AFFAIRE MONGELLI ET AUTRES c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 40205/02) dirigită împotriva Republicii Italiene și prin care 7 cetățeni ai acestui stat, MM. Giuseppe, Francesco di Paola Maria, Concetta, Gaetano Maria Innocenzo, Concetta Maria Mongelli, Giovanna Severino și Lucia Scichilone sunt cetățeni italieni («reclamanții»), au sesizat Curtea pe 28 octombrie 2002 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanții au fost reprezentați de doamna A. Anfuso Alberghina, avocat la Caltagirone. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agenții săi, doamna E. Spatafora, fostul coagent al acesteia dl. N. Lettieri și coagenta sa doamna P. Accardo.

Pe 30 martie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului.

Pe 12 februarie 2007, dl. Giuseppe Mongelli a decedat.

Pe 15 ianuarie 2009, doamna Lucia Scichilone a decedat. FAPTE

Reclamanții erau proprietari ai unui teren situat la Niscemi cu o suprafață de aproximativ 16.000 de metri pătrați.

Prin două decrete din 24 iunie 1973 și 5 aprilie 1977, municipalitatea a autorizat ocuparea de urgență a unei părți din terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii acestuia, pentru a permite Institutului Autonom de Gestionare a Locuințelor cu Chirie Redusă («IACP») să procedeze la construirea unor locuințe cu chirie moderat.

Reclamanții au introdus un recurs în fața tribunalului administrativ al Cataniei («T.A.R.»), invocând că decretele care autorizau ocuparea terenului erau înzestrate cu nulitate. Prin sentință din 19 martie 1984, tribunalul administrativ a anulat toți actele procedurii de ocupare a terenului. Administrația a atacat sentința respectivă în fața Consiliului Justiției Administrative pentru Sicilia. Prin hotărâre din 27 ianuarie 1989, Consiliul Justiției a respins recursul administrației.

Între timp, pe 17 ianuarie 1984, reclamanții au introdus în fața tribunalului din Caltagirone o acțiune de despăgubire împotriva municipalității și a IACP. Invocau că ocuparea terenului era ilegală, deoarece aceasta s-a prelungit peste perioada autorizată, fără implementarea unei proceduri de expropiere și versare de compensație și cereau despăgubire pentru pierderea terenului. Pe lângă aceasta, reclamanții susțineau că ocuparea terenului în vederea exproprierii acestuia era ilegală, deoarece, în conformitate cu sentința T.A.R., actele procedurii de ocupare erau ineficace.

Din cele treizeci de ședințe stabilite între 5 aprilie 1984 și 6 iunie 2001, șase nu s-au ținut din motive neprecizate, două au fost amânate din cauza absenței expertului, una din motiv că acesta nu depusese raportul, una din plin, cinci la cererea părților, dintre care patru pentru a examina rapoarte de expertiză, două au privit constituția părților în procedură, patru depunerea memoriilor și documentelor, cinci expertiza, trei prezentarea concluziilor, una plaidoiriile.

Prin sentință din 2 februarie 2002, tribunalul a confirmat că terenul trecuse la administrație prin efectul exproprierii indirecte și a condamnat administrația, precum și IACP, să plătească reclamanților o compensație calculată conform legii nr. 662 din 1996, între timp intrat în vigoare, și anume 958.450.354 ITL (494.998 EUR), plus 453.514.795 ITL (234.221 EUR) pentru compensație pentru ocupare. Aceste sume trebuiau să fie reevaluate și asortite de dobândă de la 1999. Pe lângă aceasta, erau supuse unui impozit la sursă de 20%, prevăzut de legea nr. 413 din 1991.

Pe 25 februarie 2003, administrația a atacat sentința tribunalului în fața curții de apel din Catania.

Între timp, pe 25 mai 2005 reclamanții au introdus un recurs pentru a contesta aplicarea impozitului prevăzut de legea nr. 413 din 1991 în fața comisiei tributare provinciale din Caltanissetta. Rezultatul acestei proceduri nu este cunoscut.

Prin hotărâre depusă la greffe pe 7 iunie 2010, curtea de apel din Catania a estimat că în caza de faț era vorba de o expropiere ilegitimă ab initio, din motiv că decretul de ocupare nu era conform legii. Curtea de apel a subliniat că, la lumina hotărârilor nr. 348 și 349 din 2007 ale Curții Constituționale declarând neconstituționalitatea articolului 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996, exproprierea indirectă era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, conform interpretării jurisprudenței Curții și a antrenat obligația pentru administrația publică de a plăti celor interesați o compensație la nivelul valorii de piață a terenului expropriat pe baza noii expertize ordonate de curte. Deci, curtea de apel a acordat reclamanților o compensație de 459.485,81 EUR plus reevaluare și dobânzi. B. Procedura «Pinto»

La o dată neprecizată în 2003, reclamanții au sesizat curtea de apel din Messina conform legii «Pinto», cerând să fie despagubiți pentru durata excesivă a procedurii în fața tribunalului din Caltagirone.

Prin decizie din 5 iunie 2003, al cărei text a fost depus la greffe pe 25 iulie 2003, curtea de apel a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a acordat 4.000 EUR fiecărui reclamant pentru daune morale și 1.818 EUR împreună pentru frais și dépens.

Rezultă din decretul curții de apel că această decizie a fost notificată ministerului Justiției pe 6 octombrie 2003. Decizia a devenit deci definitivă pe 6 decembrie 2003.

La o dată neprecizată în 2004, reclamanții au inițiat o procedură de executare în fața tribunalului din Caltanissetta pentru a obține plata despagubirii acordate de curtea de apel.

Pe 18 mai 2004, judecătorul de executare le-a asignat reclamanților sumele care constituie obiectul sesizării lor.

Reclamanții au primit aceste sume pe 27 iulie 2004.

În particular, cu privire la ultimele evoluții intervenite în dreptul intern, Curtea observă că prin hotărârile nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a hotărât că legea internă trebuie să fie compatibilă cu Convenția în interpretarea dată de jurisprudența Curții și, prin urmare, a declarat neconstituțional art. 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996.

Curtea Constituțională, în hotărârea nr. 349, a observat că nivelul insuficient de compensație prevăzut de legea din 1996 era contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1 și deci contrar articolului 117 al Constituției italiene, care prevede respectarea obligațiilor internaționale.

În urma hotărârilor Curții Constituționale, au intervenit modificări legislative în dreptul intern. art. 2/89 e) al legii finanțelor nr. 244 din 2007 a stabilit că în caz de expropiere indirectă compensația trebuie să corespundă valorii de piață a bunurilor, nicio reducere nefiind admisă.

Această prevedere este aplicabilă tuturor procedurilor în curs pe 1 ianuarie 2008, cu excepția celor în care decizia privind compensația exproprierii sau despagubirii a fost acceptată sau a devenit definitivă.

Dreptul și practica interne pertinente referitoare la legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită «legea Pinto» figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-V). DREPTURI

Reclamanții se plâng de caracterul inadecvat al sumei acordate de tribunal la titlu de compensație pentru expropiere, din cauza aplicării la cauza lor a legilor nr. 662 din 1996 și nr. 431 din 1991.

Guvernul se opune acestei teze. Privind admisibilitatea

Guvernul observă că reclamanții au obținut de la curtea de apel din Catania o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat. Din opinia Guvernului, reclamanții nu ar putea mai pretinde că sunt «victime» ale faptelor pe care le denunță.

Curtea reamintește că a examinat deja excepții similare în alte cauze privind expropriări indirecte. În aceste cauze, concluzionase că simplul fapt că reclamantul a primit o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat nu este în sine suficient pentru a-i retrage calitatea de «victimă», deși aceasta poate juca un rol pe terenul articolului 41 (De Angelis și alții c. Italia, nr. 68852/01, § 57, 21 decembrie 2006; Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, § 62, CEDH 2000‑VI; De Sciscio c. Italia, nr. 176/04, § 53, 20 aprilie 2006). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de «victimă» decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau implicit, și au reparat încălcarea Convenției (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia, nr. 40601/98, § 53, 3 aprilie 2003; Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36).

În caza de faț, Curtea consideră că trebuie să examineze calitatea de victimă a reclamantului la lumina schimbării legislației intervenite în urma hotărârilor Curții Constituționale nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007. Reamintește că aparține în primul rând autorităților naționale să remedieze presupusa încălcare a Convenției. În această privință, chestiunea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a manquestului susținut se pune la toți etapele procedurii conform Convenției și implică în esență pentru Curte să se dedice unui examen ex post facto a situației persoanei în cauză (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006‑V).

Curtea reafirmă că-i aparține mai întâi să verifice dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a unei încălcări a unui drept protejat de Convenție (Cocchiarella c. Italia citat mai sus, § 84).

Observă că prin hotărârile nr. 348 și 349 din 2007, Curtea Constituțională italiană a declarat neconstituționalitatea articolului 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, așa cum a fost modificat de legea nr. 662 din 1996, deoarece era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, conform interpretării jurisprudenței Curții. După aceea, legea finanțelor nr. 244 din 2007 a stabilit că proprietarii expropriați trebuie să obțină o compensație corespunzătoare valorii integrale a bunului, nicio reducere nefiind mai admisă.

Aplicând aceste principii, curtea de apel din Catania a estimat în substanță că exproprierea indirectă a terenului reclamanților era contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, conform interpretării jurisprudenței Curții, și a antrenat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților și o obligație pentru administrație de a repara încălcarea. Curtea de apel a condamnat deci administrația să plătească reclamanților o compensație corespunzătoare valorii de piață a terenului, plus reevaluare și dobânzi.

Curtea consideră că instanțele interne au constatat în substanță încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților. Pe lângă aceasta, consideră că reparația recunoscută de curtea de apel din Catania, conformă criteriilor de calcul stabilite de Curte în hotărârea Guiso Gallisay (citat mai sus, § 105), constituie o reparație adecvată și suficientă.

La lumina acestor considerente, reclamanții nu mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării susținute conform articolului 34 al Convenției (a se vedea Armando Iannelli c. Italia, nr. 24818/03, 12 februarie 2013; Holzinger c. Austria (nr. 1), nr. 23459/94, § 21, CEDH 2001‑I).

Prin urmare, acest grief este incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției conform articolului 35 § 3 și trebuie respins în virtutea articolului 35 § 4.

Cu privire la grievul privind reducerea sumei compensației exproprierii din cauza aplicării impozitului prevăzut de legea nr. 413 din 1991, Curtea observă că reclamanții au omis să o informeze despre rezultatul procedurii în fața instanțelor fiscale.

Prin urmare, chiar și presupunând că reclamanții au epuizat căile de atac interne, Curtea consideră că acest grief nu este suficient susținut. Deci, și acest grief trebuie declarat inadmisibil conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DEFECTULUI DE CORECTITUDINE A PROCEDURII

Reclamanții se plâng de asemenea de aplicarea la cauza lor a legii nr. 662 din 1996, intrat în vigoare în curs de procedură și efectele sale asupra despagubirii sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, care, în părțile pertinente, se citește după cum urmează: «Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod corect (...) de un tribunal (...), care va decide (...) privind contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»

Curtea consideră că acest grief este strâns legat de cel fondat pe art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, examinat mai sus, și trebuie prin urmare declarat inadmisibil fiind incompatibil ratione personae cu prevederile Convenției conform articolului 35 § 3. III. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng de durata procedurii în fața tribunalului din Caltagirone și în special de insuficiența remediului «Pinto». art. 6 § 1 în părțile pertinente se citește după cum urmează: «Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) privind contestații privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)».

Curtea observă mai întâi că reclamanții au ridicat grievul fondat pe durata acesteia în fața curții de apel competente conform legii «Pinto». Cu toate acestea, remarcă că reclamanții au introdus acest grief în fața Curții pe 20 august 2004, în timp ce decizia curții de apel din Messina a devenit definitivă pe 6 decembrie 2003.

Rezultă că acest grief este tardiv și trebuie respins conform articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. IV. PRIVIND PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 DIN CAUZA ÎNTÂRZIERII ÎN PLATA DESPAGUBIRII «PINTO»

Invocând articolele 6 § 1 și 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng de întârziere pusă de autoritățile naționale în conformarea cu decizia «Pinto» și de aceea că au fost obligați să introducă o procedură de executare. art. 6 § 1 și art. 1 al Protocolului nr. 1 sunt citate la paragrafele 42 și 28 mai sus. A. Privind admisibilitatea

Guvernul consideră, mai întâi, că reclamanții nu mai sunt «victime» ale încălcării articolului 6 § 1 al Convenției deoarece întârziera litigioasă a fost compensată prin acordarea de dobânzi pe întârziere și, după caz, a cheltuielilor și costurilor angajate în procedura de executare forțată.

Ca sprijin, Guvernul avanseaza argumente pe care Curtea le-a respins deja, în ultimate timp, în hotărârea Belperio și Ciarmoli c. Italia (nr. 7932/04, 21 decembrie 2010).

Neavând motiv să se abat de la această abordare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern și consideră că reclamanții pot în continuare pretinde că sunt «victime», conform articolului 34 al Convenției.

După aceea, Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul că reclamanții nu au intentat o a doua procedură «Pinto» pentru a se plânge de întârziere în plata sumei Pinto.

Curtea a considerat deja în mai multe rânduri (a se vedea, în special, Simaldone c. Italia, nr. 22644/03, § 44, 31 martie 2009) că a cere reclamantului un nou recurs «Pinto» pentru a se plânge de durata execuției deciziei «Pinto» ar fi echivalent cu a-l încuia pe reclamant într-un cerc vicios în care disfuncționarea unui remediu l-ar obliga să inițieze altul. O asemenea concluzie ar fi derizoriu și ar constitui un obstacol disproporționat exercitării eficace de către reclamant a dreptului la recurs individual, conform articolului 34 al Convenției (a se vedea hotărârea Pedicini și alții c. Italia [comitet], nr. 48117/99, § 30, 25 septembrie 2012). Deci, trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.

Guvernul ridică, în sfârșit, o excepție fondată pe absența prejudiciului important pentru reclamant, din motiv că a obținut dobânzi pe întârziere pentru întârziere în plata sumei Pinto și, oricum, ar fi putut sesiza judecătorul național pentru a obține compensația datorată pentru durata excesivă a procedurii de executare.

Guvernul se referă la textul articolului 35 § 3 b) al Convenției, așa cum a fost modificat de Protocolul nr. 14, conform căruia Curtea poate declara o cerere inadmisibilă atunci când «reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectul drepturilor omului garantate de Convenție și de Protocoalele acesteia necesită o examinare a cererei pe fond și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost deja examinată în mod corespunzător de o instanță internă».

Cu privire la noțiunea de «prejudiciu important», Curtea dorește să sublinieze că nu rezultă în mod automat din faptul că instanțele interne ar fi recunoscut, apoi acordat reparație pentru încălcare a Convenției, că nu ar exista «prejudiciu» din partea reclamanților, după cum pare să susțină Guvernul defensor. Într-adevăr, evaluarea privind absența unui asemenea «prejudiciu» nu se reduce la o estimare pur economică.

Curtea reamintește că pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, este necesar să se țină seama în special de următoarele elemente: natura dreptului presupus încălcat, gravitatea impactului încălcării susținute asupra exercitării unui drept sau consecințele eventuale ale încălcării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina în special interesul procedurii naționale sau rezultatul acesteia (a se vedea Giusti c. Italia, nr. 13175/03, § 34, 18 octombrie 2011; Gagliardi c. Italia [comitet], nr. 29385/03, § 45, 16 iulie 2013).

Curtea observă că în caza de faț, reclamanții se plâng de întârziere în plata unei sume «Pinto». Observă, după aceea, că suma Pinto a fost plătită un an după depunerea la greffe a deciziei curții de apel, care depășește cu șase luni termenul pentru executarea deciziilor Pinto care a fost considerat acceptabil de Curte (Gagliardi, citat mai sus, Cocchiarella, citat mai sus, § 89; Simaldone, citat mai sus, § 48). În sfârșit, Curtea observă că întârziera privează plata unei sume de 28.000 EUR (4.000 EUR pentru fiecare reclamant) acordată de curtea de apel Pinto din cauza duratei excesive (18 ani pentru o instanță) a procedurii privind exproprierea ilegitimă a terenului reclamanților.

Ținând seama de durata întârzieri în plată, suma sumei Pinto și faptul că aceasta este suma acordată pentru a repara o încălcare a Convenției, Curtea consideră că excepția Guvernului trebuie respinsă.

Curtea observă că acest grief, precum și cel fondat pe art. 1 al Protocolului nr. 1, nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, le declară admisibile. B. Pe fond

Curtea constată că suma acordată a fost versată mai mult de șase luni după depunerea deciziei «Pinto» la greffe a curții de apel din Messina. La lumina criteriilor stabilite în hotărârile Simaldone și Gaglione și alții (citate mai sus), Curtea consideră că această întârziere constituie o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

În vedere a celor de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat grievul formulate de reclamant sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Follo și alții c. Italia, nr. 28433/03, 28434/03, 28442/03, 28445/03 și 28451/03, § 30, 31 ianuarie 2012). V. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI PRIVIND LIPSA EFICACITĂȚII REMEDIULUI PREVĂZUT DE «LEGEA PINTO»

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanții se plâng de întârziere a autorităților naționale în conformarea cu decizia «Pinto», ceea ce ar face ineficace această cale de atac.

În vedere a jurisprudenței Simaldone (citat mai sus, § 84) și Gaglione (citat mai sus, § 47), Curtea consideră că trebuie declarat acest grief inadmisibil pentru defect manifest de fundament conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Reclamanții cer, la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit, 20.000 EUR fiecare.

Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.

Ținând seama de soluția adoptată în hotărârea Gaglione și alții, citat mai sus, și hotărând în echitate, Curtea consideră oportun să acorde o sumă forfetară de 200 EUR fiecărui reclamant la titlu de daune morale decurgând din încălcarea constatată. B. Cheltuieli și costuri

Cu justificări în sprijin, reclamanții cer de asemenea 206.698,72 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața Curții.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și costurilor la art. 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turcia, nr. 29189/02, § 22, 24 ianuarie 2008). Pe lângă aceasta, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002; Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDH 2003‑VIII).

Curtea nu se îndoiește de necesitatea angajării cheltuielilor, dar consideră excesive onorariile totale revendicate la acest titlu. Consideră deci că trebuie să le ramburseze doar parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră rezonabil să acorde o sumă de 5.000 EUR reclamanților împreună pentru ansamblul cheltuielilor suferite. C. Dobânzi pe întârziere

Curtea consideră că este adecvat de a calibra rata dobânzilor pe întârziere pe baza ratei dobânzii facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la grievul fondat pe art. 6 § 1 al Convenției din cauza întârzierii în plata despagubirii «Pinto» și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni, următoarele sume: i) 200 EUR (două sute de euro), fiecărui reclamant, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; ii) 5.000 EUR (cinci mii de euro), în comun, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 mai 2015, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Grefieră adjunctă Președintă

Les requérants ont été représentés par M e A. Anfuso Alberghina, avocat à Caltagirone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, son ancien coagent M. N. Lettieri, et sa coagente M me P. Accardo.

Le 30 mars 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.

Le 12 février 2007, M . Giuseppe Mongelli décéda.

Le 15 janvier 2009, M me Lucia Scichilone décéda. EN FAIT I.

Les requérants étaient propriétaires d’un terrain sis à Niscemi d’environ 16.000 mètres carrés.

Par deux arrêtés du 24 juin 1973 et du 5 avril 1977, la municipalité autorisa l’occupation d’urgence d’une partie du terrain des requérants, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation, pour permettre à l’ Institut autonome de gestion des HLM (« IACP ») de procéder à la construction des habitations à loyer modéré.

Les requérants introduisirent un recours devant le tribunal administratif de Catane (« T.A.R. »), faisant valoir que les arrêtés autorisant l’occupation du terrain étaient entaché de nullité. Par un jugement du 19 mars 1984, le tribunal administratif annula tous les actes de la procédure d’occupation du terrain. L’administration attaqua ledit jugement devant le Conseil de justice administrative pour la Sicile. Par un arrêt du 27 janvier 1989, le Conseil de justice rejeta le recours de l’administration.

Entre-temps, le 17 janvier 1984, les requérants introduisirent devant le tribunal de Caltagirone une action en dommages-intérêts à l’encontre de la municipalité et du IACP. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale, étant donné que celle-ci s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans mise en œuvre d’une procédure d’expropriation et versement d’une indemnité et demandaient un dédommagement pour la perte du terrain. De plus, les requérants faisaient valoir que l’occupation du terrain en vue de son expropriation était illégale, puisque, conformément au jugement du T.A.R., les actes de la procédure d’occupation étaient inefficaces.

Des trente audiences fixées entre le 5 avril 1984 et le 6 juin 2001, six ne se tinrent pas pour des raisons non précisées, deux furent renvoyées en raison de l’absence de l’expert, une au motif que ce dernier n’avait pas déposé son rapport, une d’office, cinq à la demande des parties, dont quatre afin d’examiner les rapports d’expertise, deux concernèrent la constitution des parties dans la procédure, quatre le dépôt de mémoires et documents, cinq l’expertise, trois la présentation des conclusions, une les plaidoiries.

Par un jugement du 2 février 2002, le tribunal affirma que le terrain était passé à l’administration par effet de l’expropriation indirecte et condamna l’administration ainsi que le IACP à payer aux requérants une indemnité calculée selon la loi n o 662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur, à savoir 958 450 354 ITL (494 998 EUR), plus 453 514 795 ITL (234 221 EUR) pour indemnité d’occupation. Ces sommes devaient être réévaluées et assorties d’intérêts à partir de 1999. En outre, elles étaient soumises à un impôt à la source de 20%, prévu par la loi n o 413 de 1991.

Le 25 février 2003, l’administration attaqua le jugement du tribunal devant la cour d’appel de Catane.

Entre-temps, le 25 mai 2005 les requérants introduisirent un recours afin de contester l’application de l’impôt prévu par la loi n o 413 de 1991 devant la commission tributaire provinciale de Caltanissetta. L’issue de cette procédure n’est pas connue.

Par un arrêt déposé au greffe le 7 juin 2010, la cour d’appel de Catane estima qu’il s’agissait en l’espèce d’une expropriation illégitime ab initio , au motif que l’arrêté d’occupation n’était pas conforme à la loi. La cour d’appel souligna que, à la lumière des arrêts n o 348 et 349 de 2007 de la Cour constitutionnelle déclarant l’inconstitutionnalité de l’article 5 bis du décret-loi n o 333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n o 662 de 1996, l’expropriation indirecte était contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour, et entraînent l’obligation pour l’administration publique de verser aux intéressés un dédommagement à hauteur de la valeur vénale du terrain exproprié sur la base de la nouvelle expertise ordonnée par la cour. Dès lors, la cour d’appel accorda aux requérants un dédommagement de 459 485,81 EUR plus réévaluation et intérêts. B. La procédure « Pinto » 16. À une date non précisée en 2003, les requérants saisirent la cour d’appel de Messine au sens de la loi « Pinto », demandant à être dédommagés pour la durée excessive de la procédure devant le tribunal de Caltagirone.

Par une décision du 5 juin 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 25 juillet 2003, la cour d’appel conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et accorda 4 000 EUR à chaque requérant pour dommage moral, et 1 818 EUR conjointement pour frais et dépens.

Il ressort du décret de la cour d’appel que cette décision fut notifiée au ministère de la Justice le 6 octobre 2003. La décision devint ainsi définitive le 6 décembre 2003. 19. À une date non précisée en 2004, les requérants entamèrent une procédure d’exécution devant le tribunal de Caltanissetta afin d’obtenir le paiement de l’indemnisation octroyée par la cour d’appel.

Le 18 mai 2004, le juge de l’exécution assigna aux requérants les sommes objet de leur saisie.

Les requérants reçurent lesdites sommes le 27 juillet 2004. II.

En particulier, quant aux derniers développements intervenus en droit interne, la Cour note que par les arrêts n os 348 et 349 du 22 octobre 2007, la Cour Constitutionnelle a jugé que la loi interne doit être compatible avec la Convention dans l’interprétation donnée par la jurisprudence de la Cour et, par conséquent, a déclaré inconstitutionnel l’article 5 bis du décret-loi n o 333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n o 662 de 1996.

La Cour Constitutionnelle, dans l’arrêt n o 349, a relevé que le niveau insuffisant d’indemnisation prévu par la loi de 1996 était contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 et par conséquent à l’article 117 de la Constitution italienne, lequel prévoit le respect des obligations internationales.

Suite aux arrêts de la Cour constitutionnelle, des modifications législatives sont intervenues en droit interne. L’article 2/89 e) de la loi de finances n o 244 de 2007 a établi que dans un cas d’expropriation indirecte le dédommagement doit correspondre à la valeur vénale des biens, aucune réduction n’étant admise.

Cette disposition est applicable à toutes les procédures en cours au 1 er janvier 2008, sauf celles où la décision sur l’indemnité d’expropriation ou sur le dédommagement a été acceptée ou est devenue définitive.

Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » figurent dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-V). EN DROIT I.

Les requérants allèguent qu’ils ont été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Les requérants se plaignent du caractère inadéquat du montant accordé par le tribunal à titre d’indemnité d’expropriation, en raison de l’application à leur cause des lois n o 662 de 1996 et n o 431 de 1991.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la recevabilité

Le Gouvernement observe que les requérants ont obtenu de la cour d’appel de Catane un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain exproprié. De l’avis du Gouvernement, les requérants ne sauraient plus se prétendre « victimes » des faits qu’ils dénoncent.

La Cour rappelle avoir déjà examiné des exceptions similaires dans d’autres affaires concernant des expropriations indirectes. Dans ces affaires, elle avait conclu que le simple fait que le requérant ait reçu une indemnisation correspondant à la valeur vénale du terrain exproprié ne suffit pas en soi à lui retirer la qualité de « victime », bien que cela puisse jouer un rôle sur le terrain de l’article 41 ( De Angelis et autres c. Italie , n o 68852/01, § 57, 21 décembre 2006 ; Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, § 62, CEDH 2000 ‑ VI ; De Sciscio c. Italie , n o 176/04, § 53, 20 avril 2006). Une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à retirer la qualité de «victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir Guerrera et Fusco c. Italie , n o 40601/98, § 53, 3 avril 2003 ; Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36).

En l’espèce, la Cour estime devoir examiner la qualité de victime du requérant à la lumière du changement de législation intervenu à la suite des arrêts de la Cour Constitutionnelle n os 348 et 349 du 22 octobre 2007. Elle rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention et implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen ex post facto de la situation de la personne concernée ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006 ‑ V).

La Cour réaffirme qu’il lui appartient tout d’abord de vérifier s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention ( Cocchiarella c. Italie précité, § 84).

Elle relève que par ses arrêts n os 348 et 349 de 2007, la Cour Constitutionnelle italienne a déclaré l’inconstitutionnalité de l’article 5 bis du décret-loi n o 333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n o 662 de 1996, puisque contraire à l’article 1 du Protocole n o 1, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour. Par la suite, la loi de finances n o 244 de 2007 a établi que les propriétaires expropriés doivent obtenir un dédommagement correspondant à la valeur entière du bien, aucune réduction n’étant plus admise.

En faisant application de ces principes, la cour d’appel de Catane a estimé en substance que l’expropriation indirecte du terrain des requérants était contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour, et entraînait une violation du droit de propriété des requérants et une obligation pour l’administration de réparer la violation. La cour d’appel condamna dès lors l’administration à verser aux requérants une indemnisation correspondant à la valeur vénale du terrain, plus réévaluation et intérêts.

La Cour estime que les juridictions internes ont constaté en substance la violation du droit de propriété des requérants. En outre, elle considère que le redressement reconnu par la cour d’appel de Catane, conforme aux critères de calcul établis par la Cour dans l’arrêt Guiso Gallisay (précité, § 105), constitue un redressement approprié et suffisant.

A la lumière de ces considérations, les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes de la violation alléguée au sens de l’article 34 de la Convention (voir Armando Iannelli c. Italie , n o 24818/03, 12 février 2013 ; Holzinger c. Autriche (n o 1), n o 23459/94, § 21, CEDH 2001 ‑ I).

Par conséquent, ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.

En ce qui concerne le grief portant sur la réduction du montant de l’indemnité d’expropriation en raison de l’application de l’impôt prévu par la loi n o 413 de 1991, la Cour note que les requérants ont omis de l’informer de l’issue de la procédure devant les juridictions fiscales.

Par conséquent, même à supposer que les requérants aient épuisé les voies de recours internes, la Cour estime que ce grief n’est pas suffisamment étayé. Partant, ce grief doit lui aussi être déclaré irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN RAISON DU DÉFAUT D’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

Les requérants se plaignent également de l’application à leur cause de la loi n o 662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure et de ses répercussions sur le dédommagement sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, examiné ci-dessus, et qu’il doit par conséquent être déclaré irrecevable étant incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN RAISON DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant le tribunal de Caltagirone et notamment de l’insuffisance du remède « Pinto ». L’article 6 § 1 dans ses parties pertinentes se lit ainsi: « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».

La Cour note tout d’abord que les requérants ont soulevé le grief tiré de la durée de celle-ci devant la cour d’appel compétente au sens de la loi « Pinto ». Toutefois, elle remarque que les requérants ont introduit ce grief devant la Cour le 20 août 2004, alors que la décision de la cour d’appel de Messine est devenue définitive le 6 décembre 2003.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Invoquant les articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent du retard mis par les autorités nationales à se conformer à la décision « Pinto » et de ce qu’ils ont été obligés d’introduire une procédure d’exécution. L’article 6 § 1 et l’article 1 du Protocole n o 1 sont cités aux paragraphes 42 et 28 ci-dessus. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement considère, tout d’abord, que les requérants ne sont plus « victimes » de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention car le retard litigieux a été compensé par l’octroi d’intérêts moratoires et, le cas échéant, de frais et dépens encourus dans la procédure d’exécution forcée. 49. À l’appui, le Gouvernement avance des arguments que la Cour a déjà rejetés, en dernier lieu, dans l’arrêt Belperio et Ciarmoli c. Italie (n 7932/04, 21 décembre 2010).

N’apercevant aucun motif de déroger à cette approche, la Cour rejette l’exception soulevée par le Gouvernement et considère que les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes », au sens de l’article 34 de la Convention.

Ensuite, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, en ce que les requérants n’ont pas intenté une deuxième procédure « Pinto » pour se plaindre du retard dans le paiement de la somme Pinto.

La Cour a déjà considéré à plusieurs reprises (voir, notamment, Simaldone c. Italie , n o 22644/03, § 44, 31 mars 2009) qu’exiger du requérant un nouveau recours « Pinto » pour se plaindre de la durée de l’exécution de la décision « Pinto » reviendrait à enfermer le requérant dans un cercle vicieux où le dysfonctionnement d’un remède l’obligerait à en entamer un autre. Une telle conclusion serait déraisonnable et constituerait un obstacle disproportionné à l’exercice efficace par les requérants de son droit de recours individuel, tel que défini à l’article 34 de la Convention (voir, l’arrêt Pedicini et autres c. Italie [comité], n o 48117/99, § 30, 25 septembre 2012). Dès lors, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.

Le Gouvernement soulève, enfin, une exception tirée de l’absence de préjudice important pour les requérants, au motif qu’il a obtenu des intérêts moratoires pour le retard dans le paiement de la somme Pinto et, en tout état de cause, qu’ils auraient pu saisir le juge national pour obtenir la compensation due pour la durée excessive de la procédure d’exécution.

Le Gouvernement se réfère au texte de l’article 35 § 3 b) de la Convention, tel que modifié par le Protocole n o 14, selon lequel la Cour peut déclarer une requête irrecevable lorsque « le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne ».

Pour ce qui est de la notion de « préjudice important », la Cour tient à souligner qu’il ne découle pas automatiquement du fait que les juridictions internes auraient reconnu, puis accordé une réparation pour violation de la Convention, qu’il n’y aurait pas de « préjudice » dans le chef des requérants, comme semble le soutenir le Gouvernement défendeur. En effet, l’évaluation au sujet de l’absence d’un tel « préjudice » ne se réduit pas à une estimation purement économique.

La Cour rappelle qu’afin de vérifier si la violation d’un droit atteint le seuil minimum de gravité, il y a lieu de prendre en compte notamment les éléments suivants : la nature du droit prétendument violé, la gravité de l’incidence de la violation alléguée dans l’exercice d’un droit ou les conséquences éventuelles de la violation sur la situation personnelle du requérant. Dans l’évaluation de ces conséquences, la Cour examinera, en particulier, l’enjeu de la procédure nationale ou son issue (voir, Giusti c. Italie , n o 13175/03, § 34, 18 octobre 2011 ; Gagliardi c. Italie [comité], n o 29385/03, § 45, 16 juillet 2013).

La Cour relève qu’en l’espèce, les requérants se plaignent du retard dans le paiement d’une somme « Pinto ». Elle relève, ensuite, que la somme Pinto a été payée un an après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel, ce qui dépasse de six mois le délai pour l’exécution des décisions Pinto qui a été considéré comme acceptable par la Cour ( Gagliardi, précité, Cocchiarella , précité, § 89; Simaldone, précité, § 48). Enfin, la Cour note que le retard concerne le paiement d’une somme de 28 000 EUR (4 000 EUR pour chaque requérant) accordée par la cour d’appel Pinto en raison de la durée excessive (18 ans pour un degré) de la procédure portant sur l’expropriation illégitime du terrain des requérants.

Compte tenu de la durée du retard dans le paiement, du montant de la somme Pinto et du fait qu’il s’agit d’une somme accordée afin de réparer une violation de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.

La Cour relève que ce grief, ainsi que celui tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité et, par conséquent, elle les déclare recevables. B. Sur le fond

La Cour constate que la somme octroyée a été versée plus de six mois après le dépôt de la décision « Pinto » au greffe de la cour d’appel de Messine. A la lumière des critères établis dans les arrêts Simaldone et Gaglione et autres (précités), la Cour considère que ce retard constitue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner séparément le grief formulé par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Follo et autres c. Italie , n o 28433/03, 28434/03, 28442/03, 28445/03 et 28451/03, § 30, 31 janvier 2012). V. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION QUANT AU MANQUE D’EFFICACITÉ DU REMÈDE PRÉVU PAR LA « LOI PINTO »

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent du retard des autorités nationales à se conformer à la décision « Pinto », ce qui rendrait inefficace cette voie de recours.

Au vu de la jurisprudence Simaldone (précité, § 84) et Gaglione (précité, § 47), la Cour estime qu’il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. VI.

Les requérants réclament, au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi, 20 000 EUR chacun.

Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations sur ce point.

Compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt Gaglione et autres , précité, et statuant en équité, la Cour considère opportun d’accorder une somme forfaitaire de 200 EUR à chaque requérant à titre de dommage moral découlant de la violation constatée. B. Frais et dépens

Justificatifs à l’appui, les requérants demandent également 206 698,72 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Can et autres c. Turquie , n o 29189/02, § 22, 24 janvier 2008). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002 ; Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie seulement. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer un montant de 5 000 EUR aux requérants conjointement pour l’ensemble des frais exposés. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du retard dans le paiement de l’indemnisation « Pinto » et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois, les sommes suivantes : i) 200 EUR (deux cents euros), à chaque requérant, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 5 000 EUR (cinq mille euros), conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mai 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Greffière adjointe Président