MAREA CAMERĂ
CAUZA
M.E. c. SUEDIA
(Cererea nr. 71398/12)
(radiere)
STRASBOURG
8 aprilie 2015
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În cauza M.E. c. Suedia,
Curtea europeană a drepturilor omului, sedând într-o Mare Cameră compusă din:
Dean Spielmann, președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ișıl Karakaș,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Päivi Hirvelä,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Paul Lemmens,
Paul Mahoney,
Krzysztof Wojtyczek, judecători,
Johan Hirschfeldt, judecător ad hoc,
și Erik Fribergh, grefier,
După ce a deliberat în camera sfatului pe 18 martie 2015,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată:
1.
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 71398/12) îndreptată împotriva Regatului Suediei și depusă de un cetățean libyan, D. M.E. („reclamantul"), pe 3 noiembrie 2012 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Președintele secțiunii a cincea a acceptat cererea de nenedivulgare a identității sale formulated de reclamant (art. 47 § 4 din Regulamentul Curții – „Regulamentul").
2.
Reclamantul a fost reprezentat de Doamna D. Loveday, avocat, și D. S.-Å. Petersson, consilier în materie de azil, ambii exercitând la Stockholm. Guvernul suedez („Guvernul") a fost reprezentat de agentele sale, Doamnele H. Lindquist și K. Fabian, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
Reclamantul susținea că expulzarea lui către Libia pentru a depune o cerere de regroupare familială ar aduce o încălcare a articolului 3 din Convenție.
4.
Pe 12 decembrie 2012, președintele în exercițiu al secțiunii a cincea, căruia i-a fost repartizată cauza (art. 52 § 1 din Regulament), a hotărât să aplice art. 39 din Regulament și să indice Guvernului că reclamantul nu trebuia să fie expulzat către Libia înainte de încheierea procedurii în fața Curții.
5.
La aceeași dată, cererea a fost comunicată Guvernului.
6.
Ca urmare a recuzării Helenei Jäderblom, judecătoare aleasă pentru Suedia (art. 28 din Regulament), președintele secțiunii a desemnat Johan Hirschfeldt să sedă în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).
7.
Pe 26 iunie 2014, o cameră a secțiunii a cincea compusă din Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal și Johan Hirschfeldt, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secțiune, a pronunțat o hotărâre în care declara, unanim, plângerea bazată pe art. 3 admisibilă și cererea inadmisibilă pentru rest, și concluziona, cu șase voci împotriva uneia, că executarea ordinului de expulzare vizând reclamantul nu ar aduce o încălcare a articolului 3 din Convenție.
8.
Pe 26 septembrie 2014, reclamantul a cerut trimiterea cauzei în fața Marii Camere în temeiul articolelor 43 din Convenție și 73 din Regulament. Pe 17 noiembrie 2014, colegiul Marii Camere a admis această cerere.
9.
Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și art. 24 din Regulament.
A.
Originile cauzei și procedura în fața autorităților naționale
10.
Reclamantul s-a născut în 1982 și locuiește în Suedia.
11.
Pe 29 iulie 2010, a cerut azil în Suedia, indicând că a sosit în țară cu trei zile mai devreme.
12.
Pe 6 august 2010, biroul migrațiilor (Migrationsverket) a avut un prim interviu cu reclamantul. Un interviu aprofundat a avut loc pe 20 august 2010 în prezența unui avocat din oficiu și a unui interpret. Reclamantul a declarat în esență următoarele.
13.
În aprilie 2010, ar fi părăsit Libia pentru Tunisia, unde ar fi rămas înainte de a pleca pentru Suedia în iulie 2010 cu ajutorul traficantului de ființa umane și pașaport francez fals. În Libia, ar fi fost soldat și ar fi lucrat ca gardian pe o bază militară din Tripoli, unde persoane l-ar fi plătit pentru a transporta ilegal arme destinate unor clanuri puternice, care ar fi fost legate de autorități. Ar fi lucrat pentru aceste persoane mai mult de un an înainte de a fi arestat, în noiembrie 2009, la un control rutier și dus într-un loc necunoscut, unde ar fi fost supus unor interogări și torturilor. Ar fi fost acuzat de posesia ilegală de arme și furtul unei mașini și ar fi fost transferat ulterior într-o închisoare militară. Torturile suferite i-ar fi provocat o rană gravă la braț și aproximativ două luni după transferul lui într-o închisoare militară ar fi fost dus la un spital civil. După ce a fost tratat de un medic, ar fi reușit să evadeze. Reclamantul a susținut că dacă ar fi fost returnat în Libia, ar fi fost pasibil de o pedeapsă de cel puțin zece ani de închisoare pentru acuzații. El a adăugat că risca să fie ucis de clanuri pe motiv că ar fi dezvăluit numele lor sub tortură.
14.
Agentul biroului migrațiilor a cerut reclamantului dacă solicita azil și din alte motive, iar interesatul a răspuns negativ. Reclamantul a indicat că a trăit bine în Libia până la arestare și că chiar a luat în considerare căsătoria cu o femeie în mai 2010.
15.
Pe 21 februarie 2011, reclamantul a adăugat motivelor invocate în sprijinul cererii de azil că era homosexual și că avea o relație cu un bărbat, N., titularul unui permis de ședere permanent în Suedia. Ar fi mutat cu N. în decembrie 2010.
16.
La un nou interviu, pe 1 noiembrie 2011, reclamantul a declarat că fusese heterosexual înainte de a se interesa de N. Nicio persoană în Libia nu ar fi fost la curent cu orientarea sexuală lui și n-ar fi avut niciodată o relație homosexuală în acea țară. N. și el s-ar fi căsătorit în Suedia în septembrie 2011. Reclamantul a declarat că dacă ar trebui să se întoarcă în Libia pentru a depune o cerere de regrupare familială, s-ar afla că era căsătorit cu un bărbat și ar risca să fie persecutat și să sufere maltraitări.
17.
Pe 16 decembrie 2011, biroul migrațiilor a respins cererea de azil a reclamantului. El a estimat în special că pe parcursul interviurilor reclamantul dădea informații divergente despre pașaportul lui și făcuse declarații contradictorii cu privire la data întâlnirii cu N. și a relației lor. A concluzionat că narațiunea reclamantului, în cât privește evenimentele din Libia și relația cu N., lipsea de credibilitate și nu era suficientă pentru a justifica acordarea unui permis de ședere în Suedia. În plus, biroul a notat că schimbări importante s-au produs în Libia după ce reclamantul a plecat din țară. El a estimat că interesatul nu a susținut pretensiunea că, având în vedere acuzațiile penale îndreptate împotriva lui, risca să fie persecutat de autorități la întoarcere sau că acestea nu ar fi în măsură să-l protejeze împotriva hărțuirii de clanuri. Privind relația reclamantului cu N., biroul s-a referit la regula principală pusă de legea asupra străinilor, potrivit căreia un străin care cere un permis de ședere în Suedia din cauza atașamentelor familiale sau a unei relații serioase trebuie să fi solicitat și obținut un permis înainte de a intra în țară. Biroul a considerat că nu ar fi nerezonabil să se ceară reclamantului să depună o asemenea cerere în Libia conform cu acea regulă.
18.
Pe 13 septembrie 2012, tribunalul migrațiilor (Migrationsdomstolen) a respins recursul pe care reclamantul l-a depus. El a estimat mai întâi că situația generală în Libia nu era suficient de gravă pentru a justifica acordarea azilului reclamantului în absența motivelor personale. Examinând apoi motivele personale invocate de reclamant, tribunalul a considerat că narațiunea interesatului nu era credibilă, subliniind că acesta nu depusese decât la audiență în fața lui pașaportul, din care reiese că obținuse viza Schengen a ambasadei din Malta la Tripoli în mai 2010 și că intrase în Suedia pe 15 iunie 2010. Tribunalul a constatat deci că reclamantul dăduse deliberat declarații false în fața biroului migrațiilor privind pașaportul, modul în care călătorise până în Suedia și data sosirii lui în țară, și că interesatul dăduse declarații contradictorii privind informațiile pe care le avea cu privire la posibilitățile de a cere azil în Suedia și amenințările pretinse din Libia. Nu a crezut deci narațiunea reclamantului.
19.
Tribunalul nu a pus în discuție homosexualitatea reclamantului. Cu toate acestea, a estimat că acesta nu a susținut pretensiunea că era amenințat în Libia din acest motiv. El a notat că, potrivit propriilor declarații ale reclamantului, nu se știa în Libia că era homosexual. A judecat puțin probabil că, cum susținea reclamantul, libieni din Suedia care erau la curent cu orientarea sexuală lui ar fi mai dispuși să răspândească această informație pur și simplu deoarece reclamantul urma să fie returnat în Libia. Ca rezumat, a concluzionat că interesatul nu a arătat că risca să fie persecutat sau supus maltraitărilor dacă ar fi fost returnat în Libia. În privința relației reclamantului cu N., tribunalul a observat că tot personalul ambasadei avea o obligație de confidențialitate și că nimic nu-i împiedica pe reclamant să depună o cerere de permis de ședere din străinătate.
20.
Un judecător neprofesionist a emis o opinie disidentă, estimând că nu se putea exclude existența unor scurgeri de informații dintr-o ambasadă privind orientarea sexuală a reclamantului.
21.
Reclamantul a sesizat curtea de apel a migrațiilor (Migrationsöverdomstolen) care, pe 10 octombrie 2012, i-a refuzat autorizația de a interjecta apel. Ordinul de expulzare vizând reclamantul a devenit deci executabil.
22.
Pe 10 decembrie 2012, biroul migrațiilor a respins cererea de reexaminare depusă de reclamant. Acesta susținea în special că fratele lui aflase de la un libyan din Suedia care se dus în Libia că era căsătorit cu un alt bărbat. Unchiul lui ar fi apelat apoi și ar fi amenințat să-l ucidă dacă s-ar întoarce în Libia, acuzând-o de a-și fi dezonorat familia. Tribunalul nu a văzut niciun motiv de a se abate de la regula principală conform căreia o cerere de regroupare familială trebuie să fie prezentată din străinătate. A estimat că pretensiunea reclamantului potrivit căreia primise amenințări de la rude nu era suficientă pentru a constitui un obstacol permanent execuției ordinului de expulzare și, prin urmare, că niciun motiv nu justificase reexaminarea cauzei.
B.
Dezvoltări după hotărârea camerei
23.
După ce camera a pronunțat hotărârea pe 26 iunie 2014, pe 17 noiembrie 2014, colegiul Marii Camere a admis cererea de trimitere a cauzei în fața Marii Camere depusă de reclamant (paragrafele 7-8 mai sus).
24.
Între timp, pe 4 noiembrie 2014, directorul general al afacerilor juridice al biroului migrațiilor dăduse o opinie juridică privind situația în Libia („Rättslig kommentar angående situationen i Libyen"). El indicase în special că alegerea lui Ahmed Miitig ca prim-ministru în mai 2014 de către Parlamentul libian dăduse naștere unor proteste aprinse și unor lupte violente între grupuri rivale. În iunie, Curtea Supremă anulase alegerea lui Miitig, care demisionase câteva zile mai târziu. Alegeri legislative urmaseră și la jumătatea iulie o coaliție adunând diferite milițe legate de Frații Musulmani și alte grupuri islamiste fusese formată în Parlament. Situația se deteriorase atunci și mai mult: milițele se confruntaseră pentru a controla aeroportul din Tripoli și lupte se intensificaseră la Benghazi. Violența se extinse și asupra zonelor rezidențiale din jurul Tripoliului, făcând mulți civili victime. Zeci de mii de persoane fuseseră obligate să-și părăsească locuințele și, potrivit Națiunilor Unite, aproximativ 227.000 persoane fusese deplasate în țară, din care mai mult de 160.000 de la începutul luptelor în mai 2014. Aproximativ 100.000 alte persoane ar fi fugit luptele pentru a se refugia în țări vecine. Populația civilă avea de asemenea dificultăți în a se deplasa liber în țară din cauza barajelor rutiere ridicate sporadic de diverse milițe. În plus, cele două aeroporturi internaționale ale țării, cele din Tripoli și Benghazi, fuseseră grav deteriorate în lupte și erau parțial închise, fără nicio șansă de reluare a traficului normal într-un viitor previzibil.
25.
În acest context, directorul general apreciase următoarele condițiile de securitate în Libia și posibilitatea unei întoarceri în această țară:
„Luptele continuă între diferiți actori în mai multe orașe costiere din Libia. Aceste lupte sunt considerate ca fiind constitutive ale unui conflict armat în sensul legii asupra străinilor. Având în vedere instabilitatea politică, nimic nu indică pentru moment că aceste lupte vor înceta într-un viitor apropiat. Luptele sunt importante dar nu sunt generalizate la punctul în care orice persoană care s-ar întoarce în țară ar risca să fie supusă actelor de violență. Prin urmare, trebuie efectuată o evaluare individuală în fiecare caz, în conformitate cu principiile formulate în hotărârea Elgafaji [Elgafaji c. Staatssecretaris van Justitie, C-465/07, Curtea a Uniunii Europene, 17 februarie 2009].
În celelalte părți ale Libiei, se poate considera că, având în vedere instabilitatea politică, situația din punctul de vedere al securității se încadrează în noțiunea de tulburări grave în sensul capitolul 4, art. 2 a) din legea asupra străinilor.
Situația persoanelor care se întorc în Libia este în prezent dificilă. Cu toate acestea, dificultățile nu au apărut decât recent și este prea devreme pentru a spune că constituie un obstacol practic executării care să justifice acordarea unui permis de ședere.
Biroul migrațiilor continuă să monitorizeze situația în Libia și problema obstacolelor la execuție, și plănuiește o nouă evaluare în câteva luni."
26.
La lumina informațiilor din opinia juridică privind situația în Libia și observând că Curtea remirosase cauza reclamantului în fața Marii Camere, biroul migrațiilor hotărî de proprie inițiativă să procedeze la reexaminarea cauzei și să urmărească dacă existau obstacole la execuția ordinului de expulzare.
27.
Pe 17 decembrie 2014, biroul migrațiilor acordă reclamantului un permis de ședere permanent în Suedia. El a notat mai întâi că nu putea nici reexamina o decizie emanând de la o autoritate de nivel superior, nici să se pronunțe asupra justiției aprecierii efectuate de aceasta. Ordinul de expulzare având dobândit forță de lucru judecat, biroul putea doar să caute dacă faptele noi apărute în cauză constituiau un obstacol la execuția ordinului de expulzare. După referire la dispozițiile relevante ale legii asupra străinilor și la lucrările pregătitoare ale acesteia, biroul procedă la următoarea apreciere a cauzei reclamantului:
„Sunteți homosexual și originar din Libia. Sunteți căsătorit cu un bărbat cu care locuiți în Suedia din 7 decembrie [2010]. Orientarea sexuală și relația cu soțul dvs. au fost examinate de birou și tribunalul migrațiilor. Aceste elemente nu pot deci să fie considerate drept fapte noi în sensul legii asupra străinilor.
Pe 4 noiembrie 2014, directorul general al afacerilor juridice al biroului migrațiilor dăduse o nouă opinie juridică privind situația în Libia. El formuează următoarele constatări: luptele continuă între diferiți actori în mai multe orașe costiere din Libia, în special în orașul dvs. de origine, Tripoli; aceste lupte sunt considerate ca fiind constitutive ale unui conflict armat în sensul legii asupra străinilor; având în vedere instabilitatea politică, nimic nu indică pentru moment că aceste lupte vor înceta într-un viitor apropiat; luptele sunt importante dar nu sunt generalizate la punctul în care orice persoană care s-ar întoarce în țară ar risca să fie supusă actelor de violență; prin urmare, trebuie efectuată o evaluare individuală în fiecare caz, în conformitate cu principiile formulate în hotărârea Elgafaji.
Potrivit aprecierii efectuate de biroul migrațiilor, deteriorarea condițiilor de securitate în Libia de la examinarea de către birou și tribunalul migrațiilor a motivelor invocate în sprijinul cererii dvs. de protecție, considerată în lumina orientării sexuale, trebuie considerată drept o faptă nouă.
Biroul și tribunalul migrațiilor nu au pus în discuție homosexualitatea dvs. și, în cursul șederii dvs. în Suedia, ați manifestat orientarea în special prin contractarea unei căsătorii cu un bărbat în această țară. Se poate deci presupune că intenționați să continuați să vă trăiți homosexualitatea deschis, chiar dacă vă întoarceți în Libia, și riscați deci să atrageți atenția autorităților libyene sau individului. Având în vedere deteriorarea condițiilor de securitate în Libia, este probabil, potrivit aprecierii biroului migrațiilor, că în caz de întoarcere în această țară riscați să fiți persecutat din cauza orientării sexuale.
În aceste condiții, biroul migrațiilor considera că au apărut fapte noi, care se analizează drept un obstacol la execuție în scopul capitolul 12, art. 18 din legea asupra străinilor. Hotărăsc deci să vă acord un permis de ședere permanent."
I.
28.
Reclamantul susține că întoarcerea lui în Libia ar aduce o încălcare a articolului 3 din Convenție, care se citește: „Niciun nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante."
A.
Tezele părților
29.
Guvernul invită Curtea să radiere cauza din rol, în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție, deoarece considera că reclamantul nu mai riscă să fie expulzat în Libia de la decizia biroului migrațiilor din 17 decembrie 2014. Potrivit lui, litigiul a fost deci rezolvat la nivel intern și nicio circumstanță specială privind respectul pentru drepturile omului nu cere continuarea examinării cererii de Curte. Ca argumemtație de rezervă, Guvernul susține că cererea ar trebui declarată inadmisibilă, deoarece reclamantul nu mai putea, potrivit lui, să se pretindă victimă în sensul articolului 34 din Convenție.
30.
Reclamantul declară că dorește să menține cererea și cere Curții să poursuivă examinarea pe fond. El considera că „litigiul" din care este sesizată Curtea nu a fost rezolvat. După părerea lui, acesta cuprinde nu doar chestiunea dacă întoarcerea sa eventualității în Libia ar aduce o încălcare a articolului 3, dar și problema distinctă de a ști dacă deciziile anterioare ale autorităților suedeze au încălcat art. 3, dând că, potrivit lui, acestea știau sau ar fi trebuit să știe în momentul luării deciziilor că întoarcerea lui în Libia l-ar expune la un risc real de a suferi tratamente inhumane sau degradante. Reclamantul susține, de asemenea, că deciziile autorităților interne sunt viciate în punctul de a da naștere unei încălcări procedurale a articolului 3. Potrivit lui, „litigiul" în fața Marii Camere se poartă acum și asupra meritelor raționamentului adoptat de cameră sub aspectul articolului 3. De altfel, reclamantul susține că respectul pentru drepturile omului cere Marii Camere să continue examinarea cauzei, considerând că ridică întrebări grave de importanță fundamentală privind drepturile homosexualilor și aprecierea acestor drepturi în cazurile de azil peste tot în Europa. În final, referindu-se la argumentele de mai sus, apără că autoritățile suedeze niciodată nu recunoscuseră o încălcare a drepturilor lui decurgând din Convenție și se considera în consecință încă victimă. Chiar dacă era recunoscător autorităților că-i acordaseră un permis de ședere permanent, considera că nu obținuse pe deplin reparații, având în vedere anxietatea, incertitudinea și tensiunea că deciziile inițiale ale autorităților interne i-ar fi provocat.
B.
Aprecierea Curții
31.
art. 37 § 1 din Convenție enunță: „1. În orice moment al procedurii, Curtea poate hotărî să radiere o cerere din rol atunci când circumstanțele permit concluzionarea a) că reclamantul nu mai dorește să o menține; b) că litigiul a fost rezolvat; sau c) că, din orice alt motiv pe care Curtea constată că există, nu se justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continue examinarea cererii dacă respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție și Protocoalele sale o cere."
32.
Curtea observă mai întâi că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă în cazurile privind expulzarea unui reclamant dintr-un Stat pârât, ea considera, de îndată ce interesatul nu mai riscă să fie expulzat din Statul respectiv, că cauza a fost rezolvată, și o radiere din rol, fie reclamantul aprobe sau nu această decizie (vezi, printre altele, Paez c. Suedia, 30 octombrie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VII, Sarwari c. Austria (decizie), nr. 21662/10, 3 noiembrie 2011, M.A. c. Suedia (decizie), nr. 28361/12, 19 noiembrie 2013, Isman c. Elveția (decizie), nr. 23604/11, 21 ianuarie 2014, O.G.O. c. Regatul Unit (decizie), nr. 13950/12, 18 februarie 2014, și I.A. c Țările de Jos (decizie), nr. 76660/12, 27 mai 2014).
33.
Motivul este că Curtea a întotdeauna considerat problema sub aspectul unei potențiale încălcări a Convenției, fiind de opinia că amenința unei încălcări dispare prin decizia acordând reclamantului dreptul de ședere în Statul pârât în cauză (Paez, sus-citat, § 29). Urmare acestei abordări, ea a concluzionat în cazuri anterioare că art. 3 nu ar fi încălcat dată fiind că reclamantul nu mai avea un risc real și imediat de expulzare (vezi, de exemplu, A.G. c. Suedia (decizie), nr. 22107/08, 6 decembrie 2011, și H c. Norvegia (decizie) nr. 51666/13, 17 februarie 2015).
34.
În caza de față, Curtea constată că niciun aranjament amiabil sau soluționare nu a intervenit. Măsura de acordare a unui permis de ședere permanent reclamantului, care a anulat efectiv ordinul de expulzare, a fost luată de biroul migrațiilor de proprie inițiativă pe 17 decembrie 2014, în esență din cauza deteriorării condițiilor de securitate în Libia de la vară 2014, așa cum se expune în opinia juridică privind situația în Libia dată de directorul general al biroului migrațiilor pe 4 noiembrie 2014 (paragrafele 24-25 mai sus). Trebuie de notat, de altfel, că, pentru cât cererea a fost declarată admisibilă, plângerea inițială ridicată de reclamant cu privire la Convenție privea temeri că expulzarea lui în Libia l-ar expune la tratamente contrare articolului 3 din Convenție. Această amenință de încălcare a fost eliminată de decizia biroului migrațiilor din 17 decembrie 2014 anulând ordinul de expulzare – a cărui execuție fusese suspendată în cursul procedurii – și acordând interesatului un permis de ședere permanent în Suedia.
35.
Deci, în conformitate cu jurisprudența sa expusă mai sus, Curtea considera că litigiul a fost rezolvat în sensul articolului 37 § 1 b) din Convenție.
36.
Contrar cu ce avansează reclamantul, la examinarea acestei chestiuni, Curtea nu este obligată să caute retroactiv dacă exista un risc real care angajează răspunderea Statului pârât cu privire la art. 3 din Convenție atunci când autoritățile suedeze de imigrare au refuzat cererile de azil ale reclamantului sau atunci când camera a adoptat hotărârea. Acestea sunt sigur fapte istorice, dar nu permit să lumineze situația prezentă a reclamantului, în care riscul în cauză a dispărut; această din urmă circumstanță este determinantă pentru constatarea Curții că litigiul a fost rezolvat (vezi, mutatis mutandis, Saadi c. Italia [Marea Cameră], nr. 37201/06, § 133, CEDH 2008).
37.
Privind argumentul reclamantului potrivit căruia există circumstanțe speciale privind respectul drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoale care cere continuarea examinării cauzei (art. 37 § 1 în fine), Curtea constată că în decizia sa din 17 decembrie 2014 biroul migrațiilor a luat în considerare orientarea sexuală a reclamantului. Biroul a estimat că interesatul avea nevoie de protecție în Suedia, deoarece deteriorarea condițiilor de securitate în țara sa de origine l-ar expune riscului de a fi persecutat deoarece trăiește deschis homosexualitatea și se poate crede că va continua să trăiască astfel la întoarcerea în acea țară. În aceste condiții, Curtea nu constată nicio circumstanță specială privind respectul drepturilor omului garantate de Convenție și Protocole care să ceară continuarea examinării cererii.
38.
În consecință, trebuie să radiere cererea din rol.
II.
39.
Având în vedere cele mai sus, aplicarea articolului 39 din Regulament este ridicată.
Decide
să radiere cererea din rol.
Făcut în limba franceză și engleză, apoi comunică în scris pe 8 aprilie 2015, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Erik Fribergh
Dean Spielmann
Grefier
Președinte
GRANDE CHAMBRE
M.E. c. SUÈDE
(Requête n
o
71398/12)
ARRÊT
(
radiation
)
8 avril 2015
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire M.E. c. Suède,
La Cour européenne des droits de l’homme, siégeant en une Grande Chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ișıl Karakaș,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Päivi Hirvelä,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Paul Lemmens,
Paul Mahoney
Krzysztof Wojtyczek,
juges,
Johan Hirschfeldt,
juge
ad hoc
,
et de Erik Fribergh,
greffier
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2015,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
71398/12) dirigée contre le Royaume de Suède et dont un ressortissant libyen, M. M.E. («
le requérant
»), a saisi la Cour le 3 novembre 2012 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»). Le président de la cinquième section a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 4 du règlement de la Cour – «
le règlement
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
S.
‑
Å. Petersson, conseiller en matière d’asile, tous deux exerçant à Stockholm. Le gouvernement suédois («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agentes, M
mes
3.
Le requérant alléguait que son expulsion vers la Libye pour qu’il y déposât une demande de regroupement familial emporterait violation de l’article 3 de la Convention.
4.
Le 12 décembre 2012, le président en exercice de la cinquième section, à laquelle l’affaire avait été attribuée (article 52 § 1 du règlement), a décidé d’appliquer l’article
39 du règlement et d’indiquer au Gouvernement que le requérant ne devait pas être expulsé vers la Libye avant l’issue de la procédure devant la Cour.
5.
À cette même date, la requête a été communiquée au Gouvernement.
6.
À la suite du déport de Helena Jäderblom, juge élue au titre de la Suède (article 28 du règlement), le président de la section a désigné Johan Hirschfeldt pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
7.
Le 26 juin 2014, une chambre de la cinquième section composée de Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal et Johan Hirschfeldt, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, a rendu un arrêt dans lequel elle déclarait, à l’unanimité, le grief tiré de l’article 3 recevable et la requête irrecevable pour le surplus, et concluait, par six voix contre une, que l’exécution de l’arrêté d’expulsion visant le requérant n’emporterait pas violation de l’article 3 de la Convention.
8.
Le 26 septembre 2014, le requérant a demandé le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre en vertu des articles 43 de la Convention et 73 du règlement. Le 17 novembre 2014, le collège de la Grande Chambre a fait droit à cette demande.
9.
La composition de la Grande Chambre a été arrêtée conformément aux dispositions de l’article 26 §§ 4 et 5 de la Convention et de l’article 24 du règlement.
A.
Genèse de l’affaire et procédure devant les autorités nationales
10.
Le requérant est né en 1982 et vit en Suède.
11.
Le 29 juillet 2010, il demanda l’asile en Suède, indiquant qu’il était arrivé dans le pays trois jours plus tôt.
12.
Le 6 août 2010, l’office des migrations (
Migrationsverket
) eut un premier entretien avec le requérant. Un entretien approfondi eut lieu le 20
août 2010 en présence d’un avocat commis d’office et d’un interprète. Le requérant déclara essentiellement ce qui suit.
13.
En avril 2010, il aurait quitté la Libye pour la Tunisie, où il serait resté avant de partir pour la Suède en juillet 2010 avec l’aide de passeurs et un faux passeport français. En Libye, il aurait été soldat et aurait travaillé comme garde sur une base militaire de Tripoli où des personnes l’auraient payé pour transporter illégalement des armes destinées à de puissants clans, qui auraient été liés aux autorités. Il aurait travaillé pour ces personnes pendant plus d’un an avant d’être arrêté, en novembre 2009, lors d’un contrôle routier et emmené dans un lieu inconnu, où il aurait été soumis à des interrogatoires et à des tortures. Il aurait été accusé de possession illégale d’armes et de vol de voiture et aurait ensuite été transféré dans une prison militaire. Les tortures subies lui auraient causé une grave blessure au bras et environ deux mois après son transfert dans une prison militaire il aurait été emmené dans un hôpital civil. Après avoir été soigné par un médecin, il aurait réussi à s’échapper. Le requérant soutint que s’il était renvoyé vers la Libye, il serait passible d’une peine de dix ans d’emprisonnement au moins pour les infractions qui lui auraient été reprochées. Il ajouta qu’il risquait d’être tué par les clans au motif qu’il aurait révélé leurs noms sous la torture.
14.
L’agent de l’office des migrations demanda au requérant s’il sollicitait l’asile aussi pour d’autres raisons, ce à quoi l’intéressé répondit par la négative. Le requérant indiqua qu’il avait bien vécu en Libye jusqu’à son arrestation et qu’il avait même envisagé d’épouser une femme en mai 2010.
15.
Le 21 février 2011, le requérant ajouta aux motifs avancés à l’appui de sa demande d’asile qu’il était homosexuel et qu’il avait une relation avec un homme, N., titulaire d’un permis de séjour permanent en Suède. Il aurait emménagé avec N. en décembre 2010.
16.
Lors d’un nouvel entretien, le 1
er
novembre 2011, le requérant déclara qu’il avait été hétérosexuel avant de s’intéresser à N. Personne en Libye n’aurait été au courant de son orientation sexuelle et il n’aurait jamais eu de relation homosexuelle dans ce pays. N. et lui se seraient mariés en Suède en septembre 2011. Le requérant déclara que s’il devait retourner en Libye pour y demander le regroupement familial, on apprendrait qu’il était marié avec un homme et il risquerait d’être persécuté et de subir des mauvais traitements.
17.
Le 16 décembre 2011, l’office des migrations rejeta la demande d’asile formée par le requérant. Il estima notamment qu’au cours des entretiens le requérant avait donné des informations divergentes sur son passeport et qu’il avait fait des déclarations contradictoires au sujet de la date de sa rencontre avec N. et de leur relation. Il conclut que le récit du requérant, pour autant qu’il concernait les événements en Libye et sa relation avec N., manquait de crédibilité et ne suffisait pas à justifier l’octroi d’un permis de séjour en Suède. En outre, l’office nota que des changements importants s’étaient produits en Libye après que le requérant eut quitté le pays. Il estima que l’intéressé n’avait pas étayé l’allégation selon laquelle, eu égard aux accusations pénales portées contre lui, il risquait d’être persécuté par les autorités à son retour ou que celles-ci ne seraient pas en mesure de le protéger contre le harcèlement des clans. Concernant la relation du requérant avec N., l’office renvoya à la règle principale posée par la loi sur les étrangers, d’après laquelle un étranger qui demande un permis de séjour en Suède en raison de ses attaches familiales ou d’une relation sérieuse doit avoir sollicité et obtenu un tel permis avant d’entrer dans le pays. L’office considéra qu’il ne serait pas déraisonnable d’exiger du requérant qu’il déposât une telle demande en Libye conformément à cette règle.
18.
Le 13 septembre 2012, le tribunal des migrations (
Migrationsdomstolen
) rejeta le recours que le requérant avait formé. Il estima tout d’abord que la situation générale en Libye n’était pas suffisamment grave pour justifier l’octroi de l’asile au requérant en l’absence de raisons personnelles. Examinant ensuite les motifs personnels avancés par le requérant, le tribunal considéra que le récit de l’intéressé n’était pas crédible, soulignant que celui-ci n’avait soumis qu’à l’audience devant lui son passeport, d’où il ressortait qu’il avait obtenu un visa Schengen de l’ambassade de Malte à Tripoli en mai 2010 et qu’il était entré en Suède le 15 juin 2010. Le tribunal constata ainsi que le requérant avait délibérément livré de fausses déclarations devant l’office des migrations concernant son passeport, la façon dont il avait voyagé jusqu’en Suède et la date de son arrivée dans le pays, et que l’intéressé avait également fait des déclarations contradictoires sur les informations qu’il possédait quant aux possibilités de demander l’asile en Suède et sur les menaces alléguées dont il faisait l’objet en Libye. Il n’ajouta donc pas foi au récit du requérant.
19.
Le tribunal ne mit pas en doute l’homosexualité du requérant. Toutefois, il estima que celui-ci n’avait pas étayé son allégation selon laquelle il était menacé en Libye pour cette raison. Il nota que, selon les propres déclarations du requérant, on ne savait pas en Libye qu’il était homosexuel. Il jugea peu probable que, comme le requérant le soutenait, des Libyens de Suède qui étaient au courant de son orientation sexuelle seraient plus enclins à diffuser cette information simplement parce que le requérant allait être renvoyé en Libye. En résumé, il conclut que l’intéressé n’avait pas montré qu’il risquait d’être persécuté ou soumis à des mauvais traitements s’il était renvoyé en Libye. En ce qui concerne la relation du requérant avec N., le tribunal observa que tout le personnel d’ambassade avait une obligation de confidentialité et que rien n’empêchait le requérant de demander un permis de séjour depuis l’étranger.
20.
Un juge non professionnel émit une opinion dissidente, estimant que l’on ne pouvait exclure qu’il y eût des fuites d’informations provenant d’une ambassade au sujet de l’orientation sexuelle du requérant.
21.
Le requérant saisit la cour d’appel des migrations (
Migrationsöverdomstolen
) qui, le 10 octobre 2012, lui refusa l’autorisation d’interjeter appel. L’arrêté d’expulsion visant le requérant devint donc exécutoire.
22.
Le 10 décembre 2012, l’office des migrations rejeta la demande de réexamen soumise par le requérant. Celui-ci soutenait notamment que son frère avait appris par un Libyen de Suède qui s’était rendu en Libye qu’il était marié à un autre homme. Son oncle lui aurait téléphoné par la suite et aurait menacé de le tuer s’il rentrait en Libye, l’accusant d’avoir déshonoré sa famille. Le tribunal ne vit aucune raison de s’écarter de la règle principale voulant qu’une demande de regroupement familial soit présentée depuis l’étranger. Il estima que l’allégation du requérant selon laquelle il avait reçu des menaces de proches n’était pas suffisante pour constituer un obstacle permanent à l’exécution de l’arrêté d’expulsion et, par conséquent, qu’aucun motif ne justifiait le réexamen de l’affaire.
B.
Développements intervenus après l’arrêt de la chambre
23.
Après que la chambre eut rendu son arrêt le 26 juin 2014, le 17
novembre 2014, le collège de la Grande Chambre fit droit à la demande de renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre formée par le requérant (paragraphes 7-8 ci-dessus).
24.
Dans l’intervalle, le 4 novembre 2014, le directeur général des affaires juridiques de l’office des migrations avait rendu un avis juridique concernant la situation en Libye («
Rättslig kommentar angående situationen i Libyen
»
). Il y indiquait notamment que l’élection d’Ahmed Miitig comme Premier ministre en mai 2014 par le Parlement libyen avait donné lieu à de vives protestations et à de violents combats entre groupes rivaux. En juin, la Cour suprême avait annulé l’élection de M. Miitig, lequel avait démissionné quelques jours plus tard. Des élections législatives s’en étaient suivies et à la mi
‑
juillet une coalition rassemblant différentes milices liées aux Frères musulmans et d’autres groupes islamistes avait été formée au Parlement. La situation s’était alors encore dégradée
: des milices s’étaient affrontées pour prendre le contrôle de l’aéroport de Tripoli et les combats s’étaient intensifiés à Benghazi. La violence avait également gagné les zones résidentielles autour de Tripoli, faisant de nombreuses victimes civiles. Des dizaines de milliers de personnes avaient été contraintes de fuir leur domicile et, selon les Nations unies, quelque 227
000 personnes avaient été déplacées à l’intérieur du pays, dont plus de 160
000 depuis le début des combats en mai 2014. Quelque 100
000 autres personnes auraient fui les combats pour se réfugier dans des pays voisins. La population civile avait également des difficultés pour se déplacer librement dans le pays en raison des barrages routiers érigés de manière sporadique par diverses milices. En outre, les deux aéroports internationaux du pays, ceux de Tripoli et Benghazi, avaient été gravement endommagés lors des combats et étaient en partie fermés, sans aucune chance de reprise du trafic normal dans un avenir prévisible.
25.
Dans ce contexte, le directeur général apprécia comme suit les conditions de sécurité en Libye et la possibilité d’un retour dans ce pays
:
«
Les combats se poursuivent entre différents acteurs dans plusieurs villes côtières de Libye. Ces combats sont considérés comme constitutifs d’un conflit armé au sens de la loi sur les étrangers. Compte tenu de l’instabilité politique, rien n’indique pour l’instant que ces combats cesseront dans un proche avenir. Les combats sont importants mais ne sont pas généralisés au point que toute personne qui retournerait dans le pays risquerait d’être soumise à des actes de violence. Il y a donc lieu de procéder à une évaluation individuelle dans chaque cas, conformément aux principes énoncés dans l’arrêt
Elgafaji
[
Elgafaji c. Staatssecretaris van Justitie
, C-465/07, Cour de justice de l’Union européenne, 17 février 2009].
Dans les autres parties de la Libye, on peut considérer que, eu égard à l’instabilité politique, la situation en matière de sécurité relève de la notion de troubles graves au sens du chapitre 4, article
2 a) de la loi sur les étrangers.
La situation des personnes retournant en Libye est actuellement difficile. Toutefois, les difficultés ne sont apparues que récemment et il est encore bien trop tôt pour dire qu’elles constituent un obstacle pratique à l’exécution de nature à justifier l’octroi d’un permis de séjour.
L’office des migrations continue de surveiller la situation en Libye et la question des obstacles à l’exécution, et prévoit de procéder à une nouvelle évaluation dans quelques mois.
»
26.
À la lumière des informations figurant dans l’avis juridique concernant la situation en Libye et notant que la Cour avait renvoyé l’affaire du requérant devant la Grande Chambre, l’office des migrations décida de son propre chef de procéder à un nouvel examen de l’affaire et de rechercher s’il existait des obstacles à l’exécution de l’arrêté d’expulsion.
27.
Le 17 décembre 2014, l’office des migrations accorda au requérant un permis de séjour permanent en Suède. Il nota en premier lieu qu’il ne pouvait ni réexaminer une décision émanant d’une autorité de niveau supérieur ni se prononcer sur la justesse de l’appréciation effectuée par celle-ci. L’arrêté d’expulsion ayant acquis force de chose jugée, l’office pouvait seulement rechercher si les faits nouveaux survenus dans l’affaire constituaient un obstacle à l’exécution de l’arrêté d’expulsion. Après avoir renvoyé aux dispositions pertinentes de la loi sur les étrangers et aux travaux préparatoires de celle-ci, l’office procéda à l’appréciation suivante de l’affaire du requérant
:
«
Vous êtes homosexuel et originaire de Libye. Vous êtes marié avec un homme avec lequel vous vivez en Suède depuis le 7 décembre [2010]. Votre orientation sexuelle et votre relation avec votre mari ont été examinées par l’office et le tribunal des migrations. Ces éléments ne sauraient donc passer pour des faits nouveaux au sens de la loi sur les étrangers.
Le 4 novembre 2014, le directeur général des affaires juridiques de l’office des migrations a rendu un nouvel avis juridique concernant la situation en Libye. Il y formule les constats suivants
: les combats se poursuivent entre différents acteurs dans plusieurs villes côtières de Libye, notamment dans votre ville d’origine, Tripoli
; ces combats sont considérés comme constitutifs d’un conflit armé au sens de la loi sur les étrangers
; compte tenu de l’instabilité politique, rien n’indique pour l’instant que ces combats cesseront dans un proche avenir
; les combats sont importants mais ne sont pas généralisés au point que toute personne qui retournerait dans le pays risquerait d’être soumise à des actes de violence
; il y a donc lieu de procéder à une évaluation individuelle dans chaque cas, conformément aux principes énoncés dans l’arrêt
Elgafaji.
D’après l’appréciation effectuée par l’office des migrations, la détérioration des conditions de sécurité en Libye depuis l’examen par l’office et le tribunal des migrations des motifs invoqués à l’appui de votre demande de protection, envisagée à la lumière de votre orientation sexuelle, doit être considérée comme un fait nouveau.
L’office et le tribunal des migrations n’ont pas mis en doute votre orientation sexuelle et, durant votre séjour en Suède, vous avez manifesté votre orientation notamment en contractant un mariage avec un homme dans ce pays. On peut donc présumer que vous entendez continuer à vivre ouvertement votre homosexualité, même si vous retournez en Libye, et que vous risquez de ce fait d’attirer l’attention des autorités libyennes ou d’individus. Eu égard à la détérioration des conditions de sécurité en Libye, il est probable, de l’avis de l’office des migrations, qu’en cas de retour dans ce pays vous risquez d’être persécuté en raison de votre orientation sexuelle.
Dans ces conditions, l’office des migrations estime que des faits nouveaux sont apparus, qui s’analysent en un obstacle à l’exécution aux fins du chapitre 12, article
18, de la loi sur les étrangers. Il décide donc de vous accorder un permis de séjour permanent.
»
I.
DEMANDE DE RADIATION DE LA REQUÊTE
28.
Le requérant allègue que son retour en Libye emporterait violation de l’article 3 de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
A.
Thèses des parties
29.
Le Gouvernement invite la Cour à rayer l’affaire du rôle, en vertu de l’article 37 § 1 de la Convention, car il considère que le requérant ne risque plus d’être expulsé vers la Libye depuis la décision de l’office des migrations du 17 décembre 2014. D’après lui, le litige a par conséquent été résolu au niveau interne et aucune circonstance spéciale touchant au respect des droits de l’homme n’exige la poursuite de l’examen de la requête par la Cour. À titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que la requête devrait être déclarée irrecevable, le requérant ne pouvant, d’après lui, plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention.
30.
Le requérant déclare qu’il souhaite maintenir la requête et prie la Cour d’en poursuivre l’examen au fond. Il estime que le «
litige
» dont la Cour est saisie n’a pas été résolu. À son avis, celui-ci englobe non seulement le point de savoir si son renvoi éventuel en Libye emporterait violation de l’article 3, mais également la question distincte de savoir si les décisions antérieures des autorités suédoises ont méconnu l’article 3, dès lors que, selon lui, celles-ci savaient ou auraient dû savoir à l’époque où elles ont pris ces décisions que son renvoi en Libye l’exposerait à un risque réel de subir des traitements inhumains ou dégradants. Le requérant allègue de plus que les décisions des autorités internes sont viciées au point de donner lieu à une violation procédurale de l’article 3. D’après lui, le «
litige
» devant la Grande Chambre porte maintenant également sur le bien-fondé du raisonnement adopté par la chambre sous l’angle de l’article 3. En outre, le requérant soutient que le respect des droits de l’homme exige que la Grande Chambre poursuive l’examen de l’affaire, considérant qu’elle soulève des questions graves d’importance fondamentale concernant les droits des homosexuels et l’appréciation de ces droits dans des affaires d’asile partout en Europe. Enfin, se référant aux arguments ci-dessus, il plaide que les autorités suédoises n’ont jamais reconnu une violation de ses droits découlant de la Convention et s’estime en conséquence toujours victime. Bien qu’étant reconnaissant aux autorités de lui avoir délivré un permis de séjour permanent, il considère n’avoir pas obtenu pleinement réparation, eu égard à l’inquiétude, à l’incertitude et à la tension que les décisions initiales des autorités internes lui auraient causées.
B.
Appréciation de la Cour
31.
L’article 37 § 1 de la Convention énonce
:
«
1.
À tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure
a)
que le requérant n’entend plus la maintenir; ou
b)
que le litige a été résolu; ou
c)
que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.
Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige.
»
32.
La Cour observe d’emblée que, conformément à sa jurisprudence constante dans les affaires concernant l’expulsion d’un requérant d’un État défendeur, elle considère, dès lors que l’intéressé ne risque plus d’être expulsé de cet État, que l’affaire a été résolue, et elle la raye de son rôle, que le requérant approuve ou non cette décision (voir, entre autres,
Paez c.
Suède
, 30 octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VII,
Sarwari c.
Autriche
(déc.), n
o
21662/10, 3 novembre 2011,
M.A. c. Suède
(déc.), n
o
28361/12, 19
novembre 2013,
Isman c. Suisse
(déc.), n
o
23604/11, 21
janvier 2014,
O.G.O. c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
13950/12, 18 février 2014, et
I.A. c Pays-Bas
(déc.), n
o
76660/12, 27 mai 2014).
33.
La raison en est que la Cour a toujours envisagé la question sous l’angle d’une violation potentielle de la Convention, étant d’avis que la menace d’une violation disparaît de par la décision accordant au requérant le droit de séjour dans l’État défendeur en cause (
Paez
, précité, § 29). Suivant cette approche, elle a conclu dans des affaires antérieures que l’article 3 ne serait pas violé dès lors que le requérant ne courait plus un risque réel et imminent d’être expulsé (voir, par exemple,
A.G. c. Suède
(déc.), n
o
22107/08, 6
décembre 2011, et
H c. Norvège
(déc.) n
o
51666/13, 17
février 2015).
34.
En l’espèce, la Cour relève qu’aucun règlement amiable ou arrangement n’est intervenu. La mesure d’octroi d’un permis de séjour permanent au requérant, qui a annulé effectivement l’arrêté d’expulsion, a été prise par l’office des migrations de son propre chef le 17 décembre 2014, essentiellement en raison de la détérioration des conditions de sécurité en Libye depuis l’été 2014, ainsi qu’il est exposé dans l’avis juridique concernant la situation en Libye rendu par le directeur général de l’office des migrations le 4
novembre 2014 (paragraphes 24-25 ci
‑
dessus). Il y a lieu de noter en outre que, pour autant que la requête a été déclarée recevable, le grief initial soulevé par le requérant au regard de la Convention concernait ses craintes que son expulsion vers la Libye l’exposât à des mauvais traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Cette menace de violation a été éliminée par la décision de l’office des migrations du 17
décembre 2014 annulant l’arrêté d’expulsion – dont l’exécution avait été suspendue pendant la procédure – et octroyant à l’intéressé un permis de séjour permanent en Suède.
35.
Dès lors, conformément à sa jurisprudence exposée ci-dessus, la Cour estime que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention.
36.
Contrairement à ce qu’avance le requérant, lors de l’examen de cette question, la Cour n’est pas tenue de rechercher rétrospectivement s’il existait un risque réel engageant la responsabilité de l’État défendeur au regard de l’article 3 de la Convention lorsque les autorités suédoises de l’immigration ont refusé les demandes d’asile du requérant ou lorsque la chambre a adopté son arrêt. Il s’agit certes de faits historiques mais ils ne permettent pas d’éclairer la situation actuelle du requérant, dans laquelle le risque en cause a disparu
; cette dernière circonstance est déterminante pour le constat de la Cour que le litige a été résolu (voir,
mutatis mutandis
,
Saadi c.
Italie
[GC], n
o
37.
En ce qui concerne l’argument du requérant selon lequel il existe des circonstances spéciales touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles qui exigent la poursuite de l’examen de l’affaire (article 37 § 1
in fine
), la Cour note que dans sa décision du 17
décembre 2014 l’office des migrations a pris en compte l’orientation sexuelle du requérant. L’office a estimé que l’intéressé avait besoin de protection en Suède car la détérioration des conditions de sécurité dans son pays d’origine l’exposerait au risque d’être persécuté puisqu’il vivait ouvertement son homosexualité et que l’on pouvait penser qu’il continuerait à vivre ainsi à son retour dans ce pays. Dans ces conditions, la Cour ne décèle aucune circonstance spéciale touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles qui exigerait qu’elle poursuive l’examen de la requête.
38.
En conséquence, il convient de rayer la requête du rôle.
II.
ARTICLE 39 DU RÈGLEMENT DE LA COUR
39.
Eu égard à ce qui précède, l’application de l’article 39 du règlement est levée.
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français et en anglais, puis communiqué par écrit le 8 avril 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik Fribergh
Dean Spielmann
Greffier
Président