaires de dépendance, autres que les liens affectifs normaux ( Kwakie-Nti et Dufie c. Pays-Bas (déc.), n o 31519/96, 7 novembre 2000, et plus récemment Shala précité, § 40, et L.H. et V.S. c. Belgique (déc.), n o 67429/10, § 61, 7 mai 2013).

Appliquant ces principes en l’espèce, la Cour constate que les requérants sont restés en défaut tant devant les instances nationales que devant elle de démontrer, au moyen d’éléments concrets, l’existence d’un lien de dépendance à ce point particulier avec leurs proches résidant en Belgique, qu’il aurait pu s’opposer à leur éloignement (voir paragraphes 41-42, ci-dessus). Au contraire, durant la quasi-totalité de leur séjour en Belgique, les requérants ont vécu de façon autonome et ont bénéficié de l’assistance sociale pendant près de quatre ans (voir paragraphe 19 ci-dessus).

Envisageant ensuite cette partie de la requête sous l’angle de la vie privée, la Cour note que les requérants ne contestent pas que les décisions litigieuses étaient prévues par la loi et poursuivaient un but légitime. En revanche, ils contestent leur caractère proportionné et soutiennent qu’elles n’étaient pas nécessaires dans une société démocratique.

Les principes en la matière sont bien établis dans la jurisprudence de la Cour et ont été récapitulés, notamment dans les affaires Üner c. Pays-Bas [GC] (n o 46410/99, §§ 54-55 et 57-58 CEDH 2006 ‑ XII), et Emre c. Suisse (n o 42034/04, §§ 65-71, 22 mai 2008).

Appliquant ces principes en l’espèce, la Cour observe qu’à l’échelle de la vie des requérants qui étaient âgés de cinquante-huit et cinquante-six ans, respectivement, lors de leur retour en Belgique en 2005, la durée du séjour « régulier » dont ils ont bénéficié de 2005 à 2012 en Belgique ne pèse pas de façon significative dans l’évaluation de la situation. Eu égard à la durée de ce séjour et en l’absence d’autre élément concret venant démontrer l’existence de liens sociaux et culturels avec la Belgique, la Cour estime peu convaincante la thèse des requérants selon laquelle ils seraient particulièrement bien intégrés en Belgique. Elle n’estime pas anodin, dans ce contexte, que la chambre du conseil du tribunal de première instance d’Oudenaarde, après avoir entendu les requérants en personne, ait relevé que leur connaissance du néerlandais, la langue nationale parlée dans leur commune de résidence, était quasiment inexistante. De même, il est peu plausible qu’ayant vécu la majeure partie de leur vie au Kosovo et malgré les circonstances difficiles de leur départ dans le contexte d’après-guerre, les requérants n’y bénéficient plus d’aucun réseau social ou familial au sein de leur communauté.

Enfin, la Cour considère que c’est à bon droit que le Gouvernement tire argument du fait que les requérants n’ont été admis qu’au séjour provisoire et n’étaient donc pas fondés à espérer qu’un droit de séjour définitif leur serait octroyé.

Eu égard à l’ensemble de ces éléments, la Cour estime qu’il ne saurait être reproché aux autorités belges de ne pas avoir ménagé un juste équilibre entre les intérêts en présence en refusant aux requérants la régularisation de leur séjour et en les éloignant vers leur pays d’origine.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. D. Sur la violation alléguée de l’article 13 combiné avec les articles 3 et 8 de la Convention

Les requérants se plaignent enfin de ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif contre les décisions de l’OE des 12 et 27 juin 2012 ordonnant leur éloignement. Ils invoquent l’article 13 de la Convention qui est ainsi formulé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Les requérants déduisent, en substance, le caractère ineffectif des recours qu’ils ont introduits devant le CCE de l’absence de caractère suspensif desdits recours.

La Cour constate que les requérants ont saisi le CCE d’une demande en suspension en extrême urgence des décisions du 27 juin 2012 et que cette demande fut rejetée pour défaut d’intérêt au motif que les données fournies à l’appui de leur recours existaient déjà au moment de l’ordre de quitter le territoire « initial » du 18 avril 2012 contre lequel ils n’avaient pas introduit de recours. Sachant qu’il en résulte que les requérants n’ont pas correctement épuisé les voies de recours internes et que le laps de temps qui s’est écoulé entre les deux ordres d’éloignement était très court, la Cour considère que les requérants sont malvenus de se plaindre du caractère ineffectif de la procédure devant le CCE.

En conséquence, le grief tiré de l’article 13 de la Convention combiné avec les articles 3 et 8 doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 30 avril 2015. Abel Campos Robert Spano Greffier adjoint Président [1] Toute référence au Kosovo, soit à son territoire, à ses institutions ou sa population, dans cette décision doit être comprise comme étant en conformité avec la Résolution 1244 du Conseil de sécurité et sans préjudice concernant le statut du Kosovo.