AFFAIRE MONGELLI ET AUTRES c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure d'exécution;Article 6-1 - Délai raisonnable)
AFFAIRE MONGELLI ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2015)
SECȚIUNEA A PATRUSPREZECEA
CAUZA MONGELLI ȘI ALȚII c. ITALIA
(Cerere nr. 40205/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 mai 2015
Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Mongelli și alții c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patrusprezecea), ședând sub formă de comitet alcătuit din:
Päivi Hirvelä,
președintă,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
judecători,
și din Fatoș Aracı,
grefieră adjunctă de secțiune,
După deliberări în ședință de consiliu pe 21 aprilie 2015,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 40205/02) dirigită împotriva Republicii Italiene și prin care 7 cetățeni ai acestui stat, MM. Giuseppe, Francesco di Paola Maria, Concetta, Gaetano Maria Innocenzo, Concetta Maria Mongelli, Giovanna Severino și Lucia Scichilone sunt cetățeni italieni («reclamanții»), au sesizat Curtea pe 28 octombrie 2002 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamanții au fost reprezentați de doamna A. Anfuso Alberghina, avocat la Caltagirone. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agenții săi, doamna E. Spatafora, fostul coagent al acesteia dl. N. Lettieri și coagenta sa doamna P. Accardo.
Pe 30 martie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului.
Pe 12 februarie 2007, dl. Giuseppe Mongelli a decedat.
Pe 15 ianuarie 2009, doamna Lucia Scichilone a decedat.
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții sunt născuți respectiv în 1916, 1951, 1942, 1959, 1958, 1920, 1925 și rezidează la Niscemi.
A. Ocuparea de urgență a terenului și procedurile aferente
Reclamanții erau proprietari ai unui teren situat la Niscemi cu o suprafață de aproximativ 16.000 de metri pătrați.
Prin două decrete din 24 iunie 1973 și 5 aprilie 1977, municipalitatea a autorizat ocuparea de urgență a unei părți din terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii acestuia, pentru a permite Institutului Autonom de Gestionare a Locuințelor cu Chirie Redusă («IACP») să procedeze la construirea unor locuințe cu chirie moderat.
Reclamanții au introdus un recurs în fața tribunalului administrativ al Cataniei («T.A.R.»), invocând că decretele care autorizau ocuparea terenului erau înzestrate cu nulitate. Prin sentință din 19 martie 1984, tribunalul administrativ a anulat toți actele procedurii de ocupare a terenului. Administrația a atacat sentința respectivă în fața Consiliului Justiției Administrative pentru Sicilia. Prin hotărâre din 27 ianuarie 1989, Consiliul Justiției a respins recursul administrației.
Între timp, pe 17 ianuarie 1984, reclamanții au introdus în fața tribunalului din Caltagirone o acțiune de despăgubire împotriva municipalității și a IACP. Invocau că ocuparea terenului era ilegală, deoarece aceasta s-a prelungit peste perioada autorizată, fără implementarea unei proceduri de expropiere și versare de compensație și cereau despăgubire pentru pierderea terenului. Pe lângă aceasta, reclamanții susțineau că ocuparea terenului în vederea exproprierii acestuia era ilegală, deoarece, în conformitate cu sentința T.A.R., actele procedurii de ocupare erau ineficace.
Din cele treizeci de ședințe stabilite între 5 aprilie 1984 și 6 iunie 2001, șase nu s-au ținut din motive neprecizate, două au fost amânate din cauza absenței expertului, una din motiv că acesta nu depusese raportul, una din plin, cinci la cererea părților, dintre care patru pentru a examina rapoarte de expertiză, două au privit constituția părților în procedură, patru depunerea memoriilor și documentelor, cinci expertiza, trei prezentarea concluziilor, una plaidoiriile.
Prin sentință din 2 februarie 2002, tribunalul a confirmat că terenul trecuse la administrație prin efectul exproprierii indirecte și a condamnat administrația, precum și IACP, să plătească reclamanților o compensație calculată conform legii nr. 662 din 1996, între timp intrat în vigoare, și anume 958.450.354 ITL (494.998 EUR), plus 453.514.795 ITL (234.221 EUR) pentru compensație pentru ocupare. Aceste sume trebuiau să fie reevaluate și asortite de dobândă de la 1999. Pe lângă aceasta, erau supuse unui impozit la sursă de 20%, prevăzut de legea nr. 413 din 1991.
Pe 25 februarie 2003, administrația a atacat sentința tribunalului în fața curții de apel din Catania.
Între timp, pe 25 mai 2005 reclamanții au introdus un recurs pentru a contesta aplicarea impozitului prevăzut de legea nr. 413 din 1991 în fața comisiei tributare provinciale din Caltanissetta. Rezultatul acestei proceduri nu este cunoscut.
Prin hotărâre depusă la greffe pe 7 iunie 2010, curtea de apel din Catania a estimat că în caza de faț era vorba de o expropiere ilegitimă ab initio, din motiv că decretul de ocupare nu era conform legii. Curtea de apel a subliniat că, la lumina hotărârilor nr. 348 și 349 din 2007 ale Curții Constituționale declarând neconstituționalitatea articolului 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996, exproprierea indirectă era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, conform interpretării jurisprudenței Curții și a antrenat obligația pentru administrația publică de a plăti celor interesați o compensație la nivelul valorii de piață a terenului expropriat pe baza noii expertize ordonate de curte. Deci, curtea de apel a acordat reclamanților o compensație de 459.485,81 EUR plus reevaluare și dobânzi.
B. Procedura «Pinto»
La o dată neprecizată în 2003, reclamanții au sesizat curtea de apel din Messina conform legii «Pinto», cerând să fie despagubiți pentru durata excesivă a procedurii în fața tribunalului din Caltagirone.
Prin decizie din 5 iunie 2003, al cărei text a fost depus la greffe pe 25 iulie 2003, curtea de apel a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a acordat 4.000 EUR fiecărui reclamant pentru daune morale și 1.818 EUR împreună pentru frais și dépens.
Rezultă din decretul curții de apel că această decizie a fost notificată ministerului Justiției pe 6 octombrie 2003. Decizia a devenit deci definitivă pe 6 decembrie 2003.
La o dată neprecizată în 2004, reclamanții au inițiat o procedură de executare în fața tribunalului din Caltanissetta pentru a obține plata despagubirii acordate de curtea de apel.
Pe 18 mai 2004, judecătorul de executare le-a asignat reclamanților sumele care constituie obiectul sesizării lor.
Reclamanții au primit aceste sume pe 27 iulie 2004.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
Dreptul intern pertinent este descris în hotărârea Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009 (§§ 16-48).
În particular, cu privire la ultimele evoluții intervenite în dreptul intern, Curtea observă că prin hotărârile nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a hotărât că legea internă trebuie să fie compatibilă cu Convenția în interpretarea dată de jurisprudența Curții și, prin urmare, a declarat neconstituțional art. 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996.
Curtea Constituțională, în hotărârea nr. 349, a observat că nivelul insuficient de compensație prevăzut de legea din 1996 era contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 și deci contrar articolului 117 al Constituției italiene, care prevede respectarea obligațiilor internaționale.
În urma hotărârilor Curții Constituționale, au intervenit modificări legislative în dreptul intern. art. 2/89 e) al legii finanțelor nr. 244 din 2007 a stabilit că în caz de expropiere indirectă compensația trebuie să corespundă valorii de piață a bunurilor, nicio reducere nefiind admisă.
Această prevedere este aplicabilă tuturor procedurilor în curs pe 1 ianuarie 2008, cu excepția celor în care decizia privind compensația exproprierii sau despagubirii a fost acceptată sau a devenit definitivă.
Dreptul și practica interne pertinente referitoare la legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită «legea Pinto» figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-V).
DREPTURI
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanții susțin că au fost lipsiți de terenul lor într-o manieră incompatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1 así formulat:
«Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pentru motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care Statele îl au de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.»
Reclamanții se plâng de caracterul inadecvat al sumei acordate de tribunal la titlu de compensație pentru expropiere, din cauza aplicării la cauza lor a legilor nr. 662 din 1996 și nr. 431 din 1991.
Guvernul se opune acestei teze.
Privind admisibilitatea
Guvernul observă că reclamanții au obținut de la curtea de apel din Catania o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat. Din opinia Guvernului, reclamanții nu ar putea mai pretinde că sunt «victime» ale faptelor pe care le denunță.
Curtea reamintește că a examinat deja excepții similare în alte cauze privind expropriări indirecte. În aceste cauze, concluzionase că simplul fapt că reclamantul a primit o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat nu este în sine suficient pentru a-i retrage calitatea de «victimă», deși aceasta poate juca un rol pe terenul articolului 41 (De Angelis și alții c. Italia, nr. 68852/01, § 57, 21 decembrie 2006; Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, § 62, CEDH 2000‑VI; De Sciscio c. Italia, nr. 176/04, § 53, 20 aprilie 2006). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de «victimă» decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau implicit, și au reparat încălcarea Convenției (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia, nr. 40601/98, § 53, 3 aprilie 2003; Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36).
În caza de faț, Curtea consideră că trebuie să examineze calitatea de victimă a reclamantului la lumina schimbării legislației intervenite în urma hotărârilor Curții Constituționale nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007. Reamintește că aparține în primul rând autorităților naționale să remedieze presupusa încălcare a Convenției. În această privință, chestiunea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a manquestului susținut se pune la toți etapele procedurii conform Convenției și implică în esență pentru Curte să se dedice unui examen ex post facto a situației persoanei în cauză (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006‑V).
Curtea reafirmă că-i aparține mai întâi să verifice dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție (Cocchiarella c. Italia citat mai sus, § 84).
Observă că prin hotărârile nr. 348 și 349 din 2007, Curtea Constituțională italiană a declarat neconstituționalitatea articolului 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996, deoarece era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, conform interpretării jurisprudenței Curții. După aceea, legea finanțelor nr. 244 din 2007 a stabilit că proprietarii expropriați trebuie să obțină o compensație corespunzătoare valorii integrale a bunului, nicio reducere nefiind mai admisă.
Aplicând aceste principii, curtea de apel din Catania a estimat în substanță că exproprierea indirectă a terenului reclamanților era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, conform interpretării jurisprudenței Curții, și a antrenat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților și o obligație pentru administrație de a repara încălcarea. Curtea de apel a condamnat deci administrația să plătească reclamanților o compensație corespunzătoare valorii de piață a terenului, plus reevaluare și dobânzi.
Curtea consideră că instanțele interne au constatat în substanță încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților. Pe lângă aceasta, consideră că reparația recunoscută de curtea de apel din Catania, conformă criteriilor de calcul stabilite de Curte în hotărârea Guiso Gallisay (citat mai sus, § 105), constituie o reparație adecvată și suficientă.
La lumina acestor considerente, reclamanții nu mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării susținute conform articolului 34 al Convenției (a se vedea Armando Iannelli c. Italia, nr. 24818/03, 12 februarie 2013; Holzinger c. Austria (nr. 1), nr. 23459/94, § 21, CEDH 2001‑I).
Prin urmare, acest grief este incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției conform articolului 35 § 3 și trebuie respins în virtutea articolului 35 § 4.
Cu privire la grievul privind reducerea sumei compensației exproprierii din cauza aplicării impozitului prevăzut de legea nr. 413 din 1991, Curtea observă că reclamanții au omis să o informeze despre rezultatul procedurii în fața instanțelor fiscale.
Prin urmare, chiar și presupunând că reclamanții au epuizat căile de atac interne, Curtea consideră că acest grief nu este suficient susținut. Deci, și acest grief trebuie declarat inadmisibil conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DEFECTULUI DE CORECTITUDINE A PROCEDURII
Reclamanții se plâng de asemenea de aplicarea la cauza lor a legii nr. 662 din 1996, intrat în vigoare în curs de procedură și efectele sale asupra despagubirii sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, care, în părțile pertinente, se citește după cum urmează:
«Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod corect (...) de un tribunal (...), care va decide (...) privind contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»
Curtea consideră că acest grief este strâns legat de cel fondat pe art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, examinat mai sus, și trebuie prin urmare declarat inadmisibil fiind incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției conform articolului 35 § 3.
III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng de durata procedurii în fața tribunalului din Caltagirone și în special de insuficiența remediului «Pinto». art. 6 § 1 în părțile pertinente se citește după cum urmează:
«Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) privind contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)».
Curtea observă mai întâi că reclamanții au ridicat grievul fondat pe durata acesteia în fața curții de apel competente conform legii «Pinto». Cu toate acestea, remarcă că reclamanții au introdus acest grief în fața Curții pe 20 august 2004, în timp ce decizia curții de apel din Messina a devenit definitivă pe 6 decembrie 2003.
Rezultă că acest grief este tardiv și trebuie respins conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
IV. PRIVIND PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 DIN CAUZA ÎNTÂRZIERII ÎN PLATA DESPAGUBIRII «PINTO»
Invocând articolele 6 § 1 și 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng de întârziere pusă de autoritățile naționale în conformarea cu decizia «Pinto» și de aceea că au fost obligați să introducă o procedură de executare. art. 6 § 1 și art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt citate la paragrafele 42 și 28 mai sus.
A. Privind admisibilitatea
Guvernul consideră, mai întâi, că reclamanții nu mai sunt «victime» ale încălcării articolului 6 § 1 al Convenției deoarece întârziera litigioasă a fost compensată prin acordarea de dobânzi pe întârziere și, după caz, a cheltuielilor și costurilor angajate în procedura de executare forțată.
Ca sprijin, Guvernul avanseaza argumente pe care Curtea le-a respins deja, în ultimate timp, în hotărârea Belperio și Ciarmoli c. Italia (nr. 7932/04, 21 decembrie 2010).
Neavând motiv să se abat de la această abordare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern și consideră că reclamanții pot în continuare pretinde că sunt «victime», conform articolului 34 al Convenției.
După aceea, Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul că reclamanții nu au intentat o a doua procedură «Pinto» pentru a se plânge de întârziere în plata sumei Pinto.
Curtea a considerat deja în mai multe rânduri (a se vedea, în special, Simaldone c. Italia, nr. 22644/03, § 44, 31 martie 2009) că a cere reclamantului un nou recurs «Pinto» pentru a se plânge de durata execuției deciziei «Pinto» ar fi echivalent cu a-l încuia pe reclamant într-un cerc vicios în care disfuncționarea unui remediu l-ar obliga să inițieze altul. O asemenea concluzie ar fi derizoriu și ar constitui un obstacol disproporționat exercitării eficace de către reclamant a dreptului la recurs individual, conform articolului 34 al Convenției (a se vedea hotărârea Pedicini și alții c. Italia [comitet], nr. 48117/99, § 30, 25 septembrie 2012). Deci, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.
Guvernul ridică, în sfârșit, o excepție fondată pe absența prejudiciului important pentru reclamant, din motiv că a obținut dobânzi pe întârziere pentru întârziere în plata sumei Pinto și, oricum, ar fi putut sesiza judecătorul național pentru a obține compensația datorată pentru durata excesivă a procedurii de executare.
Guvernul se referă la textul articolului 35 § 3 b) al Convenției, așa cum a fost modificat de Protocolul nr. 14, conform căruia Curtea poate declara o cerere inadmisibilă atunci când «reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectul drepturilor omului garantate de Convenție și de Protocoalele acesteia necesită o examinare a cererei pe fond și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost deja examinată în mod corespunzător de o instanță internă».
Cu privire la noțiunea de «prejudiciu important», Curtea dorește să sublinieze că nu rezultă în mod automat din faptul că instanțele interne ar fi recunoscut, apoi acordat reparație pentru încălcare a Convenției, că nu ar exista «prejudiciu» din partea reclamanților, după cum pare să susțină Guvernul defensor. Într-adevăr, evaluarea privind absența unui asemenea «prejudiciu» nu se reduce la o estimare pur economică.
Curtea reamintește că pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, este necesar să se țină seama în special de următoarele elemente: natura dreptului presupus încălcat, gravitatea impactului încălcării susținute asupra exercitării unui drept sau consecințele eventuale ale încălcării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina în special interesul procedurii naționale sau rezultatul acesteia (a se vedea Giusti c. Italia, nr. 13175/03, § 34, 18 octombrie 2011; Gagliardi c. Italia [comitet], nr. 29385/03, § 45, 16 iulie 2013).
Curtea observă că în caza de faț, reclamanții se plâng de întârziere în plata unei sume «Pinto». Observă, după aceea, că suma Pinto a fost plătită un an după depunerea la greffe a deciziei curții de apel, care depășește cu șase luni termenul pentru executarea deciziilor Pinto care a fost considerat acceptabil de Curte (Gagliardi, citat mai sus, Cocchiarella, citat mai sus, § 89; Simaldone, citat mai sus, § 48). În sfârșit, Curtea observă că întârziera privează plata unei sume de 28.000 EUR (4.000 EUR pentru fiecare reclamant) acordată de curtea de apel Pinto din cauza duratei excesive (18 ani pentru o instanță) a procedurii privind exproprierea ilegitimă a terenului reclamanților.
Ținând seama de durata întârzieri în plată, suma sumei Pinto și faptul că aceasta este suma acordată pentru a repara o încălcare a Convenției, Curtea consideră că excepția Guvernului trebuie respinsă.
Curtea observă că acest grief, precum și cel fondat pe art. 1 al Protocolului nr. 1, nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, le declară admisibile.
B. Pe fond
Curtea constată că suma acordată a fost versată mai mult de șase luni după depunerea deciziei «Pinto» la greffe a curții de apel din Messina. La lumina criteriilor stabilite în hotărârile Simaldone și Gaglione și alții (citate mai sus), Curtea consideră că această întârziere constituie o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
În vedere a celor de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat grievul formulate de reclamant sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Follo și alții c. Italia, nr. 28433/03, 28434/03, 28442/03, 28445/03 și 28451/03, § 30, 31 ianuarie 2012).
V. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI PRIVIND LIPSA EFICACITĂȚII REMEDIULUI PREVĂZUT DE «LEGEA PINTO»
Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plâng de întârziere a autorităților naționale în conformarea cu decizia «Pinto», ceea ce ar face ineficace această cale de atac.
În vedere a jurisprudenței Simaldone (citat mai sus, § 84) și Gaglione (citat mai sus, § 47), Curtea consideră că trebuie declarat acest grief inadmisibil pentru defect manifest de fundament conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
VI. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției:
«Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
A. Daunele morale
Reclamanții cer, la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit, 20.000 EUR fiecare.
Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.
Ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Gaglione și alții, citat mai sus, și hotărând în echitate, Curtea consideră oportun să acorde o sumă forfetară de 200 EUR fiecărui reclamant la titlu de daune morale decurgând din încălcarea constatată.
B. Cheltuieli și costuri
Cu justificări în sprijin, reclamanții cer de asemenea 206.698,72 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața Curții.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și costurilor la art. 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turcia, nr. 29189/02, § 22, 24 ianuarie 2008). Pe lângă aceasta, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002; Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDH 2003‑VIII).
Curtea nu se îndoiește de necesitatea angajării cheltuielilor, dar consideră excesive onorariile totale revendicate la acest titlu. Consideră deci că trebuie să le ramburseze doar parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră rezonabil să acorde o sumă de 5.000 EUR reclamanților împreună pentru ansamblul cheltuielilor suferite.
C. Dobânzi pe întârziere
Curtea consideră că este adecvat de a calibra rata dobânzilor pe întârziere pe baza ratei dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Declară
petiția admisibilă cu privire la grievul fondat pe art. 6 § 1 al Convenției din cauza întârzierii în plata despagubirii «Pinto» și inadmisibilă pentru restul;
Spune
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
Spune
a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni, următoarele sume:
i) 200 EUR (două sute de euro), fiecărui reclamant, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale;
ii) 5.000 EUR (cinci mii de euro), în comun, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 mai 2015, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Fatoș Aracı
Päivi Hirvelä
Grefieră adjunctă
Președintă