Malon împotriva Franței

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere n 32770/11 Michel MALON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 21 aprilie 2015 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, judecători, și Milano Blaško, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 26 iulie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, domnul Michel Malon, este un resortisant francez născut în 1957 și rezident la Saint Martin de Crau. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul P. Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație.

Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, dl F. Alabrune, director al afacerilor juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Printr-o hotărâre de punere sub acuzare din 4 aprilie 2007, reclamantul a fost trimis în fața tribunalului de judecată al Bouches-du-Rhone pentru complicitate la asasinare și recel de răufăcători, ca urmare a uciderii unui om de afaceri marselez împușcat pe șantierul casei sale de trei focuri de armă trase de un individ prins în capcană. La 28 septembrie 2008, Curtea a Bouches-du-Rhone l'a. Printr-o hotărâre din 17 noiembrie 2010, după mai multe zile de judecată și patru întrebări adresate juriului, inclusiv două individualizate și două comune pentru reclamant și colegul său acuzat, tribunalul dașise recursul Varului l-a declarat vinovat și l-a condamnat la 15 ani de condamnare penală.

Reclamantul a formulat un recurs în Casație pentru a se plânge de lipsa motivării hotărârii. La 12 mai 2011, acesta și-a retras recursul și nu mai prezenta caracterul unei căi de atac eficiente, Consiliul Constituțional, sesizat cu o chestiune prioritară de constituționalitate, care tocmai declarase dispozițiile referitoare la pronunțarea verdictelor în conformitate cu Constituția într-o decizie din 1 decembrie 2011. aprilie 2011 și Curtea de Casație, care au adoptat deja o poziție de principiu care exclude un astfel de motiv într-o hotărâre din 14 octombrie 2009, printr-o ordonanță din 20 mai 2011, președintele Camerei Penale a Curții de Casație a constatat că reclamantul a fost retras. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de absența motivării hotărârii de condamnare a instanței judecătorești.

ÎN □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Guvernul ridică cererea în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, din motive de neobosire a căilor de atac interne, reclamantul fiind dezistat de recursul său în casare. În orice caz, acesta consideră că, în cazul în care Curtea ar trebui să considere că recursul nu a fost o cale de atac în speță, rejudecarea nu ar fi fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatele (1), decizia internă definitivă fiind pronunțată din 17 mai 2010 și cererea fiind înregistrată de Curte la 27 iulie 2011 sau un termen de paisprezece luni pentru depunerea cererii.

Recurentul consideră că retragerea sa a fost justificată în cazul în care recursul său a fost condamnat la eșec. Acesta prezintă că înainte de intrarea în vigoare a legii din 10 august 2011 de introducere a unei dispoziții referitoare la cerința unei foi de motivare La 14 octombrie 2009, camera penală a Curții de Casație, prin hotărâri pe care le citează și începând cu o hotărâre de principiu, a respins în mod sistematic recursurile invocând lipsa motivării hotărârilor dasse pe baza jurisprudenței Curții. El adaugă că, într-o decizie din 1 octombrie 2009, În aprilie 2011, Consiliul Constituțional tocmai declarase dispozițiile referitoare la pronunțarea verdictelor de azil în conformitate cu Constituția.

În primul rând, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, art. 35 din Convenție nu prevede decât epuizarea recursurilor atât referitoare la infracțiunile incriminate, disponibile cât și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită; revine statului pârât să demonstreze că aceste cerințe se găsesc îndeplinite (a se vedea, printre altele, Vernillo c. Franța, 20 februarie 1991, § 27, seria A n 198, Scordino și alte c. Italia (dec.), nr. 36813/97, 27 martie 2003 și Gas și Dubois c. Franța (dec.), nr 25951/07, 31 august 2010). În speță, Curtea constată că, în cazul în care recurentul a formulat un recurs în casație înainte de saloane, jurisprudența camerei criminale a Curii de Casație își făcea recursul condamnat la eșec în ceea ce privește eșecul său întemeiat pe lipsa de motivare a hotărârii instanței judecătorești.

În plus, Comisia observă că Consiliul Constituțional, care a fost sesizat cu o chestiune prioritară de constituționalitate, a declarat, la rândul său, dispozițiile legale aplicabile atunci, în conformitate cu Constituția. În consecință, excepția guvernului trebuie respinsă în această privință. În ceea ce privește respectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1), Curtea constată că: în speță, decizia internă definitivă a fost încheiată la data de 17 noiembrie 2010, și nu din 17 mai 2010, astfel cum a indicat guvernul.

Termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție expira la 17 mai 2011. Or, Curtea reamintește că, înainte de 1 mai 2010, În ianuarie 2014, Comisia a considerat în mod normal că cererea a fost introdusă la data primei comunicări a reclamantului sau a reprezentantului său care a indicat intenția persoanei în cauză de a o sesiza și de a prezenta, chiar și pe scurt, natura cererii; această primă comunicare, care putea lua forma unei comunicări, întrerupea cursul termenului de șase luni (a se vedea în special, Kemevuako c. Țările de Jos (dec.), nr. 65938/09, 1 iunie 2010). Cu toate acestea, reclamantul sau reprezentantul său trebuia să trimită apoi formularul de cerere în termenul indicat în scrisoarea grefei.

În plus, Curtea trebuia să primească în acest termen la data la data la care a primit formularul de cerere, precum și la data de origine a puterii avocatului, în cazul în care reclamantul ar fi reprezentat pentru procedura în fața sa, comunicarea acestora prin adresa nu este suficientă pentru a constitui o cerere completă sau valabilă : În caz contrar, data de la care a fost introdusă respondența nu a mai fost data primei comunicări, ci data de la care a fost trimisă la data la care a fost completat formularul de cerere (ibidem În cazul de față, Curtea constată că: după ce a primit prima comunicare a reprezentantului reclamantului prin care acesta din urmă a indicat intenia sa de a o sesiza și care prezintă pe scurt natura cererii, printr-un fax trimis la 17 mai 2011, grefa i-a răspuns printr-o scrisoare din 27 mai 2011, în care se preciza în special următoarele: Cu alte cuvinte, formularul de cerere completat nu trebuie trimis după data de 22 iulie 2011 . În cazul nerespectării acestui termen, aceaceasta este data de trimitere a formularului completat și nu data primei comunicări către Curte, care va fi reținută ca dată de introducere a cererii…

Prin urmare, în cazul de față, faptul că formularul de cerere completat a fost transmis grefei prin fax la 22 iulie 2011, data expirării termenului de opt săptămâni nu este relevantă deoarece Curtea nu a primit în original în termenul menționat. Într-adevăr, ștampila poștei care figurează pe plicul în care au fost trimise în original formularul de cerere, o copie a documentelor prezentate, precum și scrisoarea de însoțire din 25 iulie 2011, indică data de 26 iulie 2011 (Keminako, citată anterior).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că data de introducere a prezentei cauze este cea a ștampilei poștei care figurează pe plicul care conține la data de 26 iulie 2011 a formularului de cerere, și anume termenul de șase luni care a început la data de 17 iulie 2011. noiembrie 2010, cererea este, prin urmare, tardivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 mai 2015. Milano Blaško Ganna Yudkivska Premier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 32770/11 Michel MALON contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 21 avril 2015 en un comité composé de : Ganna Yudkivska, présidente, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, juges, et de Milan Blaško, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2011, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Michel Malon, est un ressortissant français né en 1957 et résidant à Saint Martin de Crau. Il a été représenté devant la Cour par M e P. Spinosi, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères. Par un arrêt de mise en accusation du 4 avril 2007, le requérant fut renvoyé devant la cour d’assises des Bouches-du-Rhône pour complicité d’assassinat et recel de malfaiteur, à la suite du meurtre d’un homme d’affaires marseillais abattu sur le chantier de sa maison de trois coups de feu tirés par un individu embusqué. Le 28 septembre 2008, la cour d’assises des Bouches-du-Rhône l’acquitta. Le ministère public interjeta appel. Par un arrêt du 17 novembre 2010, après plusieurs jours d’audience et quatre questions ayant été posées au jury, dont deux individualisées et deux communes pour le requérant et son coaccusé, la cour d’assises d’appel du Var le déclara coupable et le condamna à quinze années de réclusion criminelle.

Le requérant forma un pourvoi en cassation pour se plaindre de l’absence de motivation de l’arrêt. Le 12 mai 2011, il se désista de son pourvoi, estimant qu’il ne présentait plus le caractère d’un recours efficace, le Conseil constitutionnel, saisi d’une question prioritaire de constitutionnalité, venant de déclarer les dispositions relatives au prononcé des verdicts conformes à la Constitution dans une décision du 1 er avril 2011 et la Cour de cassation ayant déjà adopté une position de principe écartant un tel moyen dans un arrêt du 14 octobre 2009. Par une ordonnance du 20 mai 2011, le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation constata le désistement du requérant. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de motivation de l’arrêt de condamnation de la cour d’assises d’appel.

EN DROIT Le requérant se plaint d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Le Gouvernement soulève l’irrecevabilité de la requête sur le fondement de l’article 35 § 1 de la Convention, au motif du non-épuisement des voies de recours internes, le requérant s’étant désisté de son pourvoi en cassation.

En tout état de cause, il estime que si la Cour devait considérer que le pourvoi n’était pas un recours à épuiser en l’espèce, la requête n’aurait pas été introduite dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1, la décision interne définitive étant l’arrêt de la cour d’assises du 17 mai 2010 et la requête ayant été enregistrée par la Cour le 27 juillet 2011, soit un délai de quatorze mois pour introduire la requête. Le requérant estime que son désistement était justifié dès lors que son pourvoi était voué à l’échec. Il expose qu’avant l’entrée en vigueur de la loi du 10 août 2011 insérant une disposition relative à l’exigence d’une « feuille de motivation », la chambre criminelle de la Cour de cassation, par des arrêts qu’il cite et à partir d’un arrêt de principe du 14 octobre 2009, a systématiquement rejeté les pourvois invoquant l’absence de motivation des arrêts d’assises sur le fondement de la jurisprudence de la Cour.

Il ajoute que dans une décision du 1 er avril 2011, le Conseil constitutionnel venait de déclarer les dispositions relatives au prononcé des verdicts d’assises conformes à la Constitution. La Cour rappelle tout d’abord que, selon sa jurisprudence, l’article 35 de la Convention « ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats.

Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies » (voir, notamment, Vernillo c. France , 20 février 1991, § 27, série A n o 198, Scordino et autres c. Italie (déc.), n o 36813/97, 27 mars 2003, et Gas et Dubois c. France (déc.), n o 25951/07, 31 août 2010). En l’espèce, la Cour constate que si le requérant a formé un pourvoi en cassation avant de s’en désister, la jurisprudence de la chambre criminelle de la Cour de cassation rendait son recours voué à l’échec s’agissant de son grief tiré du défaut de motivation de l’arrêt de la cour d’assises.

Elle note en outre que le Conseil constitutionnel, saisi d’une question prioritaire de constitutionnalité, avait pour sa part déclaré les dispositions légales alors applicables conformes à la Constitution. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement doit être rejetée sur ce point. S’agissant du respect du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1, la Cour constate qu’en l’espèce la décision interne définitive était l’arrêt de la cour d’assises d’appel du Var en date du 17 novembre 2010, et non du 17 mai 2010 comme indiqué par le Gouvernement.

Le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention expirait donc le 17 mai 2011. Or, la Cour rappelle qu’avant le 1 er janvier 2014, elle considérait normalement que la requête était introduite à la date de la première communication du requérant ou de son représentant indiquant l’intention de l’intéressé de la saisir et exposant, même sommairement, la nature de la requête ; cette première communication, qui pouvait prendre la forme d’une télécopie, interrompait le cours du délai de six mois (voir, notamment, Kemevuako c. Pays-Bas (déc.), n o 65938/09, 1er juin 2010). Toutefois, le requérant ou son représentant devait ensuite envoyer le formulaire de requête dans le délai indiqué dans la lettre du greffe.

En outre, la Cour devait recevoir dans ce délai l’original du formulaire de requête, ainsi que l’original du pouvoir de l’avocat si le requérant était représenté pour la procédure devant elle, leur communication par télécopie n’étant pas suffisante pour constituer une requête complète ou valable : à défaut, la date d’introduction de la requête n’était plus celle de la première communication, mais la date d’envoi de l’original du formulaire de requête dûment complété ( ibidem ). En l’espèce, la Cour note qu’après avoir reçu la première communication du représentant du requérant indiquant l’intention de ce dernier de la saisir et exposant sommairement la nature de la requête, par une télécopie envoyée le 17 mai 2011, le greffe lui a répondu par une lettre du 27 mai 2011, dans laquelle il était notamment précisé ce qui suit : « Vous voudrez bien renvoyer par courrier postal le formulaire de requête dûment complété dans un délai de huit semaines courant à compter de la date de la présente lettre.

En d’autres termes, le formulaire de requête complété ne doit pas être expédié après le 22 juillet 2011 . En cas de non-respect de ce délai, c’est la date d’envoi du formulaire complété et non celle de votre première communication à la Cour qui sera retenue comme étant la date d’introduction de la requête. J’attire votre attention sur le fait que la date d’introduction de la requête est celle qui est prise en compte aux fins du contrôle du respect du délai fixé à l’article 35 § 1 de la Convention. » Dès lors, en l’espèce, le fait que le formulaire de requête complété ait été transmis au greffe par télécopie le 22 juillet 2011, jour d’expiration du délai de huit semaines, est sans pertinence puisque la Cour n’en a pas reçu l’original dans ledit délai.

En effet, le cachet de la poste figurant sur l’enveloppe dans laquelle ont été envoyés l’original du formulaire de requête, une copie des pièces produites, ainsi que la lettre d’accompagnement datée du 25 juillet 2011, indique la date du 26 juillet 2011 ( Kemevuako , précitée). Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que la date d’introduction de la présente affaire est celle du cachet de la poste figurant sur l’enveloppe contenant l’original du formulaire de requête, à savoir le 26 juillet 2011. Le délai de six mois ayant commencé à courir le 17 novembre 2010, la requête est donc tardive aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 21 mai 2015. Milan Blaško Ganna Yudkivska Greffier adjoint Présidente