- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 26 mai 2009
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 8, Articolul 13
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 8
- Nicio încălcare — Articolul 13
Maria Vicari împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CAUZA MARIA VICARI c. ITALIA (solicitarea nr. 13606/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2009 DEFINITIVF 26/08/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Maria Vicari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 mai 2009, se pronunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 13606/04) îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisantă a acestui stat, M Maria Vicari ( La 16 aprilie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului).
Recurenta este reprezentată de domnul F. Magro, avocat la Avola (Syracusa). Guvernul italian (atl'a) a fost reprezentat succesiv de agenii săi, dl I.M. Braguglia, dl R. Adam și dl M. Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 15 decembrie 2005, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Recurenta sa nascut in 1935 si locuieste la Città Giardino (Syracuza). 1. Procedura de faliment printr-o judecata depusa la 29 mai 1987, tribunalul din Syracuse a declarat falimentul reclamantei, exercitând o activitate de vanzare a hainelor.
Ca urmare a acestei declarații, recurenta a fost supusă unei serii de delegări personale și patrimoniale, cum ar fi limitarea dreptului acesteia la corespondență, la bunurile și libertatea de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "legea privind falimentul") și la limitarea dreptului său de vot. La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamantei în registrul falimentar, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul.
Din cauza acestei înscrieri, reclamanta a fost supusă în mod automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Campagnano c. Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment (care se încheie cu încheierea procedurii), incapacitatea care rezultă din înscrierea în registru a numelui celui ratat nu mai are loc decât după obținerea anulării acestei înscrieri. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul).
Într-un raport de experiență depus la 16 septembrie 1987, recurenta nu a furnizat lichidatorului falimentului documentația contabilă privind activitatea sa. 11. La 20 octombrie 1988, judecătorul a numit un alt sindicat, primul care a renunțat la funcțiile sale. 12. Între 1996 și 1999, bunurile au fost vândute la licitație și prin negociere privată (vânzita a trastiva privata) 13. Din dosar reiese că, în lumina procedurii, mai multe proceduri fiscale, în primă și în a doua instanță, au fost inițiate de către biroul de impozitare în fața comisiei fiscale. 14. printr-o decizie din 2 octombrie 2003, instanța a încheiat procedura de repartizare finală a activelor falimentului. 2. Procedura introdusă în conformitate cu Legea Pinto 15. La 13 octombrie 2003, recurenta a introdus o acțiune în fața instanței din Messina în conformitate cu legea Pinto care se plângea de durata procedurii și de incapacitatea care decurgea din punerea sa în faliment.
16. printr-o decizie depusă la 31 martie 2004, instanța de apel a aprobat recurentei 5 Această decizie a fost notificată baroului la 15 mai 2004. Prin urmare, a dobândit forță de lucru judecată la 14 iulie 2004, adică la 60 de zile de la depunerea sa. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 17. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE (CU PRIVIRE LA DURATA PROCEDURII) 18. Tribunalul contestă această teză și consideră că durata procedurii a fost atribuită comportamentului recurentei și complexității cauzei.
19. Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la epuizarea căilor de atac (Di Sante c. Italia, 56079/00, decizia din 24 aprilie 2004). iunie 2004) și consideră că reclamanta n În ceea ce privește fondul, Curtea constată că, în speță, procedura de faliment, care avea o anumită complexitate, a început la 29 mai 1987 și că aceasta s-a încheiat la 2 octombrie 2003. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de șaisprezece ani și patru luni pentru o instanță. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că nu s-a stabilit că acesta a contribuit la încetarea procedurii. 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII.
Aceasta consideră că Ön Õa expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil (a se vedea De Blasi c. Italia Õ (a se vedea De Blasi c. Italia, citată anterior, §§ 19-35 Gallucci c. Italia, n 10756/02, § 22-30, 12 iunie 2007 Bertolini c. Italia, n 14448/03, § 23-33, 18 decembrie 2007. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II.
privind violarea art. 1 din PROTOCOLul nr. 1 la Convenție, 8 din Convenție (care are legătură cu dreptul la corespondență) și 2 din PROTOCOLUL nr. 4 la Convenție 22. Invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 8 din Convenția nr. 4 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor și corespondenței sale, precum și de libera circulație, în special din cauza duratei procedurii.
În ceea ce privește aceste obiecțiuni, Curtea amintește că, începând cu data de 14 iulie 2003, trebuie să fie impusă o obligație a întreprinderilor pe care le utilizează până la recursul în casare, remediul prevăzut de legea Pinto în sensul □ art. 35 1 din Convenție, în ceea ce privește lungimea incapacităților care derivă din faliment (a se vedea Italia 77131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48. Decizia instanței judecătorești din Messina care a dobândit forță de lucru judecată la 14 iulie 2004, Curtea consideră că reclamanta ar fi putut să se ocupe în mod eficient de casare. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese Italia, citată anterior, § 38 și 39 Collarile c. Italia, citată anterior, § Falzarano și Balletta c. Italia, nr. 6683/03, § 31, 12 iunie 2007). III.
PRIVIND VIOLAȚIA ÎN MATERIE DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE (ÎN DREPTUL LA RESPECTUL VIETII Private) 24. Invocând dreptul său la respectarea vieții de familie, dreptul său la muncă și dreptul său la viață de relație Cu toate acestea, în cazul în care, în urma unei cereri din partea unei autorități competente din statul membru în cauză, o autoritate competentă din statul membru în care s-a depus cererea de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de
înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a cererii de înregistrare a mărcii de înregistrare a reclamantului, a reclamantului a reclamantului a reclamantului, a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a cererii de înregistrare a reclamantului a reclamantului a reclamantului-și a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului a reclamantului de înregistrare a reclamantului-și a reclamantului de înregistrare a reclamantului de înregistrare a reclamantului de înregistrare a reclamantului de înregistrare a fost: În plus, aceasta denunță faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea acesteia, care pune capăt incapacităților personale, nu poate fi solicitată decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment.
25. În ceea ce privește obiecțiile referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie a reclamantei, la dreptul său la muncă și la dreptul la viață de relație În ceea ce privește restul acestui aspect, Curtea consideră că este necesar să se analizeze din unghiul articolului 8 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private a reclamantei și că trebuie să se declare admisibil. 27. În ceea ce privește fondul, în lumina jurisprudenței sale (a se vedea, printre multe altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66 Albanese c. Italia, citată anterior, §§ 50-66 Vitiello c. Italia, citată anterior, §§ 44-62) și lipsa unor argumente convingătoare ale guvernului care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție.
IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE (CANTANTA ÎN ANUL TRIBUNAL) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 28. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, recurenta se plânge de caracterul corectiv al remeditării prevăzute de Legea Pinto, având în vedere suma primită ca despăgubire morală pentru durata procedurii. 29. Curtea observă că acest aspect trebuie examinat numai din unghiul articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 30. În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja o cauză care ridică probleme similare celor din cazul de față și a încheiat neviolarea articolului 13 din convenție (a se vedea Viola și alții c. Italia, n 7842/02, §§ 64-69, 8 ianuarie 2008). 31. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat nici un fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită.
Prin urmare, Curtea concluzionează că Õil Õy nu a încălcat art. 13 din Convenție. Õ PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 33. reclamanta solicită 250 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral, precum și 16 345,75 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.
În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 36. Curtea consideră că este oportun să se ia în considerare sumele de bani … cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție (în ceea ce privește durata procedurii), al articolului 8 din convenție (în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private) și al articolului 13 din Convenție.
în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume (i) 17 400 EUR (șaptesprezece mii patru sute de euro) la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (ii) 2 000 EUR (două mii de euro), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
26 mai 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE MARIA VICARI c. ITALIE (Requête n o 13606/04) ARRÊT STRASBOURG 26 mai 2009 DÉFINITIF 26/08/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Maria Vicari c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 mai 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13606/04) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Vicari (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 avril 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée par M e F. Magro, avocat à Avola (Syracuse). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, M. I.M. Braguglia, M. R. Adam et M me E. Spatafora, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
Le 15 décembre 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. La requérante est née en 1935 et réside à Città Giardino (Syracuse). 1. La procédure de faillite
Par un jugement déposé le 29 mai 1987, le tribunal de Syracuse déclara la faillite de la requérante, exerçant une activité de vente de vêtements.
A la suite de cette déclaration, la requérante fut soumise à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de son droit à la correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, conformément aux article 48, 42 et 49 du décret royal n o 267 du 16 mars 1942 (ci-après « la loi sur la faillite ») ainsi qu’à la limitation de son droit de vote.
A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit le nom de la requérante dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, la requérante fut soumise automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir Campagnano c. Italie , n o 77955/01, § 54, 23 mars 2006).
A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (qui se terminent avec la clôture de la procédure), les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.
Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une « bonne conduite effective et constante » pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).
Il ressort d’un rapport d’expertise déposé le 16 septembre 1987 que la requérante n’a pas fourni au syndic de la faillite la documentation comptable concernant son activité.
Le 20 octobre 1988, le juge nomma un autre syndic, le premier ayant renoncé à ses fonctions.
Entre 1996 et 1999, les biens à l’actif furent vendus aux enchères et par négociation privée ( vendita a trattativa privata ).
Il ressort du dossier que, au courant de la procédure, plusieurs procédures fiscales, en première et deuxième instance, furent entamées par le bureau des impôts devant la commission fiscale.
Par une décision du 2 octobre 2003, le tribunal clôtura la procédure pour répartition finale de l’actif de la faillite. 2. La procédure introduite conformément à la loi Pinto
Le 13 octobre 2003, la requérante introduisit un recours devant la cour d’appel de Messine conformément à la loi Pinto se plaignant de la durée de la procédure et des incapacités dérivant de sa mise en faillite.
Par une décision déposée le 31 mars 2004, la cour d’appel accorda à la requérante 5 600 euros en dédommagement moral. Cette décision fut notifiée au barreau de l’Etat le 15 mai 2004. Elle acquit donc force de chose jugée le 14 juillet 2004, c’est-à-dire soixante jours après son dépôt. II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
17. Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Campagnano c. Italie (n o 77955/01, §§ 19-22, 23 mars 2006), Albanese c. Italie (n o 77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et Vitiello c. Italie (n o 77962/01, §§ 17-20, 23 mars 2006). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION (QUANT À LA DURÉE DE LA PROCÉDURE)
La requérante se plaint de la durée de la procédure de faillite dont elle a fait l’objet. Le Gouvernement conteste cette thèse et estime que la durée de la procédure a été imputable au comportement de la requérante et à la complexité de l’affaire.
La Cour rappelle sa jurisprudence au sujet de l’épuisement de voies de recours ( Di Sante c. Italie, n o 56079/00, décision du 24 juin 2004) et considère que la requérante n’aurait pas pu efficacement se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel de Messine à l’époque des faits. Il convient donc de déclarer ce grief recevable.
Quant au fond, la Cour constate qu’en l’espèce, la procédure de faillite, qui revêtait une certaine complexité, a débuté le 29 mai 1987 et qu’elle s’est terminée le 2 octobre 2003. Elle a donc duré plus de seize ans et quatre mois pour une instance. En ce qui concerne le comportement du requérant, la Cour note qu’il n’est pas établi que celui-ci ait contribué à l’allongement de la procédure.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas présent et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant la mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (voir De Blasi c. Italie , précité, §§ 19-35 ; Gallucci c. Italie , n o 10756/02, §§ 22-30, 12 juin 2007 ; Bertolini c. Italie , n o 14448/03, §§ 23-33, 18 décembre 2007). Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 1 DU PROTOCOLE N
o 1 À LA CONVENTION, 8 DE LA CONVENTION (QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE) ET 2 DU PROTOCOLE N o
4 À LA CONVENTION
22. Invoquant les articles 1 du Protocole n o 1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n o 4 à la Convention, la requérante se plaint respectivement de la violation de son droit au respect de ses biens et de sa correspondance, ainsi que de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.
En ce qui concerne ces griefs, la Cour rappelle que c’est à compter du 14 juillet 2003 qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent, jusqu’au pourvoi en cassation, le remède prévu par la loi Pinto aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, quant à la longueur des incapacités dérivant de la mise en faillite (voir Sgattoni c. Italie , n o 77131/01, arrêt du 15 septembre 2005, § 48). La décision de la cour d’appel de Messine ayant acquis force de chose jugée le 14 juillet 2004, la Cour considère que la requérante aurait pu efficacement se pourvoir en cassation. Cette partie de la requête est donc irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Albanese c. Italie , précité, §§ 38 et 39 ; Collarile c. Italie , précité, § 20 ; Falzarano et Balletta c. Italie , n o 6683/03, § 31, 12 juin 2007). III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION (QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE)
Invoquant son droit au respect de la vie familiale, son « droit au travail et son droit à la vie de relation », la requérante se plaint du fait que, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, elle ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, elle dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ses incapacités personnelles, ne peut être demandée qu’après cinq ans suivant la clôture de la procédure de faillite.
En ce qui concerne les griefs portant sur le droit au respect de la vie familiale de la requérante, sur son « droit au travail et son droit à la vie de relation », la Cour estime que la requérante a omis d’étayer ceux-ci et les rejette donc pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant au restant de ce grief, la Cour considère qu’il doit s’analyser sous l’angle de l’article 8 de la Convention, quant au droit au respect de la vie privée de la requérante, et qu’il convient de le déclarer recevable.
En ce qui concerne le fond, à la lumière de sa jurisprudence (voir, parmi beaucoup d’autres, Campagnano c. Italie , précité, §§ 50-66 ; Albanese c. Italie , précité, §§ 50-66 ; Vitiello c. Italie , précité, §§ 44-62), et l’absence d’arguments convaincants du gouvernement pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. IV. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION (QUANT AU DROIT D’ACCÈS AU TRIBUNAL) ET 13 DE LA CONVENTION
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’ineffectivité du remède prévu par la loi Pinto, vu le montant reçu à titre de dédommagement moral pour la durée de la procédure.
La Cour note d’emblée que ce grief doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , précité, §§ 41-46) et qu’il convient de le déclarer recevable.
En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité une affaire soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a conclu à la non-violation de l’article 13 de la Convention (voir Viola et autres c. Italie , n o 7842/02, §§ 64-69, 8 janvier 2008).
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. Partant, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 de la Convention. V.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
32. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
La requérante réclame 250 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral ainsi que 16 345,75 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.
La Cour considère que, statuant en équité, il y a lieu d’octroyer à la requérante 17 400 EUR au titre du préjudice moral.
Pour ce qui est des frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
La Cour juge approprié d’assortir les sommes susmentionnées d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention (quant à la durée de la procédure), 8 de la Convention (quant au droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention ; 2. Déclare irrecevable le restant de la requête ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 5. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 de la Convention ; 6. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivante : (i) 17 400 EUR (dix-sept mille quatre cent euros) au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; (ii) 2 000 EUR (deux mille euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par la requérante à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mai 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente