SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 72597/10 Sona KHACHATRYAN împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 7 aprilie 2015 într-un comitet compus din Robert Spano, președinte, Paul Lémpres, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Abel Campos, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 10 decembrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, dna Sona Khachatryan, este o resortisantă armeană născută în 1991 și rezidentă în Bruges. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul P. Huget, avocat la Bruxelles. A fost reprezentat de agentul său, dl Tysebaert, consilier general, serviciu public federal de justiție. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Cerere de azil și procedură mai târziu la 1 iunie 2010, reclamanta și soțul ei, A.R., au părăsit Armenia pentru Rusia. La 3 august 2010, A.R. a obținut pentru el și reclamantă o viză turistică de două săptămâni pentru a se deplasa, la 10 august 2010, în Ungaria. La 13 august 2010, au ajuns în Belgia, unde au fost găzduiți la sora reclamantei, căsătorită cu un resortisant belgian. La 31 august 2010, reclamanta și soțul ei au depus o cerere de azil. Recurenta a explicat că, la 13 septembrie 2010, în timp ce se ducea la un tribunal din cadrul Oficiului Străinilor, ea a avut o altercație cu soțul ei. A.R. l-ar fi pălmuit în fața martorilor. Recurenta i-a dezvăluit apoi surorii sale circumstanțele căsătoriei sale. Ea a indicat că a fost victima unei răpiri de către A.R. care a vrut-o în căsătorie, în ciuda opoziției ei și a familiei sale, ea a explicat că a fost căsătorită sub constrângerea și amenințarea represaliilor și s-a aflat sub influența unui soț dependent de droguri și foarte violent. Mai târziu, recurenta își consemnează relatarea în scris în detaliu. În special, ea și soțul ei fuseseră găzduiți la Moscova la părinții lui A.R., că se îmbolnăvise de câteva zile, dar că soțul ei ar fi refuzat să se ducă la spital. În timp ce ea era bolnavă și îndurerată, soțul ei l-ar fi violat și ar fi fost forțat să aibă relații sexuale. În timpul șederii sale la Moscova, ea ar fi rămas închisă în apartamentul socrilor săi cu interdicție de a ieși și de a telefona. La 30 septembrie 2010, reclamanta a adresat, prin intermediul avocatului său, o scrisoare la mail, cerând, din cauza prezenței în Belgia a surorii și mătușii sale, aplicarea clauzei umanitare prevăzute de Regulamentul CE nr. 343/2003 al Consiliului din 18 iunie 2003. februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (Regulamentul Dublin La 14 octombrie 2010, recurenta a fost audiată de către reclamantă. Cu această ocazie, ea și-a prezentat relatarea. 11. La 22 octombrie 2010, autoritățile belgiene au prezentat autorităților ungare o cerere de preluare a recurentei și a soțului ei; documentul semnala că erau separate de fapt începând cu 13 septembrie 2010. La 2 noiembrie 2010, autoritățile ungare și-au exprimat acordul în ceea ce privește examinarea cererilor de azil. 13. La 4 noiembrie 2010, recurenta a trimis o nouă scrisoare în lanch care solicita ca circumstanțele căsătoriei sale și violența soțului ei, precum și prezența membrilor familiei sale în Belgia să fie luate în considerare în mod corespunzător. Poșta a informat, de asemenea, că o procedură de divorț și o procedură de anulare a căsătoriei au fost inițiate. 14. La 10 noiembrie 2010, recurenta s-a dus la interviul din Dublin, cu ocazia căreia se căsătorise pentru că a avut o soră care locuia în Belgia; ea a indicat că nu a depus plângere împotriva soțului ei, nici împotriva Belgiei, nici autorităților ruse ; ea a declarat că nu știe unde era soțul ei și că și-a lăsat pașaportul în mâinile sale; ea a indicat, de asemenea, suferind de un stres important și dorind să beneficieze de sprijin psihologic. 15. La 23 noiembrie 2010, la Deși a menționat că reclamanta nu a depus o plângere la poliție și că nu a fost posibil să se pronunțe asupra credibilității istoriei sale, Comisia le-a cerut omologilor săi să prelucreze cererile de azil ale reclamantei și ale soțului ei separat și să le găzduiască în centre diferite. 16. În aceeași zi, la o decizie de refuzare a șederii cu ordin de a părăsi teritoriul și detenție, centrul închis Bruges. Decizia de la ; ea nu a declarat că a ales Belgia din cauza prezenței familiei sale, ci pentru că soțul ei a condus ; în orice caz, sora care nu beneficiază de statutul de refugiat, o apropiere în sensul Regulamentului Dublin nu putea fi aplicată. ; or, interogat cu privire la eventualele demersuri la poliție, reclamanta a declarat că nu a depus plângere și a minimalizat violența de care ar fi făcut obiectul. Potrivit reclamantului, faptul că reclamanta a semnalat probleme psihologice și a solicitat o monitorizare nu a fost suficient pentru a dovedi că nu este în măsură să călătorească. În orice caz, Belgia nu era responsabilă pentru cererea de azil în temeiul Regulamentului Dublin și nu exista niciun motiv să se îndoiască că Ungaria nu se va conforma angajamentelor sale europene și internaționale în materie de azil 17. La 27 noiembrie 2010, recurenta a depus o cerere de suspendare de urgență a ordinului de părăsire a teritoriului în fața Consiliului de soluționare a litigiilor străinilor, în special a articolelor 3, 5 alineatul (1) și 8 din convenție, precum și a Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor. Aceasta susținea că situația sa era apropiată de cea a victimelor traficului de persoane și de femei bătute și că autoritățile belgiene nu puteau, în același timp, să solicite autorităților maghiare să fie deosebit de atente din cauza unei astfel de situații și, în același timp, să programeze o întoarcere în Ungaria fără a aștepta un răspuns sau o asigurare din partea autorităților maghiare și să continue orbește să refuze aplicarea clauzelor de derogare prevăzute în Regulamentul Dublin. 18. La 29 noiembrie 2010, CCE a respins cererea de suspendare în regim de extremă urgență, din cauza lipsei unui prejudiciu grav dificil de remediat, în special din cauza faptului că riscurile invocate de reclamantă erau ipotetice, că aceasta nu presupunea să nu poată beneficia de protecția autorităților maghiare, că, dimpotrivă, riscurile de a se confrunta cu soțul ei erau evitate din cauza disjuncției dosarelor lor și din cauza faptului că în Ungaria nu ar fi primit în același loc. 19. Un al doilea zbor spre Budapesta a fost stabilit la 2 decembrie 2010, dar reclamanta a refuzat să se îmbarce. Un al doilea zbor a fost stabilit la 16 decembrie 2010, dar transferul a fost anulat la 15 decembrie 2010. 20. La 10 decembrie 2010, recurenta a introdus în fața CCE o acțiune în anulare a deciziei de refuz de ședere cu ordin de părăsire a teritoriului. Prin Ordonanța din 31 ianuarie 2011, președintele Camerei competente a CCE a decis că acțiunea poate fi respinsă fără a se ține o ședință; recurenta a solicitat apoi o ședință, președintele camerei, după audierea părților, a respins acțiunea prin hotărârea din 28 iulie 2011, pentru întârziere. La 14 decembrie 2010, cererea de măsuri provizorii a fost refuzată; scrisoarea Curții a informat-o pe reclamantă că, în caz de trimitere, ar putea să sesizeze Curtea cu privire la Ungaria. Evenimente ulterioare introducerii cererii în fața Curții Acțiune în fața instanței judiciare 23. La 7 ianuarie 2011, recurenta cita la l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nu s-a depus nici un apel împotriva acestei ordonanțe. Solicitări de eliberare condiționată 26. Deținută de la 23 noiembrie 2010 (a se vedea §16 de mai sus), recurenta a făcut mai multe cereri de eliberare în libertate. Ultima a fost primită printr-o ordonanță a camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles din 7 ianuarie 2011. 27. La 11 ianuarie 2011, recurenta a fost eliberată și s-a mutat acasă la sora sa. Cereri de rectificare 28. La 27 decembrie 2010, în timp ce era încă în detenție, recurenta a primit vizita unui medic de la centrul închis care certifica că aceasta suferea de o traumă psihologică gravă. Un certificat medical standard, precum și un raport medical au fost transmise la La 15 decembrie 2010 și la 7 ianuarie 2011, recurenta a prezentat două cereri de rectificare a șederii sale din motive medicale în temeiul articolului ter din Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și la distanță de către străinii legii privind străinii. sănătate mintală, o asociație specializată în consiliere psihosocială și terapeutică a persoanelor exilate victime ale traumelor grave. 31. La 28 ianuarie 2011, au fost luate două decizii privind cererile de rectificare, una pe motiv că cererea nu era însoțită de un certificat medical, iar cealaltă pe motiv că nu a fost trimisă în recomandare. Aceste decizii au fost notificate recurentei la 16 martie 2011. 32. La 9 octombrie 2013, CCE a respins acțiunea formulată de recurentă împotriva acestor decizii. 33. Între timp, la 16 septembrie 2011, recurenta a adresat comunei sale de reședință o cerere de autorizare pe baza unor circumstanțe excepționale în temeiul articolului 9a din Legea privind străinii. La 5 martie 2013, Curtea nu este conștientă de continuarea acestui proces. Plânge penalitatea și procedura de divorț 34. La 15 ianuarie 2011, recurenta a depus o plângere la penalitatea împotriva A.R. pentru a-l condamna pentru că l-a forțat să se căsătorească și să fie acuzat de răpire, sechestrare și violență domestică. 35. La o dată nedeterminată, reclamanta a inițiat în Belgia o procedură de divorț care a fost încheiată la 18 decembrie 2012 printr-o hotărâre pronunțată prin divorț. Examinarea cererii de azil de către autoritățile belgiene 36. La o dată nespecificată, autoritățile belgiene au preluat examinarea cererii de azil depuse de recurentă la 31 august 2010 (a se vedea punctul 7 de mai sus). La 3 septembrie 2013, la 3 septembrie 2013, la data la care a fost solicitată audierea sa în cadrul acestei cereri de azil. 37. La 28 octombrie 2013, recurenta a fost audiată de Comitetul General pentru Refugiați și Apatridi. 38. La 28 noiembrie 2013, CGRA a refuzat să recunoască recurentei calitatea de refugiat și statutul de protecție subsidiară pe motiv că relatarea sa nu era credibilă. CGRA a constatat că reclamanta nu prezenta nicio dovadă a amenințărilor pe care soțul ei i le-ar fi făcut pe Facebook și că singurele schimburi pe care le-a furnizat în instanță nu dezvăluiau nicio amenințare. CGRA a luat notă și de faptul că A.R. nu părea să se opună continuării procedurii de divorț. infamul tîmpit, dar fără să ofere o indicație concretă cu privire la eventualele represalii împotriva familiei sale din Belgia sau Armenia pe care ar fi amenințat-o. În cele din urmă, CGRA a constatat că, în pofida contactelor periodice pe care recurenta le-a continuat cu familia sa din Armenia, nu a întreprins niciun demers de la plecarea sa pentru a verifica dacă ar suporta un risc real în cazul în care ar reveni în țara respectivă. Invocând art. 3 din Convenție, recurenta se plânge că distanța sa către Ungaria a fost supusă unor tratamente contrare acestei dispoziții ca urmare a eșecului condițiilor de primire în general și a absenței unor structuri adecvate pentru femeile care au fost victime ale violenței conjugale în special. Ea susține că are nevoie de supraveghere medicală și psihologică, precum și de cadrul emoțional pe care îl are până în prezent în Belgia pentru a-și reveni din trauma suferită ca urmare a căsătoriei forțate, a sechestrării și a violenței conjugale pe care a comis-o. 40. Invocând art. 3 din Convenție, Comisia se plânge și de deficiențele procedurii de azil și, în special, susține că autoritățile maghiare nu sunt sensibile la problema violenței conjugale și că riscă să nu considere aceste acte drept acte de persecuție și, prin urmare, să respingă cererea de protecție și să o trimită înapoi în Armenia. Or, din nou în Armenia, reclamanta se temea să nu fie supusă unor tratamente contrare articolului 3 atât din partea soțului ei, în cazul în care ar fi trebuit să fie exmatriculată, cât și din partea socrii și a propriei familii care, dezonorată, ar fi renunțat la soarta sa. Ea susține că ea nu va putea beneficia de protecția autorităților nici într-o țară, nici în alta. 41. Invocând art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție, recurenta se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă împotriva ordinului de a părăsi teritoriul. 30696/09, CEDO 2011), susține că, în cadrul procedurii de urgență de extremă urgență, CEC și-a limitat examinarea la a verifica dacă prezentase dovada concretă a caracterului ireparabil al prejudiciului care putea rezulta din posibila încălcare a articolului 3, ceea ce i-a împiedicat să stabilească caracterul pârât al obiecțiunilor sale. În plus, scurtarea termenului prevăzut de Legea privind străinii pentru introducerea unei proceduri extrem de urgente i-a redus și mai mult șansele de succes, întrucât reprezentantul său avea într-adevăr doar cinci zile pentru a găsi un traducător armean, pentru a efectua vizita recurentei în detenție și pentru a-și formula cererea. În plus, recurenta se plânge că nu mai beneficiază de nicio acțiune suspensivă de drept. 42. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că expulzarea sa ar compromite continuarea procedurilor penale inițiate împotriva soțului său, încălcând dreptul la un proces echitabil și în special dreptul la egalitate de arme, principiul contradictoriu și dreptul de a fi invocat în persoană. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 3 43. Recurenta susține că expulzarea sa către Ungaria în temeiul Regulamentului Dublin la: a pus în pericol tratamentul în conformitate cu art. 3 din Convenția astfel formulată nu poate fi supusă torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 44. Recurenta precizează că riscurile invocate rezultă din eșecul structurilor de primire și al procedurii de azil din Ungaria. 45. Guvernul pârât a informat Curtea că, după depunerea cererii, la 18 noiembrie 2013, autoritatea belgiană competentă în materie de azil a examinat temeinicia cererii de azil a recurentei (a se vedea punctul 38 de mai sus) și că, prin urmare, trimiterea la Ungaria în temeiul Regulamentului Dublin nu a mai fost continuată. 46. Curtea ia notă de faptul că autoritățile belgiene și-au asumat responsabilitatea de a examina temeinicia cererii de azil depuse de recurentă la 30 august 2010. Deoarece Ungaria nu mai are astfel de competențe, aceasta nu mai constituie un stat în care recurenta ar mai fi eligibilă legal. În cazul punerii în aplicare a unei măsuri de trimitere împotriva recurentei, aceasta va efectua, prin urmare, către Armenia, țara sa de origine (a se vedea mai jos punctele 55-69). 47. În consecință, recurenta nu poate fi considerată victimă. În sensul articolului 34 din Convenție, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție privind încălcările prevăzute la art. 13 coroborat cu art. 3 48. Plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a-și exercita acțiunea în temeiul art. 3 din Convenție în fața CCE în cadrul cererii sale în suspendare de urgență profundă a ordinii de a părăsi teritoriul care i-a fost acordat în cadrul procedurii Dublin. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 49. Acesta susține că Ö a făcut demersuri concrete pentru a evita riscul ca reclamanta să se confrunte cu riscul de a se regăsi în Ungaria și că CEC a efectuat o examinare riguroasă a situației individuale a recurentei. În plus, acesta consideră că reclamanta nu este în măsură să critice procedura în fața CCE, având în vedere că, în cele din urmă, acesta și-a examinat acțiunea în anulare fără ca aceasta să fi fost executată. 50. Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe cu privire la problema dacă recurenta ar avea obiecții care să poată fi invocate în momentul în care procedura în fața CCE se desfășoară și consideră că această parte a cererii trebuie, în orice caz, respinsă din alt motiv. 51. Curtea constată că, în speță, CCE a respins cererea de suspendare a ordinului de a părăsi teritoriul după ce s-a asigurat că situația individuală a recurentei a fost luată în considerare și că s-au făcut demersuri concrete, inclusiv pe lângă autoritățile maghiare, pentru a evita transferul acesteia împreună cu soțul său și să se confrunte cu acesta în Ungaria și, prin urmare, pentru a împiedica expunerea acesteia la riscurile care se află în centrul cererii sale de protecție. Din examinarea deciziilor în litigiu rezultă, de asemenea, că, în ceea ce privește decizia în litigiu și CCE, toate elementele pe care recurenta le-a adus la cunoștință și că scurtarea termenului de sesizare a CCE nu a constituit un obstacol serios în această privință. În plus, Curtea constată că, în pofida eșecului procedurilor inițiate, inclusiv în fața Curții, de recurentă pentru a obține suspendarea îndepărtării sale, CCE și-a examinat acțiunea în anulare și că măsura de înjumătățire nu a fost în cele din urmă executată. 52. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate susține că recurenta nu a beneficiat de o cale de atac efectivă în ceea ce privește f un c ț i o n are a sa întemeiată pe art. 3. În consecință, t u ț iiul întemeiat pe art. 13 din Conven ț ia combinat cu art. 3 trebuie respins pentru lipsa vădită de temei, în conformitate cu art. 35 § 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție. Cu privire la presupusele încălcări întemeiate ale unei retrimiteri în Armenia cu privire la presupusele încălcări ale articolului 3 53. În cererea sa, recurenta a afirmat că se temea de o revenire indirectă către Armenia, prin Ungaria. Până în prezent, în urma deciziei CGRA din 18 noiembrie 2013 de respingere a cererii sale de azil, în cazul în care o măsură de trimitere împotriva recurentei este pusă în aplicare, aceasta va fi efectuată direct către Armenia. 54. Curtea ia notă de faptul că reclamanta nu a indicat că a introdus o acțiune în fața CCE pentru a contesta decizia CGRA din 18 noiembrie 2013 care a respins cererea sa de azil. Curtea observă, de asemenea, că nici una dintre părți nu a fost informată cu privire la punerea în aplicare, iminentă sau planificată, a distanței dintre reclamantă și decizia menționată anterior. 55. Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii este, în orice caz, inadmisibilă pe motiv că este vădit nefondată din următoarele motive. 56. În primul rând, recurenta susține că, având în vedere circumstanțele căsătoriei sale, ar putea fi supusă unor tratamente care subminează integritatea sa fizică atât din partea soțului ei, în cazul în care ar fi trebuit, de asemenea, să fie trimis înapoi în Armenia, precum și din partea socrii și a propriei familii care, dezonorată, ar fi renunțat la soarta sa. De asemenea, Curtea precizează că se tem de represalii din partea complicilor soțului ei. 57. Curtea reamintește că este, în principiu, de competența reclamantului să prezinte elemente care pot demonstra că sunt expuse la un risc de tratament în conformitate cu art. 3, care ulterior îi revine guvernului sarcina de a elimina eventualele îndoieli cu privire la aceste elemente (a se vedea în special: Saadi c. Italia [GC], n 37201/06, § 129, CEDO 2008. În principiu, acolo unde au fost efectuate proceduri interne, aceasta nu este sarcina Curții de a înlocui propria versiune a faptelor cu cea a instanțelor naționale, cărora trebuie să le stabilească faptele pe baza dovezilor colectate de acestea (Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 93, CEDH 2010, în ceea ce privește art. 3). Curtea a recunoscut, de asemenea, că, în ceea ce privește situația specială în care se află adesea reclamanții de azil, în multe cazuri trebuie să li se acorde beneficiul îndoielii atunci când se apreciază credibilitatea declarațiilor lor și a documentelor prezentate în sprijinul acestora. Cu toate acestea, atunci când sunt prezentate informații care dau motive întemeiate să se îndoiască de veridicitatea declarațiilor reclamantului de azil, acesta are obligația de a oferi o explicație satisfăcătoare pentru inconsecvențele relatării sale (a se vedea, printre altele, K.K. c. Franța, nr 18913/11, § 48, 10 octombrie 2013). 58. Aplicând aceste principii în speță, Curtea constată că cererea de azil a recurentei a fost respinsă printr-o decizie a CGRA pe termen lung motivată, din care rezultă, în esență, că relatarea, deși detaliată, a recurentei nu era credibilă și că nu a furnizat niciun element de probă care ar fi putut permite CGRA să își detașeze temerile și să caracterizeze riscurile implicate în Armenia. 59. Curtea observă, de asemenea, că reclamanta este în prezent divorțată de A.R. și a prezentat în cadrul procedurii în fața sa nici un alt document de natură să demonstreze și să-și justifice temerile în cazul în care se întoarce în Armenia. 60. Prin urmare, Curtea consideră că recurenta nu a reușit să demonstreze existența unui risc personal la care ar fi expusă în caz de trimitere către țara sa de origine. 61. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenția 62. În al doilea rând, recurenta susține că în afara ei ar exista riscuri pentru sănătatea ei, deoarece ar priva-o de sprijinul psihologic al surorii sale și de orice tratament. 63. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa stabilită, străinii care se confruntă cu riscul de a nu revendica, în principiu, dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat contractant pentru a continua să beneficieze de asistență și de servicii medicale, sociale sau de altă natură furnizate de statul care expulzează. Cu toate acestea, în circumstanțe foarte excepționale, în cazul în care considerațiile umanitare care militează împotriva expulzării sunt imperative, decizia de a trimite un străin poate ridica o problemă sub aspectul articolului 3 (N. c. Regatul Unit [GC], nr. 26565/05, § 42, 27 mai 2008 și Yoh-Ekale Mwanje c. Belgia, n 10486/10, §§ 80-86, 20 decembrie 2011). 64. În speță, Curtea consideră că, în cazul în care se stabilește, având în vedere certificatul medical din 27 decembrie 2010 (a se vedea punctul 28 de mai sus), că recurenta suferea la momentul respectiv de tulburări psihologice care necesită asistență medicală, aceasta nu produce în dosar nicio precizare cu privire la persistența acestor tulburări, frecvența, natura și durata îngrijirii necesare și nici cu privire la tratamentele de care aceasta ar putea să nu mai beneficieze în caz de trimitere la Armenia. 65. În plus, Curtea constată că recurenta a păstrat contactele cu familia sa din Armenia și ar trebui să poată beneficia de acestea, în caz de înălțare, de o rețea socială și de un sprijin moral. 66. Din acest motiv, recurenta nu aduce un element în mod efectiv întemeiat de natură să stabilească existența unor circumstanțe foarte excepționale, astfel cum sunt impuse în acest domeniu de jurisprudența Curții. 67. Având în vedere cele de mai sus, acest aspect trebuie, de asemenea, să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (1) 68. Recurenta se plânge că expulzarea sa ar compromite continuarea procedurilor penale inițiate împotriva soțului ei, încălcând dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care astfel formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 69. Guvernul indică faptul că, în urma plângerii pe care a depus-o împotriva fostului său soț, recurenta a fost convocată de cinci ori de către serviciile de poliție, dar nu este pronunțată niciuneia dintre aceste convocări. De asemenea, aceasta a rămas în imposibilitatea de a se constitui parte civilă în mâinile unui judecător de judecată. În aceste circumstanțe, art. 6 Õ 1 nu se aplică. 70. Curtea constată că aceste informații nu sunt contrazise de reclamantă. 71. Curtea amintește că dreptul la inițierea unei urmăriri penale împotriva terților nu figurează printre drepturile garantate prin Convenție și că ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În plus, reclamanta nu este constituită din părți civile (a se vedea, contraro Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 62, CEDH 2002 . În aceste circumstanțe, nu există nicio acuzare penală împotriva recurentei, nici o contestare a drepturilor sau obligațiilor sale cu caracter civil, astfel încât art. 6 Õ 1 nu aplică. 72. rația de materiale cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) cu privire la celelalte obiecții 73. În sfârșit, Curtea arată că, în observațiile sale, recurenta ridică mai multe obiecțiuni suplimentare întemeiate pe încălcarea articolului 13 din Convenție cu privire la procedura în anulare desfășurată în fața CCE. Ea contestă, de asemenea, faptul că detenția sa a fost conformă cu articolul (1) litera (f) din Convenție. 74. Cu toate acestea, Curtea constată că procedura în anulare este încheiată printr-o hotărâre a CCE din 28 iulie 2011 și că ultima decizie internă definitivă în materie de detenție datează din 7 ianuarie 2011, cu mai mult de șase luni înainte de 25 octombrie 2013, datează din observațiile menționate anterior. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt întârziate și trebuie declarate inadmisibile, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 30 aprilie 2015. Abel Campos Robert Spano Modululer Adjunct Președinte
Requête n
o
72597/10
Sona KHACHATRYAN
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 7 avril 2015 en un Comité composé de
:
Robert Spano,
président,
Paul Lemmens,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Abel Campos,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 décembre 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Sona Khachatryan, est une ressortissante arménienne née en 1991 et résidant à Bruges. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
Demande d’asile et procédure «
Dublin
»
4.
Le 1
er
juin 2010, la requérante et son époux, A.R., quittèrent l’Arménie pour la Russie.
5.
Le 3 août 2010, A.R. obtint, pour lui et la requérante, un visa touristique de deux semaines pour se rendre, le 10
août
2010, en Hongrie.
6.
Le 13 août 2010, ils arrivèrent en Belgique où ils furent hébergés chez la sœur de la requérante, mariée à un ressortissant belge.
7.
Le 31 août 2010, la requérante et son époux introduisirent une demande d’asile.
8.
La requérante explique que le 13 septembre 2010, alors qu’elle se rendait à une convocation de l’Office des étrangers («
OE
»), elle eut une altercation avec son époux. A.R. l’aurait giflée devant témoins. La requérante révéla alors à sa sœur les circonstances de son mariage. Elle indiqua avoir été victime d’un enlèvement par A.R. qui la voulait en mariage malgré son opposition et celle de sa famille. Elle expliqua avoir été mariée sous la contrainte et la menace de représailles et se trouver sous la coupe d’un mari dépendant de la drogue et très violent. Par la suite, la requérante consigna son récit par écrit de manière détaillée. Il en ressort notamment qu’elle et son époux avaient été hébergés à Moscou chez les parents de A.R., qu’elle était tombée malade pendant plusieurs jours mais que son époux aurait refusé de l’emmener à l’hôpital. Alors qu’elle était souffrante et alitée, son époux l’aurait violentée et forcée à avoir des relations sexuelles. Durant son séjour à Moscou, elle serait restée enfermée dans l’appartement de ses beaux-parents avec interdiction de sortir et de téléphoner.
9.
Le 30 septembre 2010, la requérante adressa, via son avocat, un courrier à l’OE demandant, du fait de la présence en Belgique de sa sœur et de sa tante, l’application de la clause humanitaire prévue par le règlement CE n
o
343/2003 du Conseil du 18
février 2003 établissant les critères et mécanismes de détermination de l’État membre responsable de l’examen d’une demande d’asile présentée dans l’un des États membres par un ressortissant d’un pays tiers (le «
règlement Dublin
») ainsi que la protection subsidiaire. Elle demanda également de disjoindre le traitement de sa demande de protection de celle de son époux.
10.
Le 14 octobre 2010, la requérante fut entendue par l’OE. À cette occasion, elle fit part de son récit.
11.
Le 22 octobre 2010, les autorités belges introduisirent auprès des autorités hongroises une demande de prise en charge de la requérante et de son époux
; le document signalait qu’ils étaient séparés de fait depuis le 13
septembre
2010.
12.
Le 2 novembre 2010, les autorités hongroises marquèrent leur accord à la prise en charge de l’examen des demandes d’asile.
13.
Le 4 novembre 2010, la requérante adressa un nouveau courrier à l’OE demandant que les circonstances de son mariage et la violence de son mari ainsi que la présence de membres de sa famille en Belgique soient dûment prises en compte. Le courrier informait aussi l’OE qu’une procédure de divorce et une procédure en annulation du mariage avaient été initiées.
14.
Le 10 novembre 2010, la requérante se rendit à l’entretien «
Dublin
» à l’occasion duquel elle expliqua qu’A.R. l’avait épousée parce qu’elle avait une sœur vivant en Belgique
; elle indiqua ne pas avoir déposé plainte contre son époux ni en Belgique ni auprès des autorités russes
; elle déclara ne pas savoir où était son époux et avoir laissé son passeport entre ses mains. Elle indiquait également souffrir d’un stress important et souhaiter bénéficier d’un soutien psychologique.
15.
Le 23 novembre 2010, l’OE adressa aux autorités hongroises un courriel faisant état des déclarations de la requérante à propos des violences conjugales. Tout en signalant que la requérante n’avait pas déposé plainte à la police et qu’il n’était pas possible de se prononcer sur la crédibilité de son histoire, l’OE demandait à ses homologues de traiter les demandes d’asile de la requérante et de son époux séparément et de les héberger dans des centres différents.
16.
Le jour même, l’OE prit une décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire et placement en détention, le centre fermé de Bruges. La décision de l’OE considérait que la requérante étant majeure, elle n’entrait pas dans la définition de la «
famille
» au sens du règlement Dublin
; elle n’avait pas déclaré avoir choisi la Belgique en raison de la présence de sa famille mais parce que son mari l’y avait conduit
; en tout état de cause, la sœur ne bénéficiant pas du statut de réfugié, un rapprochement au sens du règlement Dublin ne pouvait s’appliquer. L’OE soulignait que les problèmes de famille ne relevaient pas de sa compétence mais des autorités policières et des instances judiciaires
; or, interrogée sur d’éventuelles démarches auprès de la police, la requérante avait déclaré ne pas avoir déposé plainte et avait minimisé la violence dont elle aurait fait l’objet. Selon l’OE, le fait que la requérante avait signalé des problèmes psychologiques et demandé un suivi ne suffisait pas à prouver qu’elle n’était pas à même de voyager. En tout état de cause, la Belgique n’était pas responsable de la demande d’asile en vertu du règlement Dublin et il n’y avait aucune raison de douter que la Hongrie ne se conformerait pas à ses engagements européens et internationaux en matière d’asile.
17.
Le 27 novembre 2010, la requérante introduisit une demande de suspension en extrême urgence de l’ordre de quitter le territoire devant le Conseil du contentieux des étrangers («
CCE
»). Elle tirait grief notamment des articles 3, 5 § 1 et 8 de la Convention ainsi que de la Convention sur l’élimination de toutes les formes de discrimination à l’égard des femmes. Elle faisait valoir que sa situation était proche de celle des victimes de la traite des êtres humains et des femmes battues et que les autorités belges ne pouvaient pas à la fois demander aux autorités hongroises d’être particulièrement attentives à raison d’une telle situation et en même temps programmer un retour en Hongrie sans attendre une réponse ou une assurance de la part des autorités hongroises et persister aveuglément à refuser d’appliquer les clauses dérogatoires prévues par le règlement Dublin.
18.
Le 29 novembre 2010, le CCE rejeta la demande de suspension en extrême urgence, pour manque de préjudice grave difficilement réparable, au motif notamment que les risques allégués par la requérante étaient hypothétiques, qu’elle ne démontrait pas ne pas pouvoir bénéficier de la protection des autorités hongroises, qu’au contraire, les risques d’être confrontée à son mari étaient évités du fait de la disjonction de leurs dossiers et du fait qu’en Hongrie ils ne seraient pas accueillis dans un même lieu.
19.
Un vol à destination de Budapest fut fixé au 2 décembre 2010 mais la requérante refusa d’embarquer. Un deuxième vol fut fixé au 16 décembre 2010, mais le transfert fut annulé le 15 décembre 2010.
20.
Le 10 décembre 2010, la requérante introduisit devant le CCE un recours en annulation de la décision de refus de séjour avec ordre de quitter le territoire. Par ordonnance du 31 janvier 2011, le président de la chambre compétente du CCE décida que le recours pouvait être rejeté sans tenir une audience. La requérante ayant ensuite demandé une audience, le président de chambre, après avoir entendu les parties, rejeta le recours par arrêt du 28
juillet 2011, pour tardiveté.
21.
Le 10 décembre 2010,
la requérante saisit la Cour d’une demande de mesures provisoires en vue de suspendre son transfert vers la Hongrie.
22.
Le 14 décembre 2010, la demande de mesures provisoires fut refusée
; la lettre de la Cour informait la requérante qu’elle pourrait toujours, en cas de renvoi, saisir la Cour d’une requête contre la Hongrie.
2.
Événements postérieurs à l’introduction de la requête devant la Cour
a)
Recours devant le juge judiciaire
23.
Le 7 janvier 2011, la requérante cita l’État belge en référé devant le président du tribunal de première instance de Bruxelles en vue de faire interdire son éloignement.
24.
Par ordonnance du 22 avril 2011, le président du tribunal de première instance déclara la demande recevable mais non fondée et débouta la requérante.
25.
Aucun appel ne fut introduit contre cette ordonnance.
b)
Requêtes de mise en liberté
26.
Détenue depuis le 23 novembre 2010 (voir ci-dessus paragraphe 16), la requérante fit plusieurs requêtes de mise en liberté. La dernière fut accueillie par une ordonnance de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles du 7 janvier 2011.
27.
Le 11 janvier 2011, la requérante fut mise en liberté et retourna vivre chez sa sœur.
c)
Demandes de régularisation
28.
Le 27 décembre 2010, alors qu’elle était encore en détention, la requérante reçut la visite d’un médecin du centre fermé qui certifia qu’elle souffrait d’un grave traumatisme psychologique. Un certificat médical type ainsi qu’un rapport médical furent transmis à l’OE.
29.
Le 15 décembre 2010 et le 7 janvier 2011, la requérante introduisit deux demandes de régularisation de son séjour pour raisons médicales sur la base de l’article
9
ter
de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers
(«
loi sur les étrangers
»).
30.
La requérante bénéficia ensuite d’un rendez-vous hebdomadaire auprès d’un service «
santé mentale
», une association spécialisée dans l’accompagnement psychosocial et thérapeutique de personnes exilées victimes de traumatismes graves.
31.
Le 28 janvier 2011, deux décisions d’irrecevabilité des demandes de régularisation furent prises, l’une au motif que la demande n’était pas accompagnée d’un certificat médical et l’autre au motif qu’elle n’avait pas été envoyée en recommandé. Ces décisions furent notifiées à la requérante le 16 mars 2011.
32.
Le 9 octobre 2013, le CCE rejeta le recours introduit par la requérante contre ces décisions.
33.
Entre-temps, le 16 septembre 2011, la requérante fit auprès de sa commune de résidence une demande d’autorisation fondée sur des circonstances exceptionnelles sur la base de l’article 9
bis
de la loi sur les étrangers. Cette demande semble avoir été transmise à l’OE en novembre
2011, mais aucune suite n’y a été réservée à l’époque. L’avocat de la requérante envoya une copie de la demande à l’OE, le 5 mars 2013. La Cour n’est pas au courant de la suite qui y a été réservée.
d)
Plainte au pénal et procédure en divorce
34.
Le 15 janvier 2011, la requérante déposa une plainte au pénal contre A.R. visant à le faire condamner pour l’avoir forcée à l’épouser et s’être rendu coupable d’enlèvement, séquestration et violences conjugales à son égard.
35.
À une date indéterminée, la requérante entama en Belgique une procédure en divorce qui s’acheva le 18 décembre 2012 par un jugement prononçant le divorce.
e)
Examen de la demande d’asile par les autorités belges
36.
À une date non précisée, les autorités belges ont pris en charge l’examen de la demande d’asile que la requérante avait introduite le 31 août 2010 (voir paragraphe 7, ci-dessus). Le 3 septembre 2013, l’OE convoqua la requérante en vue de son audition dans le cadre de cette demande d’asile.
37.
Le 28 octobre 2013, la requérante fut entendue par le Commissariat général aux réfugiés et aux apatrides («
CGRA
»).
38.
Le 28 novembre 2013, le CGRA refusa de reconnaître à la requérante la qualité de réfugié et le statut de protection subsidiaire au motif que son récit n’était pas crédible. Le CGRA constata que la requérante n’apportait aucune preuve des menaces que son époux lui aurait proférées sur Facebook et que les seuls échanges dont copie fut fournie à l’audience ne révélaient aucune menace. Le CGRA prit également note de ce que A.R. ne semblait pas s’opposer à poursuivre la procédure de divorce. Il constata ensuite que la requérante avait présenté son ex-époux comme un «
infâme criminel
» sans toutefois fournir d’indication concrète quant aux éventuelles représailles à l’encontre de sa famille en Belgique ou en Arménie dont il l’aurait menacée. Enfin, le CGRA constata que, malgré les contacts réguliers que la requérante continuait d’entretenir avec sa famille en Arménie, elle n’avait entrepris aucune démarche depuis son départ pour vérifier si elle encourrait un risque réel en cas de retour au pays. D’après les informations fournies à la Cour, aucun recours ne fut introduit contre cette décision.
39.
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint que son éloignement vers la Hongrie l’exposerait à des traitements contraires à cette disposition du fait de la défaillance des conditions d’accueil en général et à l’absence de structures adaptées pour les femmes victimes de violences conjugales en particulier. Elle soutient qu’elle a impérativement besoin du suivi médical et psychologique ainsi que du cadre affectif qu’elle a, à ce jour, en Belgique pour se remettre du traumatisme dont elle souffre à la suite de son mariage forcé, de sa séquestration et des violences conjugales qu’elle a subies.
40.
Invoquant l’article 3 de la Convention, elle se plaint également des défaillances de la procédure d’asile. En particulier elle soutient que les autorités hongroises ne sont pas sensibles à la problématique des violences conjugales et qu’elles risquent fort de ne pas voir ces actes comme des actes de persécution et donc de rejeter sa demande de protection et de la renvoyer en Arménie. Or, de retour en Arménie, la requérante craint de subir des traitements contraires à l’article 3 tant de la part de son mari, s’il devait y être renvoyé, que de sa belle-famille et de sa propre famille qui, déshonorée, l’abandonnerait à son sort. Elle soutient qu’elle ne pourra bénéficier de la protection des autorités ni dans un pays ni dans l’autre.
41.
Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif contre l’ordre de quitter le territoire. Se référant à l’arrêt
M.S.S. c. Belgique et Grèce
[GC] (n
o
30696/09, CEDH 2011), elle fait valoir que, dans le cadre de la procédure d’extrême urgence, le CCE a limité son examen à vérifier si elle avait produit la preuve concrète du caractère irréparable du préjudice pouvant résulter de la violation potentielle alléguée de l’article 3, ce qui l’a empêchée d’établir le caractère défendable de ses griefs. De plus, la brièveté du délai prévu par la loi sur les étrangers pour introduire une procédure d’extrême urgence a encore amoindri ses faibles chances de succès. Son représentant n’avait en effet que cinq jours pour trouver une traductrice arménienne, procéder à la visite de la requérante en détention et formuler sa requête. La requérante se plaint en outre de ne plus bénéficier d’aucun recours suspensif de plein droit.
42.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que son éloignement compromettrait la poursuite de la procédure pénale entamée contre son mari, en violation du droit à un procès équitable et en particulier de l’égalité des armes, du principe du contradictoire et du droit à comparaître en personne.
A.
Sur les violations alléguées tirées d’un renvoi en Hongrie
1.
Sur la violation alléguée de l’article 3
43.
La requérante soutient que son éloignement vers la Hongrie en application du règlement Dublin l’exposerait à des risques de traitements contraires à l’article 3 de la Convention ainsi formulé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
44.
La requérante expose que les risques allégués résultent de la défaillance des structures d’accueil et de la procédure d’asile en Hongrie.
45.
Le Gouvernement défendeur a informé la Cour que, postérieurement à l’introduction de la requête, le 18 novembre 2013, l’autorité belge compétente en matière d’asile a examiné le bien-fondé de la demande d’asile de la requérante (voir ci-dessus paragraphe 38) et que le renvoi vers la Hongrie en application du règlement Dublin ne fut donc plus poursuivi.
46.
La Cour note que les autorités belges ont pris la responsabilité d’examiner le bien-fondé de la demande d’asile déposée par la requérante le 30 août 2010. La Hongrie n’ayant donc plus compétence à ce titre, elle ne constitue plus un État dans lequel la requérante serait légalement admissible. En cas de mise à exécution d’une mesure de renvoi à l’encontre de la requérante, celle-ci s’effectuera donc à destination de l’Arménie, son pays d’origine (voir ci-dessous paragraphes 55 à 69).
47.
Il s’ensuit que la requérante ne saurait être considérée comme «
victime
» au sens de l’article 34 de la Convention et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention
2.
Sur les violations alléguées de l’article 13 combiné avec l’article 3
48.
La requérante se
plaint en outre de ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir son grief tiré de l’article 3 de la Convention devant le CCE dans le cadre de sa demande en suspension d’extrême urgence de l’ordre de quitter le territoire qui lui avait été délivré dans le cadre de la procédure Dublin. Elle invoque l’article 13 de la Convention qui est ainsi formulé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
49.
Le Gouvernement est d’avis que cette partie de la requête est mal fondée. Il fait valoir que l’OE a accompli des démarches concrètes pour éviter que la requérante soit confrontée au risque de retrouver son époux en Hongrie et que le CCE a procédé à un examen rigoureux de la situation individuelle de la requérante. Il considère en outre que la requérante est malvenue de critiquer la procédure devant le CCE sachant que finalement celui-ci a examiné son recours en annulation sans que n’ait été exécuté la décision d’éloignement.
50.
La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si la requérante avait des griefs défendables à faire valoir au moment où la procédure devant le CCE s’est déroulée. Elle considère en effet que cette partie de la requête doit, de toute façon, être rejetée pour un autre motif.
51.
La Cour constate qu’en l’espèce, le CCE a rejeté la demande de suspension de l’ordre de quitter le territoire après s’être assuré que la situation individuelle de la requérante avait été prise en compte et que des démarches concrètes avaient été effectuées, y compris auprès des autorités hongroises, pour éviter qu’elle soit transférée avec son époux et confrontée à lui en Hongrie et donc pour empêcher qu’elle soit exposée aux risques se trouvant au cœur de sa demande de protection. Il ressort également de l’examen des décisions litigieuses que l’OE et le CCE ont pris en considération l’ensemble des éléments que la requérante avait portés à leur connaissance et que la brièveté alléguée du délai de saisine du CCE n’a pas constitué un obstacle sérieux à cet égard. Au surplus, la Cour observe que, malgré l’échec des procédures engagées, y compris devant la Cour, par la requérante pour obtenir la suspension de son éloignement, le CCE a examiné son recours en annulation et que la mesure d’éloignement n’a finalement pas été exécutée.
52.
Dans ces conditions, la Cour estime qu’on ne saurait soutenir que la requérante n’a pas bénéficié d’un recours effectif s’agissant de son grief fondé sur l’article 3. En conséquence, le grief tiré de l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3 doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur les violations alléguées tirées d’un renvoi en Arménie
1.
Sur les violations alléguées de l’article 3
53.
Dans sa requête, la requérante disait craindre un retour indirect vers l’Arménie, via la Hongrie. À ce jour, à la suite de la décision du CGRA du 18 novembre 2013 qui rejette sa demande d’asile, en cas de mise à exécution d’une mesure de renvoi à l’encontre de la requérante, celle-ci s’effectuera directement à destination de l’Arménie.
54.
La Cour note que la requérante n’indique pas avoir introduit de recours devant le CCE pour contester la décision du CGRA du 18 novembre 2013 qui a rejeté sa demande d’asile. Elle observe également qu’aucune des parties ne l’a informée de la mise en œuvre, imminente ou planifiée, de l’éloignement de la requérante à la suite de la décision précitée.
55.
Cela étant, la Cour estime que cette partie de la requête est en tout état de cause irrecevable au motif qu’elle est manifestement mal fondée pour les motifs suivants.
56.
La requérante soutient premièrement qu’eu égard aux circonstances de son mariage, elle risque de subir des traitements portant atteinte à son intégrité physique tant de la part de son mari, s’il devait également être renvoyé en Arménie, que de sa belle-famille et de sa propre famille qui, déshonorée, l’abandonnerait à son sort. Elle précise également craindre les représailles de la part des complices de son mari.
57.
La Cour rappelle qu’il appartient en principe au requérant de produire des éléments susceptibles de démontrer qu’il serait exposé à un risque de traitements contraires à l’article 3, à charge ensuite pour le Gouvernement de dissiper les doutes éventuels au sujet de ces éléments (voir, notamment,
Saadi c. Italie
[GC], n
o
37201/06, § 129, CEDH 2008). En principe, là où des procédures internes ont été menées, ce n’est pas la tâche de la Cour de substituer sa propre version des faits à celle des juridictions nationales, auxquelles il appartient d’établir les faits sur la base des preuves recueillies par elles (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
22978/05, § 93, CEDH 2010, à propos de l’article 3). La Cour a également reconnu qu’eu égard à la situation particulière dans laquelle se trouvent souvent les demandeurs d’asile, il convient dans de nombreux cas de leur accorder le bénéfice du doute lorsque l’on apprécie la crédibilité de leurs déclarations et des documents soumis à l’appui de celles
‑
ci. Cela étant, lorsque des informations sont soumises qui donnent de bonnes raisons de douter de la véracité des déclarations du demandeur d’asile, celui-ci est tenu de fournir une explication satisfaisante pour les incohérences de son récit (voir, notamment,
K.K.
c. France
, n
o
18913/11, § 48, 10 octobre 2013).
58.
Appliquant ces principes en l’espèce, la Cour constate que la demande d’asile de la requérante a été rejetée par une décision du CGRA longuement motivée dont il ressort en substance que le récit, certes détaillé, de la requérante manquait de crédibilité et qu’elle n’avait fourni aucun élément probant qui aurait pu permettre au CGRA d’étayer ses craintes et de caractériser les risques encourus en Arménie.
59.
La Cour observe en outre que la requérante est maintenant divorcée de A.R. et n’a apporté dans le cadre de la procédure devant elle aucun autre document de nature à démontrer et étayer ses craintes en cas de retour en Arménie.
60.
Dès lors, la Cour estime que la requérante a failli à démontrer l’existence d’un risque personnel auquel elle serait exposée en cas de renvoi vers son pays d’origine.
61.
Partant, cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention
62.
La requérante allègue deuxièmement que son éloignement l’exposerait à des risques pour sa santé car il la priverait du soutien psychologique de sa sœur et de tout traitement.
63.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, les étrangers menacés d’éloignement ne peuvent en principe revendiquer un droit à rester sur le territoire d’un État contractant afin de continuer à bénéficier de l’assistance et des services médicaux, sociaux ou autres fournis par l’État qui expulse. Toutefois, dans des circonstances très exceptionnelles, lorsque les considérations humanitaires militant contre l’expulsion sont impérieuses,
la décision de renvoyer un étranger est susceptible de soulever une question sous l’angle de l’article 3 (
[GC], n
o
26565/05, § 42, 27
mai 2008, et
Yoh-Ekale Mwanje c. Belgique
, n
o
10486/10, §§ 80-86, 20
décembre 2011).
64.
En l’espèce, la Cour considère que s’il est établi, au vu du certificat médical du 27 décembre 2010 (voir paragraphe 28 ci-dessus), que la requérante souffrait à l’époque de troubles psychologiques nécessitant une prise en charge médicale, elle ne produit au dossier aucune précision sur la persistance de ces troubles, la fréquence, la nature et la durée des soins requis ni sur les traitements dont elle pourrait ne plus bénéficier en cas de renvoi vers l’Arménie.
65.
En outre, la Cour constate que la requérante a maintenu des contacts avec sa famille en Arménie et devrait pouvoir y bénéficier, en cas d’éloignement, d’un réseau social et d’un soutien moral.
66.
Il en résulte que la requérante n’apporte pas d’élément réellement étayé de nature à établir l’existence de circonstances très exceptionnelles telles requises en la matière par la jurisprudence de la Cour.
67.
A la lumière de ce qui précède, ce grief doit également être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1
68.
La requérante se plaint que son éloignement compromettrait la poursuite de la procédure pénale entamée contre son mari, en violation du droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention qui ainsi formulé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
69.
Le Gouvernement indique qu’à la suite de la plainte qu’elle a déposée contre son ex-mari, la requérante a été convoquée à cinq reprises par les services de police mais ne s’est rendue à aucune de ces convocations. Elle est également restée en défaut de se constituer partie civile entre les mains d’un juge d’instruction. Dans ces circonstances, l’article 6 § 1 ne s’applique pas.
70.
La Cour constate que ces informations ne sont pas contredites par la requérante.
71.
La Cour rappelle
que le droit à l’ouverture de poursuites pénales contre des tiers ne figure pas parmi les droits garantis par la Convention et que l’article 6 ne confère aucun droit d’intenter des poursuites pénales contre des tiers (voir, parmi d’autres,
Farkas c. Hongrie
(déc.), n
o
31561/96, 2 mars 2000).
De plus, la requérante ne s’est pas constituée partie civile (voir,
a
contrario
,
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
2002
‑
I)
. Dans ces circonstances, il n’y a pas d’accusation pénale contre la requérante, ni de contestation sur ses droits ou obligations de caractère civil, de sorte que l’article 6 § 1 ne applique pas.
72.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione
materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 § 3 a) de la Convention, et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
3.
Sur les autres griefs
73.
La Cour relève enfin que, dans ses observations, la requérante soulève plusieurs griefs supplémentaires tirés de la violation de l’article 13 de la Convention au sujet de la procédure en annulation poursuivie devant le CCE. Elle conteste également que sa détention ait été conforme à l’article
5
74.
La Cour note toutefois que la procédure en annulation s’est achevée par un arrêt du CCE du 28 juillet 2011 et que la dernière décision interne définitive en matière de détention date du 7 janvier 2011, soit plus de six
mois avant le 25 octobre 2013, date des observations précitées.
75.
Ces griefs sont donc tardifs et doivent être déclarés irrecevables, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 30 avril 2015.
Abel Campos
Robert Spano
Greffier adjoint
Président