MAREA CAMERĂ\nCAUZA W.H. împotriva SUEDIEI\n(Cererea nr. 49341/10)\nHOTĂRÂRE\n(scoatere de pe rol)\nSTRASBOURG\n8 aprilie 2015\nAceastă hotărâre este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.\nÎn cauza W.H. împotriva Suediei,\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită într-o Mare Cameră compusă din:\nDean Spielmann, președinte,\nJosep Casadevall,\nGuido Raimondi,\nIșıl Karakaș,\nElisabeth Steiner,\nLuis López Guerra,\nAndrás Sajó,\nMirjana Lazarova Trajkovska,\nNebojša Vučinić,\nKristina Pardalos,\nAngelika Nußberger,\nLinos-Alexandre Sicilianos,\nFaris Vehabović,\nKsenija Turković,\nDmitry Dedov,\nJon Fridrik Kjølbro, judecători,\nJohan Hirschfeldt, judecător ad hoc,\nși Erik Fribergh, grefier,\nDupă ce a deliberat în camera de consiliu la 18 martie 2015,\nPronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:\nPROCEDURA\n1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 49341/10) îndreptată împotriva Regatului Suediei, cu care o resortisantă irakiană („reclamanta„) a sesizat Curtea la 27 august 2010 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Președintele fostei secțiuni a treia a admis cererea reclamantei de nedivulgare a identității sale (articolul 47 § 4 din regulament).\n2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna A.-P. Beier, avocată la Stockholm. Guvernul suedez („Guvernul„) a fost reprezentat de agenții săi, doamnele C. Hellner, I. Kalmerborn, H. Lindquist și J. Sjöstrand, de la Ministerul Afacerilor Externe.\n3. Reclamanta susținea că expulzarea sa în Irak ar implica încălcarea articolului 3 din Convenție.\n4. La 30 august 2010, președintele fostei secțiuni a treia a decis să aplice articolul 39 din regulamentul Curții și să indice Guvernului că reclamanta nu trebuia să fie expulzată în Irak înainte de 29 septembrie 2010. La 28 septembrie 2010, această indicație a fost prelungită până la noi dispoziții.\n5. La 7 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.\n6. Ca urmare a abținerii doamnei Helena Jäderblom, judecătoare aleasă pentru Suedia (articolul 28 din regulament), președintele secțiunii a cincea l-a desemnat pe domnul Johan Hirschfeldt să facă parte din complet în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 din Convenție și 29 § 1 din regulament).\n7. La 27 martie 2014, o cameră a secțiunii a cincea compusă din Mark Villiger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal și Johan Hirschfeldt, judecători, precum și din Claudia Westerdiek, grefieră de secție, a pronunțat o hotărâre în care, în unanimitate, a declarat cererea admisibilă și a concluzionat că executarea ordinului de expulzare vizând reclamanta nu ar implica încălcarea articolului 3 din Convenție, cu condiția ca partea interesată să nu fie trimisă într-o parte a Irakului alta decât regiunea Kurdistan.\n8. La 25 iunie 2014, reclamanta a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră în temeiul articolelor 43 din Convenție și 73 din regulament. La 8 septembrie 2014, colegiul Marii Camere a admis această cerere.\n9. Componența Marii Camere a fost stabilită conform articolelor 26 §§ 4 și 5 din Convenție și 24 din regulament.\nÎN FAPT\n10. Reclamanta s-a născut în 1978. Aceasta este originară din Bagdad și este de confesiune mandeană. A fost căsătorită, dar a divorțat în 1999, după care a locuit în Irak cu fiul său, născut în 1998 din această uniune, în timp ce fostul său soț s-a instalat în Statele Unite.\n11. Partea interesată a sosit în Suedia la 27 august 2007 și a solicitat acolo un permis de ședere a doua zi, iar azil la 21 ianuarie 2008. Aceasta a indicat că ea și fiul său părăsiseră Irakul la 25 iulie 2007 și locuiseră la rude la Amman, în Iordania, timp de o lună. A adăugat că își lăsase fiul la Amman pe motiv că nu putea plăti călătoria acestuia și că, ulterior, fostul său soț venise în Iordania și luase copilul cu el în Statele Unite. Autorităților suedeze, le-a prezentat un certificat de cetățenie irakiană, o carte de identitate, documente privind divorțul său și o carte care arăta că ea și fiul său erau mandeeni.\n12. Asistată de un avocat, reclamanta a declarat în esență următoarele în sprijinul cererii sale. Ar fi părăsit Irakul în principal din cauza insecurității generale în care ar trăi mandeenii în această țară și care ar fi avut consecințe asupra ei înseși, precum și asupra familiei sale. Din cauza temerilor sale, fiul său nu ar fi frecventat școala decât în mod neregulat în cursul anului precedent. În plus, la începutul lunii iunie 2007, mama sa ar fi primit amenințări telefonice de la o persoană care dorea să ia contact cu reclamanta, probabil pentru a o recăsători forțat cu un alt bărbat. Reclamanta declara că înțelesese că, dacă nu se conforma, familia sa ar fi fost obligată să părăsească cartierul. Ea și rudele sale ar fi luat aceste amenințări foarte în serios; aceasta s-ar fi instalat imediat cu fiul său în casa bunicii sale, în cartierul Al-Dora din Bagdad, unde ambii ar fi rămas timp de o lună. Reclamanta a adăugat că mama sa era singura rudă apropiată care îi rămăsese în Irak.\n13. La 31 octombrie 2008, oficiul pentru migrație (Migrationsverket) a respins cererea reclamantei și a dispus expulzarea sa în Irak, considerând că aceasta nu își stabilise identitatea, dar arătase că provenea probabil din Irak. A considerat, pe de altă parte, că, în sine, situația din Irak nu constituia un motiv de acordare a azilului. Remarcând că mandeenii erau o minoritate expusă la riscuri, a apreciat că situația lor generală nu era suficientă nici ea pentru a justifica acordarea de protecție unui individ, ci era necesar să se aprecieze situația fiecăruia. Oficiul a adăugat că reclamanta nu prezentase niciun element scris în sprijinul afirmațiilor sale de persecuție, că de altfel fusese amenințată o singură dată și că nu se stabilise faptul că autorul amenințărilor făcuse referire la convingerile sale religioase. În plus, nimic nu indica, potrivit oficiului, că reclamanta ar fi suferit rele tratamente din cauza acestor convingeri sau că ar fi primit alte amenințări înainte de a părăsi Irakul. Oficiul a remarcat apoi că fratele reclamantei, care solicitase de asemenea azil în Suedia, fusese respins și văzuse dispusă expulzarea sa în Irak, și că, în consecință, reclamanta nu ar fi probabil lipsită de o rețea masculină la întoarcerea sa în Irak. A concluzionat că aceasta nu demonstrase că ar risca în mod plauzibil să sufere rele tratamente grave în caz de întoarcere în Irak.\n14. La 2 octombrie 2008, oficiul pentru migrație a respins cererea de permis de ședere depusă de fratele reclamantei, sosit în Suedia la 18 decembrie 2007.\n15. Reclamanta a făcut apel, adăugând la relatarea sa următoarele elemente. Mandeenii, cea mai mică și cea mai vulnerabilă dintre minoritățile din Irak în opinia sa, ar face obiectul unor extorcări, răpiri și asasinate. Femei și copii mandeeni ar fi fost forțați să se convertească la islam, adesea după ce fuseseră agresați și violați. Mandeenii nu ar forma o comunitate suficient de mare pentru a se putea proteja și sprijini reciproc și nu ar exista o regiune specifică unde să se poată instala în deplină siguranță. Reclamanta considera că acest lucru era suficient pentru a stabili că avea nevoie de protecție. Conform acesteia, amenințările îndreptate împotriva sa trebuiau replasate în acest context. Întreaga sa existență ar fi fost marcată de un climat ostil și de exigențe față de femeile nemusulmane, în special față de mandeene. Situația sa ar fi fost agravată de statutul său de femeie singură, în opinia sa lipsită de rețea socială în Irak. Mama sa ar fi avut și ea intenția de a părăsi țara, dar reclamanta nu ar fi avut informații despre locul unde se află. În plus, reclamanta a indicat că întâlnise în Suedia un musulman originar din Irak, cu care locuia atunci, că o astfel de situație nu ar fi acceptată niciodată în Irak și că, atunci când evocase noua sa relație în Suedia, familia sa reacționase în mod foarte ostil și o pusese, ca să zicem așa, deoparte.\n16. La 14 decembrie 2009, tribunalul pentru migrație (Migrationsdomstolen) a confirmat decizia oficiului. Recunoscând că mandeenii se confruntau cu o situație dificilă în Irak, a declarat că, în consecință, se aplicau criterii mai puțin stricte pentru aprecierea riscurilor individuale suportate de aceste persoane decât pentru examinarea cazurilor irakienilor în general. A apreciat totuși că situația generală a mandeenilor nu era suficientă în sine pentru a justifica acordarea de protecție și că era necesar să se aprecieze cazul individual al reclamantei. În lipsa unor elemente scrise, a examinat apoi declarațiile făcute de aceasta. A considerat că amenințările privind căsătoria forțată erau legate în principal de situația generală în materie de securitate din Irak la acea epocă și că în cei doi ani care se scurseseră de când reclamanta părăsise țara existase o îmbunătățire în acest domeniu. A adăugat că, dacă mandeenii rămâneau defavorizați, nimic nu indica faptul că reclamanta continua să fie căutată în Irak; de asemenea, nimic nu permitea să se afirme că eventualul exil al mamei sale fusese provocat de amenințări persistente. Tribunalul a estimat de asemenea că reacția ostilă a familiei reclamantei la noua sa relație nu implica o nevoie de protecție. În această privință, a remarcat în plus că apelul în materie de azil formulat de fratele acesteia – care nu îi întorsese spatele – fusese respins în aceeași zi cu apelul părții interesate. Tribunalul a concluzionat că aceasta se putea întoarce în Irak cu fratele său și că ar dispune astfel de o rețea socială în țară.\n17. La 16 februarie 2010, curtea de apel pentru migrație (Migrations-överdomstolen) a refuzat reclamantei autorizația de a o sesiza. La 25 februarie 2010, aceasta a emis o decizie identică în privința fratelui părții interesate.\n18. Ulterior, reclamanta, precum și fratele său au pledat existența unor obstacole în calea executării ordinelor de expulzare emise împotriva lor. Aceștia s-au referit în esență la perioada de serviciu activ a fratelui în armata irakiană, în timpul căreia acesta ar fi avut informații despre membri importanți ai armatei și despre acte ilegale comise de aceștia. În opinia lor, aceste informații erau de natură să pună în pericol atât reclamanta, cât și fratele său în ipoteza trimiterii lor înapoi în Irak. Reclamanta afirma în plus că mama sa fusese răpită.\n19. La 8 mai 2010, oficiul pentru migrație a respins cererea părților interesate, considerând că nu fusese prezentat niciun fapt nou care să justifice o reexaminare și că afirmațiile formulate cu privire la frate nu arătau în niciun fel existența unor amenințări asupra acestuia sau asupra reclamantei. A adăugat că afirmația conform căreia mama lor fusese răpită era într-adevăr nouă, dar nu se vedea în mod clar la ce moment se presupunea că se produsese acest incident și niciun element nu permitea să se concluzioneze că eventuala răpire avea vreo legătură personală cu situația reclamantei și a fratelui său. Reclamanta nu a făcut apel împotriva acestei decizii.\n20. La 23 august 2010, aceasta a adresat o scrisoare oficiului pentru migrație, pe care acesta a interpretat-o ca o nouă cerere de reexaminare. Aceasta pleda că, dacă ar fi forțată să se întoarcă în Irak, ar trebui să facă acest lucru fără fratele său și fără tovarășul său de viață, care erau amândoi în Suedia. Aceasta indica faptul că tovarășul său, fiind născut la Damasc, obținuse o viză pentru Siria și nu se putea întoarce în Irak și că, în consecință, urmau să fie separați deoarece, în spusele sale, ea nu se putea deplasa în Siria pentru că nu avea pașaport și nu ar obține viză. A adăugat că nu avea familie în Irak.\n21. La 25 august 2010, oficiul pentru migrație a decis să nu reexamineze cauza. A considerat că obținerea unei vize pentru Siria de către tovarășul reclamantei era un fapt nou, dar care nu constituia un obstacol durabil în calea executării ordinului de expulzare. Reclamanta nu a făcut apel împotriva acestei decizii.\n22. Guvernul pârât a prezentat Curții următoarele observații, provenind din dosarul oficiului pentru migrație. Mama reclamantei ar locui la Bagdad, împreună cu rude și prieteni. La epoca la care reclamanta părăsise Irakul, bunica și verii săi ar fi locuit în cartierul Al-Dora, la Bagdad. În Suedia, reclamanta ar locui din octombrie 2009 în același apartament cu fratele și tovarășul său de viață. Acesta din urmă ar fi părăsit Suedia în octombrie 2010 pentru a-și regăsi familia în Siria, în timp ce fratele părții interesate ar fi încă în Suedia. În plus, ca răspuns la cererea de informații a Guvernului cu privire la cauză, oficiul pentru migrație ar fi declarat că reclamanta avea probabil încă numeroase rude la Bagdad.\n23. Partea interesată a furnizat Curții următoarele elemente complementare. După divorțul său în 1999, ar fi plecat să locuiască cu părinții și fratele său. Tatăl său, sub a cărui protecție ar fi trăit, ar fi decedat în 2005. Bunica sa, cu care ar fi locuit pentru o scurtă perioadă în urma amenințărilor telefonice, ar fi decedat în 2008. Din câte știe, nu ar mai avea familie – veri sau alții – în Irak. Mai multe dintre rudele sale ar locui în străinătate, adică în Suedia, Franța, Țările de Jos, Regatul Unit, Spania și Canada, iar sora sa ar locui în Danemarca. După plecarea reclamantei și a fratelui său din Irak, mama lor s-ar fi mutat să locuiască la o familie creștină din Bagdad, la care ar fi închiriat o cameră. La începutul anului 2010, reclamanta și fratele său ar fi primit informații cu privire la dispariția mamei lor; reclamanta nu ar ști încă ce s-a întâmplat cu aceasta, dar ar presupune-o decedată având în vedere timpul scurs fără să fi existat contacte cu ea. Relația dintre reclamantă și bărbatul întâlnit în Suedia ar continua, deși acesta ar locui în prezent în Siria. Persoanele care ar fi dezavuat-o din cauza acestei relații ar fi rudele sale din Suedia, cu excepția fratelui său. La 27 mai 2012, acesta s-ar fi căsătorit cu o rudă, resortisantă suedeză. Acesta ar fi părăsit Suedia și, invocând uniunea sa, ar fi solicitat la ambasada din Teheran un permis de ședere în Suedia. Printr-o decizie din 5 noiembrie 2013, oficiul pentru migrație i-ar fi acordat un permis de ședere valabil până la 5 noiembrie 2015.\n24. La 16 februarie 2014, ordinul de expulzare vizând reclamanta a expirat, astfel încât nu mai era executoriu. La zece zile mai târziu, partea interesată a depus o nouă cerere de azil.\n25. La 15 octombrie 2014, oficiul pentru migrație i-a acordat un permis de ședere permanent în Suedia. Deși nu o considera ca refugiată, a ținut cont de climatul de insecuritate generală care domnea la Bagdad, combinat cu faptul că reclamanta era o femeie lipsită de rețea socială în Irak și aparținând unei minorități religioase, și a concluzionat că aceasta avea nevoie de protecție. A adăugat că, întrucât sute de mii de irakieni fugiseră spre regiunea Kurdistan în câteva luni, nu exista pentru partea interesată o altă posibilitate de relocare internă.\nÎN DREPT\nI. CEREREA DE RADIERE A CERERII\n26. Reclamanta susține că trimiterea sa înapoi în Irak ar implica încălcarea articolului 3 din Convenție, care este redactat după cum urmează:\n„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."\n27. Guvernul pârât consideră că este necesară scoaterea cauzei de pe rol, întrucât reclamanta, de la decizia oficiului pentru migrație din 15 octombrie 2014, nu mai riscă să fie expulzată în Irak. Cu titlu subsidiar, acesta consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă, partea interesată neputându-se mai pretinde, în opinia sa, victimă.\n28. Reclamanta indică faptul că nu dorește să își mențină cererea și nu se opune scoaterii acesteia de pe rol de către Curte. Aceasta declară că a obținut ceea ce dorea prin sesizarea Curții și că, pentru ea, litigiul este definitiv soluționat.\n29. Curtea remarcă faptul că reclamanta a obținut un permis de ședere permanent în Suedia. Prin urmare, aceasta consideră că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 § 1 b) din Convenție. Curtea ține cont, de asemenea, de faptul că partea interesată nu intenționează să își mai mențină cererea (articolul 37 § 1 a)). De altfel, nu discerne circumstanțe speciale referitoare la respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale care ar impune continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1 in fine).\n30. În consecință, este necesară scoaterea cererii de pe rol.\nII. ARTICOLUL 39 DIN REGULAMENTUL CURȚII\n31. Având în vedere cele de mai sus, aplicarea articolului 39 din regulamentul Curții este ridicată.\nPENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,\nDecide să scoată cererea de pe rol.\nÎntocmită în limba franceză și în limba engleză, apoi comunicată în scris la 8 aprilie 2015, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.\nErik Fribergh\nDean Spielmann\nGrefier\nPreședinte
GRANDE CHAMBRE
W.H. c. SUÈDE
(Requête n
o
49341/10)
ARRÊT
(
radiation
)
8 avril 2015
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire W.H. c. Suède,
La Cour européenne des droits de l’homme, siégeant en une Grande Chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président
,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ișıl Karakaș,
Elisabeth Steiner,
Luis López Guerra,
András Sajó,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Nebojša Vučinić,
Kristina Pardalos,
Angelika Nußberger,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Faris Vehabović,
Ksenija Turković,
Dmitry Dedov,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges
,
Johan Hirschfeldt,
juge
ad hoc,
et de Erik Fribergh,
greffier
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2015,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
49341/10) dirigée contre le Royaume de Suède et dont une ressortissante irakienne («
la requérante
») a saisi la Cour le 27 août 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»). Le président de l’ancienne troisième section a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par la requérante (article 47 § 4 du règlement).
2.
La requérante a été représentée par M
e
A.-P. Beier, avocate à Stockholm. Le gouvernement suédois («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agentes, M
mes
Sjöstrand, du ministère des Affaires étrangères.
3.
La requérante alléguait
que son expulsion vers l’Irak emporterait violation de l’article 3 de la Convention.
4.
Le 30 août 2010, le président de l’ancienne troisième section a décidé d’appliquer l’article 39 du règlement de la Cour et d’indiquer au Gouvernement que la requérante ne devait pas être expulsée vers l’Irak avant le 29 septembre 2010. Le 28 septembre 2010, cette indication a été prolongée jusqu’à nouvel ordre.
5.
Le 7 mars 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.
6.
À la suite du déport de M
me
Helena Jäderblom, juge élue au titre de la Suède (article 28 du règlement), le président de la cinquième section a désigné M.
Johan Hirschfeldt pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(articles
26 § 4 de la Convention et 29
§
1 du règlement).
7.
Le 27 mars 2014, une chambre de la cinquième section composée de Mark Villiger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent A.
De
Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal et Johan Hirschfeldt, juges, ainsi que de Claudia Westerdiek, greffière de section, a rendu un arrêt dans lequel, à l’unanimité, elle a déclaré la requête recevable et conclu que l’exécution de l’arrêté d’expulsion visant la requérante n’emporterait pas violation de l’article 3 de la Convention, à condition que l’intéressée ne fût pas renvoyée dans une partie de l’Irak autre que la région du Kurdistan.
8.
Le 25 juin 2014, la requérante a demandé le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre en vertu des articles 43 de la Convention et 73 du règlement. Le 8 septembre 2014, le collège de la Grande Chambre a fait droit à cette demande.
9.
La composition de la Grande Chambre a été arrêtée conformément aux articles 26
§§
4 et 5 de la Convention et 24 du règlement.
10.
La requérante est née en 1978. Elle est originaire de Bagdad et est de confession mandéenne. Elle a été mariée mais a divorcé en 1999, après quoi elle a vécu en Irak avec son fils, né en 1998 de cette union, tandis que son ex-mari s’est installé aux États-Unis.
11.
L’intéressée arriva en Suède le 27 août 2007 et y demanda un permis de séjour le lendemain et l’asile le 21 janvier 2008. Elle indiqua qu’elle et son fils avaient quitté l’Irak le 25 juillet 2007 et avaient séjourné chez des proches à Amman, en Jordanie, pendant un mois. Elle ajouta qu’elle avait laissé son fils à Amman au motif qu’elle ne pouvait pas payer son voyage et que par la suite son ex-mari s’était rendu en Jordanie et avait emmené l’enfant avec lui aux États-Unis. Aux autorités suédoises, elle soumit un certificat de nationalité irakienne, une carte d’identité, des documents relatifs à son divorce et une carte indiquant qu’elle et son fils étaient mandéens.
12.
Assistée par un avocat, la requérante déclara en substance ce qui suit à l’appui de sa demande. Elle aurait quitté l’Irak principalement en raison de l’insécurité générale dans laquelle les mandéens vivraient dans ce pays et qui aurait eu des incidences sur elle-même, ainsi que sur sa famille. Du fait de ses craintes, son fils n’aurait fréquenté l’école qu’irrégulièrement au cours de l’année précédente. En outre, début juin 2007, sa mère aurait reçu des menaces téléphoniques d’une personne voulant prendre contact avec la requérante, probablement pour la remarier de force avec un autre homme. La requérante disait avoir compris que si elle n’obtempérait pas, sa famille serait contrainte de quitter le quartier. Elle et ses proches auraient pris ces menaces très au sérieux
; elle se serait immédiatement installée avec son fils dans la maison de sa grand-mère, dans le quartier Al-Dora à Bagdad, où tous deux seraient restés pendant un mois. La requérante ajouta que sa mère était le seul parent proche qui lui restait en Irak.
13.
Le 31 octobre 2008, l’office des migrations (
Migrationsverket
) rejeta la demande de la requérante et ordonna son expulsion vers l’Irak, jugeant qu’elle n’avait pas établi son identité mais montré qu’elle venait vraisemblablement d’Irak. Il considéra par ailleurs qu’en soi la situation en Irak ne constituait pas une raison d’accorder l’asile. Tout en relevant que les mandéens étaient une minorité exposée à des risques, il estima que leur situation générale ne suffisait pas non plus à justifier l’octroi d’une protection à un individu mais qu’il fallait apprécier la situation de chacun. L’office ajouta que la requérante n’avait soumis aucun élément écrit à l’appui de ses allégations de persécution, que par ailleurs elle n’avait été menacée qu’une seule fois et qu’il n’était pas établi que l’auteur des menaces eût fait référence à ses convictions religieuses. En outre, rien n’indiquait selon l’office que la requérante eût subi des mauvais traitements en raison de ces convictions ou qu’elle eût reçu d’autres menaces avant de quitter l’Irak. L’office releva ensuite que le frère de la requérante, qui avait également demandé l’asile en Suède, avait été débouté et avait vu ordonner son expulsion vers l’Irak, et qu’en conséquence la requérante ne serait sans doute pas
dépourvue d’un réseau masculin à son retour en Irak. Il conclut qu’elle n’avait pas démontré qu’elle courrait vraisemblablement le risque de subir de graves mauvais traitements en cas de retour en Irak.
14.
Le 2 octobre 2008, l’office des migrations rejeta la demande de permis de séjour déposée par le frère de la requérante, arrivé en Suède le 18
décembre 2007.
15.
La requérante interjeta appel, ajoutant à son récit les éléments ci
‑
après. Les mandéens, la plus petite et la plus vulnérable des minorités d’Irak d’après elle, feraient l’objet d’extorsions, d’enlèvements et de meurtres. Des femmes et des enfants mandéens auraient été forcés de se convertir à l’islam, souvent après avoir été agressés et violés. Les mandéens ne formeraient pas une communauté suffisamment grande pour pouvoir se protéger et se soutenir les uns les autres, et il n’y aurait pas de région spécifique où ils pourraient s’installer en toute sécurité. La requérante estimait que cela suffisait à établir qu’elle avait besoin de protection. D’après elle, les menaces dirigées contre elle devaient être replacées dans ce contexte. Toute son existence aurait été marquée par un climat hostile et des exigences à l’égard des femmes non musulmanes, en particulier les mandéennes. Sa situation aurait été aggravée par son statut de femme seule, selon elle dépourvue de réseau social en Irak. Sa mère aurait eu elle aussi l’intention de quitter le pays mais la requérante n’aurait pas d’informations sur le lieu où elle se trouve. En outre, la requérante indiquait qu’elle avait rencontré en Suède un musulman originaire d’Irak, avec lequel elle vivait alors, qu’une telle situation ne serait jamais acceptée en Irak et que, lorsqu’elle avait évoqué sa nouvelle relation en Suède, sa famille avait réagi de manière très hostile et l’avait pour ainsi dire mise à l’écart.
16.
Le 14 décembre 2009, le tribunal des migrations
(
Migrationsdomstolen
) confirma la décision de l’office. Reconnaissant que les mandéens étaient confrontés à une situation difficile en Irak, il déclara qu’en conséquence des critères moins stricts étaient appliqués pour l’appréciation des risques individuels encourus par ces personnes que pour l’examen des cas des Irakiens en général. Il estima toutefois que la situation générale des mandéens ne suffisait pas en soi à justifier l’octroi d’une protection et qu’il fallait apprécier le cas individuel de la requérante. Faute d’éléments écrits, il examina ensuite les déclarations livrées par celle-ci. Il considéra que les menaces concernant le mariage forcé étaient principalement liées à la situation générale en matière de sécurité en Irak à l’époque et que dans les deux années qui s’étaient écoulées depuis que la requérante avait quitté le pays il y avait eu une amélioration dans ce domaine. Il ajouta que si les mandéens restaient défavorisés, rien n’indiquait que l’on continuât de rechercher la requérante en Irak
; de même, rien ne permettait d’affirmer que l’éventuel exil de sa mère eût été provoqué par des menaces persistantes. Le tribunal estima en outre que la réaction hostile de la famille de la requérante à sa nouvelle relation n’impliquait pas un besoin de protection. À cet égard, il releva de surcroît que l’appel en matière d’asile formé par son frère – lequel ne lui avait pas tourné le dos
– avait été rejeté le même jour que l’appel de l’intéressée. Le tribunal conclut que celle-ci pouvait retourner en Irak avec son frère et qu’elle disposerait ainsi d’un réseau social dans le pays.
17.
Le 16 février 2010, la cour d’appel des migrations (
Migrations-överdomstolen
) refusa à la requérante l’autorisation de la saisir. Le 25
février 2010, elle émit une décision identique à l’égard du frère de l’intéressée.
18.
Par la suite, la requérante de même que son frère plaidèrent l’existence d’empêchements à l’exécution des arrêtés d’expulsion pris contre eux. Ils se référèrent pour l’essentiel à la période de service actif du frère dans l’armée irakienne, pendant laquelle celui-ci aurait eu des renseignements sur des membres importants
de l’armée et sur des actes illégaux commis par eux. À leurs yeux, ces informations étaient de nature à mettre en danger tant la requérante que son frère dans l’hypothèse de leur renvoi en Irak. La requérante affirmait en outre que sa mère avait été enlevée.
19.
Le 8 mai 2010, l’office des migrations rejeta la demande des intéressés, estimant qu’aucun fait nouveau justifiant un réexamen n’avait été présenté et que les allégations formulées au sujet du frère ne montraient nullement l’existence de menaces pesant sur lui ou sur la requérante. Il ajouta que l’affirmation selon laquelle leur mère avait été enlevée était certes nouvelle mais qu’on ne voyait pas clairement à quel moment cet incident était censé s’être produit, et qu’aucun élément ne permettait de conclure que l’éventuel enlèvement avait un quelconque lien personnel avec la situation de la requérante et de son frère. La requérante ne fit pas appel de cette décision.
20.
Le 23 août 2010, elle adressa une lettre à l’office des migrations, que celui-ci interpréta comme une nouvelle demande de réexamen. Elle y plaidait que, si elle était forcée de retourner en Irak, elle devrait le faire sans son frère et sans son compagnon, lesquels étaient tous deux en Suède. Elle indiquait que son compagnon, étant né à Damas, avait obtenu un visa pour la Syrie et ne pouvait pas retourner en Irak, et qu’en conséquence ils allaient être séparés car, à ses dires, elle ne pouvait pas se rendre en Syrie au motif qu’elle n’avait pas de passeport et n’obtiendrait pas de visa. Elle ajouta qu’elle n’avait pas de famille en Irak.
21.
Le 25 août 2010, l’office des migrations décida de ne pas réexaminer l’affaire. Il considéra que l’obtention d’un visa pour la Syrie par le compagnon de la requérante était un fait nouveau mais non constitutif d’un empêchement durable à l’exécution de l’arrêté d’expulsion. La requérante ne fit pas appel de cette décision.
22.
Le gouvernement défendeur a soumis à la Cour les observations ci
‑
après, provenant du dossier de l’office des migrations. La mère de la requérante vivrait à Bagdad, avec des proches et des amis. À l’époque où la requérante avait quitté l’Irak, la grand-mère et les cousins de celle-ci auraient vécu dans le quartier Al-Dora, à Bagdad. En Suède, la requérante vivrait depuis octobre 2009 dans le même appartement que son frère et son compagnon. Ce dernier aurait quitté la Suède en octobre 2010 pour retrouver sa
famille en Syrie, tandis que le frère de l’intéressée serait toujours en Suède. En outre, en réponse à la demande d’information du Gouvernement sur l’affaire, l’office des migrations aurait déclaré que la requérante avait vraisemblablement encore de nombreux proches à Bagdad.
23.
L’intéressée a livré à la Cour les éléments complémentaires suivants. Après son divorce en 1999, elle serait partie vivre avec ses parents et son frère. Son père, sous la protection duquel elle aurait vécu, serait décédé en 2005. Sa grand-mère, avec qui elle aurait vécu pendant une brève période à la suite des menaces téléphoniques, serait morte en 2008. À sa connaissance elle n’aurait plus de famille –
cousins ou autres
– en Irak. Plusieurs de ses proches vivraient à l’étranger, c’est-à-dire en Suède, en France, aux Pays
‑
Bas, au Royaume-Uni, en Espagne et au Canada, et sa sœur vivrait au Danemark. Après le départ de la requérante et de son frère d’Irak, leur mère serait allée vivre auprès d’une famille chrétienne à Bagdad, chez qui elle aurait loué une chambre. Début 2010, la requérante et son frère auraient reçu des informations faisant état de la disparition de leur mère
; la requérante ignorerait encore ce qui lui est arrivé mais la supposerait décédée compte tenu du temps écoulé sans qu’il y ait eu de contacts avec elle. La relation entre la requérante et l’homme rencontré en Suède perdurerait bien que celui-ci résidât désormais en Syrie. Les personnes qui l’auraient désavouée à cause de cette relation seraient ses proches en Suède, à l’exception de son frère. Le 27
mai 2012, celui-ci aurait épousé une parente, ressortissante suédoise. Il aurait quitté la Suède et, invoquant son union, aurait demandé auprès de l’ambassade à Téhéran
un permis de séjour en Suède. Par une décision du 5 novembre 2013, l’office des migrations lui aurait accordé un permis de séjour valable jusqu’au 5
novembre 2015.
24.
Le 16 février 2014, l’arrêté d’expulsion visant la requérante expira, de sorte qu’il n’était plus exécutoire. Dix jours plus tard, l’intéressée déposa une nouvelle demande d’asile.
25.
Le 15 octobre 2014, l’office des migrations lui octroya un permis de séjour permanent en Suède. Bien qu’il ne la considérât pas comme une réfugiée, il tint compte du climat d’insécurité générale qui régnait à Bagdad, combiné au fait que la requérante était une femme dépourvue de réseau social en Irak et appartenant à une minorité religieuse, et conclut qu’elle avait besoin de protection. Il ajouta que dès lors que des centaines de milliers d’Irakiens avaient fui vers la région du Kurdistan en l’espace de quelques mois, il n’y avait pas pour l’intéressée d’autre possibilité
de réinstallation interne.
I.
DEMANDE DE RADIATION DE LA REQUÊTE
26.
La requérante allègue que son renvoi en Irak emporterait violation de l’article 3 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
27.
Le gouvernement défendeur estime qu’il y a lieu de rayer l’affaire du rôle dès lors que la requérante, depuis la décision de l’office des migrations du 15 octobre 2014, ne risque plus d’être expulsée vers l’Irak. À titre subsidiaire, il considère que la requête doit être déclarée irrecevable, l’intéressée ne pouvant plus selon lui se prétendre victime.
28.
La requérante indique qu’elle ne souhaite pas maintenir sa requête et ne s’oppose pas à ce que la Cour la raye du rôle. Elle déclare qu’elle a obtenu ce qu’elle souhaitait en saisissant la Cour et que pour elle le litige est définitivement résolu.
29.
La Cour note que la requérante a obtenu un permis de séjour permanent en Suède. Dès lors, elle estime que le litige a été résolu au sens de l’article 37 §
1 b) de la Convention. Elle tient compte également du fait que l’intéressée n’entend plus maintenir sa requête (article 37 § 1 a)). Elle ne décèle par ailleurs pas de circonstances spéciales touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles qui exigeraient qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
).
30.
En conséquence, il convient de rayer la requête du rôle.
II.
ARTICLE 39 DU RÈGLEMENT DE LA COUR
31.
Eu égard à ce qui précède, l’application de l’article 39 du règlement de la Cour est levée.
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français et en anglais, puis communiqué par écrit le
8 avril 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik Fribergh
Dean Spielmann
Greffier
Président