SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 25797/14 Marie-Antoinette KOFFI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 19 mai 2015 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președintele, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, judecători, și din Milano Blaško, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 28 martie 2014, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Marie-Antoinette Koffi, este o resortisantă ivoriană născută în 1972 și rezidentă în Saint-Germain-en-Laye. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Mehana Mouhou, avocat în Rouen. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta se afla într-o situație neregulamentară în Franța până la 18 noiembrie 2009. Recurenta a fost victima violurilor în 2006. Prin hotărârea din 7 mai 2009, tribunalul din Haut-de-Seine a condamnat agresorul la 15 ani de detenție penală și la interdicia teritoriului francez, precum și la plata a 15 000 EUR recurentei în despăgubirea prejudiciului său moral. La 31 decembrie 2008, recurenta a sesizat în fața Tribunalului de Mare Instanță din Versailles în temeiul articolului 706-3 din Codul de procedură penală. Cererea sa a fost respinsă printr-o decizie din 26 martie 2010 pe motiv că aceasta nu avea domiciliul regulat pe teritoriul francez în momentul faptelor sau al cererii. La momentul respectiv, accesul la acest mecanism nu a fost deschis victimelor străine, cu condiția ca acestea să fie resortisante ale unui stat membru al Uniunii Europene sau să fie în mod legal în Franța în ziua faptelor sau a cererii și cu condiția ca faptele să fi fost comise pe teritoriul național. Prin hotărârea din 5 aprilie 2012, Tribunalul de Primă Instanță din Versailles a infirmat această decizie pe motiv că recurenta prezentase o recipise de cerere de permis de ședere eliberată la 4 decembrie 2009, valabilă de la 24 iulie 2008 până la 23 iulie 2009, și că, prin urmare, trebuia considerată ca fiind în ședere legală la data depunerii cererii sale. Fondul de garantare a victimelor terorismului și a altor infracțiuni s-a ocupat de casare și a susținut următoarele: : în primul rând, că obiectul litigiului a fost determinat de pretențiile respective ale părților și că reclamanta a admis, în concluziile sale de apel, să fie în situație neregulamentară atunci când a sesizat instanța de judecată a victimelor ; în al doilea rând, după ce a reținut că a fost menționat în mod expres că recipisa cererii de permis de ședere era valabilă între 24 iulie 2008 și 23 iulie 2009, instanța de apel a modificat acest document; în al treilea rând, acest document nu putea avea ca efect reglementarea retroactivă a situației recurentei. Recurenta, care a fost reprezentată de un avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație, nu a formulat în memoriul său în apărare obiecțiile pe care intenționează să le sesizeze în prezent Curtea. Printr-o hotărâre din 3 octombrie 2013, a doua cameră civilă a Curții de Casație s-a pronunțat fără trimitere la hotărârea pronunțată pe motiv că Tribunalul de Primă Instanță a denaturat termenii clari și precisi ai recipisei, care nu conținea rectificare retroactivă a șederii recurentei și a declarat cererea acesteia din urmă inadmisibilă. Dreptul și practica internă relevantă 10. La momentul faptelor cauzei, art. 706-3 din Codul de procedură penală a fost astfel redactată Orice persoană care a suferit un prejudiciu rezultat din fapte voluntare sau neprotejate care prezintă caracterul material al unei infracțiuni poate obține repararea integrală a prejudiciilor care rezultă din vătămarea persoanei, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: Aceste încălcări nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 53 din Legea privind finanțarea securității sociale pentru 2001 (n 2000-1257 din 23 decembrie 2000) și nici al articolului L. 126-1 din Codul asigurărilor și nici al capitolului I din Legea nr. 85-677 din 5 iulie 1985, în vederea îmbunătățirii situației victimelor accidentelor rutiere și a accelerării procedurilor de despăgubire și nu au ca origine un act de vânătoare sau de distrugere a animalelor dăunătoare; aceste fapte: - fie au dus la deces, o incapacitate permanentă sau o incapacitate totală de muncă personală egală sau mai mare de o lună; - fie sunt prevăzute și reprimate prin art. 222-22- 222-30,225-4-1- 225-5 și 227-25- 227-27 din Codul penal; persoana vătămată este de naționalitate franceză. În caz contrar, faptele au fost comise pe teritoriul național și persoana vătămată este: - fie resortisant al unui stat membru al Comunității Economice Europene; - fie, sub rezerva tratatelor și acordurilor internaționale, cu ședere legală în ziua faptelor sau a cererii. Reparația poate fi refuzată sau suma sa redusă din vina victimei GrieFS 11. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanta denunță o dublă încălcare a demnității sale, care rezultă din violurile de care a fost victima și din faptul că instanța de judecată a victimelor de mai sus și-a respins cererea pe motiv că nu avea reședința în mod regulat în Franța în momentul acesteia sau în momentul faptelor. 12. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta susține că respingerea cererii sale de despăgubire pentru un astfel de motiv aduce atingere dreptului său la o instanță. 13. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr 1 și cu art. 1 din Protocolul nr 12, recurenta susține că respingerea cererii sale de despăgubire pentru un astfel de motiv este discriminatorie. În conformitate cu art. 3 și 6 alin. (1) din Convenție, precum și cu art. 14 din Convenția combinată cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 12. Aceste dispoziții sunt astfel formulate în art. 3 din Convenție Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 6 alin. (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 14 din Convenție Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice altă natură, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Orice drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat, fără nici o discriminare, bazat în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, indiferent de motiv, în special pe baza motivelor menționate la alineatul (1). 15. Curtea reamintește mai mult decât în termenii art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Scopul acestei dispoziții este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să fie prezentate. Prin urmare, obiecțiunile pe care se intenționează să le soluționeze trebuie, în primul rând, să fie ridicate, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre multe alte hotărâri și hotărâri, Civet c. Franța [GC], nr. 29340/95, § 41, CEDH 1999 VI 16. Curtea constată că reclamanta nu a sesizat în prealabil Curtea de Casație a obiecțiunilor pe care o dezvoltă în fața sa. Desigur, având în vedere că a obținut câștig de cauză în apel, reclamanta nu era reclamantă în Casație. Cu toate acestea, aceasta a avut posibilitatea de a argumenta în memoriul său în apărare că, în cazul în care casarea solicitată de partea pârâtă ar interveni, un refuz de despăgubire întemeiat pe motivul reținut de instanța de judecată a victimelor de mai sus ar încălca dispozițiile menționate anterior. Curtea deduce că, din moment ce a omis să procedeze astfel, recurenta nu a epuizat, în orice caz, căile de atac interne. 17. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 11 iunie 2015. Ganna Yudkivska Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
25797/14
Marie-Antoinette KOFFI
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 mai 2015 en un comité composé de
:
Ganna Yudkivska,
présidente,
Vincent A. De Gaetano,
André Potocki,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 mars 2014,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Marie-Antoinette Koffi, est une ressortissante ivoirienne née en 1972 et résidant à Saint-Germain-en-Laye. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Méhana Mouhou, avocat à Rouen.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
La requérante était en situation irrégulière en France jusqu’au 18
novembre 2009.
4.
La requérante fut victime de viols en 2006. Par un arrêt du 7 mai 2009 la cour d’assises des Hauts-de-Seine condamna son agresseur à quinze ans de réclusion criminelle et à l’interdiction du territoire français, ainsi qu’au paiement de 15
000 EUR à la requérante en réparation de son préjudice moral.
5.
Le 31 décembre 2008, la requérante avait saisi la commission d’indemnisation des victimes d’infractions du tribunal de grande instance de Versailles en application de l’article 706-3 du code de procédure pénale. Sa demande fut rejetée par une décision du 26 mars 2010 au motif qu’elle ne résidait pas régulièrement sur le territoire français au moment des faits ou de la demande. L’accès à ce mécanisme n’était alors ouvert aux victimes étrangères qu’à condition qu’elles soient ressortissantes d’un État membre de l’Union européenne ou qu’elles soient en séjour régulier en France au jour des faits ou de la demande, et à condition que les faits aient été commis sur le territoire national.
6.
Par un arrêt du 5 avril 2012, la cour d’appel de Versailles infirma cette décision au motif que la requérante avait produit un récépissé de demande de carte de séjour délivré le 4 décembre 2009, valable du 24 juillet 2008 au 23 juillet 2009, et qu’elle devait donc être considérée comme étant en séjour régulier à la date du dépôt de sa demande.
7.
Le fonds de garantie des victimes d’actes de terrorismes et autres infractions se pourvut en cassation. Il faisait valoir ce qui suit
: premièrement, que l’objet du litige était déterminé par les prétentions respectives des parties, et que la requérante avait admis, dans ses conclusions d’appel, être en situation irrégulière lorsqu’elle avait saisi la commission d’indemnisation des victimes d’infractions
; deuxièmement, qu’en retenant qu’il était expressément indiqué que le récépissé de demande de carte de séjour était valable du 24 juillet 2008 au 23 juillet 2009, la cour d’appel avait dénaturé ce document
; troisièmement que ce document ne pouvait avoir pour effet de régulariser rétroactivement la situation de la requérante.
8.
La requérante, qui était représentée par un avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation, ne formula pas dans son mémoire en défense les griefs dont elle entend présentement saisir la Cour.
9.
Par un arrêt du 3 octobre 2013, la deuxième chambre civile de la Cour de cassation cassa sans renvoi l’arrêt déféré au motif que la cour d’appel avait dénaturé les termes clairs et précis du récépissé, lequel ne portait pas régularisation rétroactive du séjour de la requérante, et déclara la demande de cette dernière irrecevable.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
À l’époque des faits de la cause, l’article 706-3 du code de procédure pénale était ainsi rédigé
:
«
Toute personne ayant subi un préjudice résultant de faits volontaires ou non qui présentent le caractère matériel d’une infraction peut obtenir la réparation intégrale des dommages qui résultent des atteintes à la personne, lorsque sont réunies les conditions suivantes :
1
o
Ces atteintes n’entrent pas dans le champ d’application de l’article 53 de la loi de financement de la sécurité sociale pour 2001 (n
o
2000-1257 du 23 décembre 2000) ni de l’article L. 126-1 du code des assurances ni du chapitre I
er
de la loi n
o
85-677 du 5
juillet 1985 tendant à l’amélioration de la situation des victimes d’accidents de la circulation et à l’accélération des procédures d’indemnisation et n’ont pas pour origine un acte de chasse ou de destruction des animaux nuisibles ;
2
o
Ces faits :
- soit ont entraîné la mort, une incapacité permanente ou une incapacité totale de travail personnel égale ou supérieure à un mois ;
- soit sont prévus et réprimés par les articles 222-22 à 222-30,225-4-1 à 225-4-5 et 227-25 à 227-27 du code pénal ;
3
o
La personne lésée est de nationalité française. Dans le cas contraire, les faits ont été commis sur le territoire national et la personne lésée est :
- soit ressortissante d’un État membre de la Communauté économique européenne ;
- soit, sous réserve des traités et accords internationaux, en séjour régulier au jour des faits ou de la demande.
La réparation peut être refusée ou son montant réduit à raison de la faute de la victime
».
11.
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante dénonce une double atteinte à sa dignité, résultant des viols dont elle a été victime et du fait que la commission d’indemnisation des victimes d’infractions a rejeté sa demande au motif qu’elle ne résidait pas régulièrement en France au moment de celle-ci ou au moment des faits.
12.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante soutient que le rejet de sa demande d’indemnisation pour un tel motif porte atteinte à son droit à un tribunal.
13.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1 et avec l’article 1 du Protocole n
o
12, la requérante soutient que le rejet de sa demande d’indemnisation pour un tel motif est discriminatoire.
14.
La requérante se plaint de violations des articles 3 et 6 § 1 de la Convention, ainsi que de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1 et 1 du Protocole n
o
12.Ces dispositions sont ainsi libellées
:
Article 3 de la Convention
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 14 de la Convention
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Article 1 du Protocole n
o
12
«
1.
La jouissance de tout droit prévu par la loi doit être assurée, sans discrimination aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
2.
Nul ne peut faire l’objet d’une discrimination de la part d’une autorité publique quelle qu’elle soit fondée notamment sur les motifs mentionnés au paragraphe 1.
»
15.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. La finalité de cette disposition est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Ainsi, les griefs dont on entend la saisir doivent d’abord être soulevés, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, parmi de nombreux autres arrêts et décisions,
Civet c.
France
[GC], no 29340/95, § 41, CEDH 1999
‑
VI).
16.
La Cour constate que la requérante n’a pas préalablement saisi la Cour de cassation des griefs qu’elle développe devant elle. Certes, ayant obtenu gain de cause en appel, la requérante n’était pas demandeur en cassation. Elle avait cependant la possibilité de faire valoir dans son mémoire en défense que, dans le cas où la cassation demandée par la partie adverse interviendrait, un refus d’indemnisation fondé sur le motif retenu par la commission d’indemnisation des victimes d’infractions emporterait violation des dispositions précitées. La Cour en déduit qu’ayant omis de procéder de la sorte, la requérante n’a en tout état de cause pas épuisé les voies de recours internes.
17.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 11 juin 2015.
Milan Blaško
Ganna Yudkivska
Greffier adjoint
Présidente