SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MARIA AsSUNTA MASSIMO c. ITALIA (solicitarea nr 11000/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 martie 2009 DEFINIF 10/06/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Maria Assunta Massimo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera consiliului la 17 februarie 2009, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 11000/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M Maria Assunta Massimo ( reclamanta a sesizat Curtea la 28 februarie 2005, în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri.
La 9 martie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice obiecțiile prevăzute la art. 6 alin. se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Ca urmare a acestei declarații, recurenta a fost supusă unei serii de incompetențe personale și patrimoniale, cum ar fi limitarea dreptului său la corespondență, a bunurilor și a libertății sale de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "Legea privind falimentul"). La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamantei în registrul falimentar, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul.
Din cauza acestei înscrieri, reclamanta a fost supusă în mod automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Campagnano c. Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment, care se încheie cu încheierea procedurii, incapacitatea care rezultă din înscrierea numelui celui ratat în registru nu încetează decât după obținerea anulării acestei înscrieri. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul).
La 2 februarie 2005, lichidatorul a pus în aplicare proiectul de repartizare finală a activelor la faliment. 11. Conform informațiilor furnizate de guvern la 12 iulie 2005, procedura de faliment a fost închisă. II. JUSTIȚIA INTERNE PERTINENT 12. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia (citată la §§ 19-22), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPT 13. Invocând articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, recurenta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea corespondenței, a bunurilor și a libertății de circulație, în special din cauza duratei procedurii.
Având în vedere jurisprudența sa constantă în această privință, Curtea consideră că recurenta ar fi putut introduce efectiv o acțiune în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto (a se vedea Sgattoni c. Italia 77131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48). Prin urmare, Comisia constată că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, citată anterior, §§ 38-39, Falzarano și Balletta c. Italia, n 6683/03, § 31, 12 iunie 2007). Invocând art. 8 din Convenție, sub aspectul dreptului la respectarea vieții private și de familie, recurenta se plânge, de asemenea, de incapacitatea care decurge din înscrierea numelui său în registrul celor care au suferit un accident și de faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea, care pune capăt acestor incompetențe, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii.
Guvernul contestă aceste afirmații. În ceea ce privește partea din acest litigiu referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că recurenta a omis să îl șteargă și decide să-l respingă pentru neajunsuri vădite de fond în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. În ceea ce privește restul plângerii referitoare la dreptul la respectarea vieții private, Curtea constată că acest aspect nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de nevinovăție prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
15. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia, citată anterior, §§ 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa de-a lungul întregului proces de faliment.
În al doilea rând, în ceea ce privește partea plângerii referitoare la limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție), a corespondenței (art. 8 din convenție) și a libertății de circulație a recurentei (art. 2 din Protocolul nr. 2) 4 la Convenție), Curtea reamintește că a concluzionat mai sus în lacu-nă cu privire la aceste obiecții; prin urmare, Curtea consideră că, fără a se aduce atingere unor obiecții reprobabile în temeiul Convenției, această parte a iar art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.
În ceea ce privește partea care privește lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că această cauză nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de imputare prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 67-77). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. 18. Õ În sfârșit, în ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție, reclamanta solicită 5 000 EUR (EUR) ca compensație morală pentru prejudiciul suferit, precum și 7 030 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările privind încălcarea prevăzute în prezenta hotărâre oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că recurenta a fost admisă pentru a beneficia de asistența judiciară.
În ceea ce privește activitatea desfășurată de reprezentantul său, după deducerea celor 850 EUR primite de la Consiliul de l'Europe în cadrul asistenței judiciare, Curtea acordă recurentei suma de 1 150 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, cu dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 8 din convenție (cu privire la dreptul la respectarea vieții private) și al articolului 13 din convenție (cu privire la lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care nu au reușit) și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenția spune că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 150 EUR (o mie o sută cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă; de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va fi mai mare din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 10 martie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
AFFAIRE MARIA ASSUNTA MASSIMO c. ITALIE (Requête n o 11000/05) ARRÊT STRASBOURG 10 mars 2009 DÉFINITIF 10/06/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Maria Assunta Massimo c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 février 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 11000/05) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Assunta Massimo (« la requérante »), a saisi la Cour le 28 février 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e A. Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. I.M. Braguglia et R. Adam et M me E. Spatafora, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.Le 9 mars 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
4. La requérante est née en 1944 et réside à Foggia.
5.Par un jugement déposé le 6 décembre 1994, le tribunal de Foggia (ci-après « le tribunal ») déclara la faillite personnelle de la requérante.
6.A la suite de cette déclaration, la requérante fut soumise à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de son droit à la correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, conformément aux article 48, 42 et 49 du décret royal n o 267 du 16 mars 1942 (ci-après « la loi sur la faillite »).
7.A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit le nom de la requérante dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, la requérante fut soumise automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir Campagnano c. Italie , n o 77955/01, § 54, 23 mars 2006).
8.A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite, qui se terminent avec la clôture de la procédure, les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.
9.Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une « bonne conduite effective et constante » pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).
10.Le 2 février 2005, le syndic déposa le projet de répartition finale de l’actif de la faillite.
11.Selon les informations fournies par le Gouvernement, le 12 juillet 2005, la procédure de faillite fut close. II.
12. Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Campagnano c. Italie (précité, §§ 19-22), Albanese c. Italie (n o 77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et Vitiello c. Italie (n o 77962/01, §§ 17-20, 23 mars 2006). EN DROIT
13.Invoquant les articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n o 1 à la Convention et 2 du Protocole n o 4 à la Convention, la requérante se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Le Gouvernement conteste ces thèses. Compte tenu de sa jurisprudence constante en la matière, la Cour considère que la requérante aurait pu efficacement introduire un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto (voir Sgattoni c. Italie , n o 77131/01, arrêt du 15 septembre 2005, § 48). Elle constate donc que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Albanese c. Italie , précité, §§ 38-39 et Falzarano et Balletta c. Italie , n o 6683/03, § 31, 12 juin 2007).
14.Invoquant l’article 8 de la Convention, sous l’angle du droit au respect de la vie privée et familiale, la requérante se plaint également des incapacités dérivant de l’inscription de son nom dans le registre des faillis et du fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, la réhabilitation, qui met fin à ces incapacités, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure. Le Gouvernement conteste ces allégations. Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale, la Cour note que la requérante a omis de l’étayer et décide de le rejeter pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant au restant du grief portant sur le droit au respect de la vie privée, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.
15.En ce qui concerne le fond, la Cour constate avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 8 de la Convention, étant donné qu’une telle ingérence n’était pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Campagnano c. Italie , précité, §§ 50-66, Albanese c. Italie , précité, §§ 50-66 et Vitiello c. Italie , précité, §§ 44-62). La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
16.Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités la touchant tout au long de la procédure de faillite. Le Gouvernement s’oppose à ces arguments. La Cour note d’emblée que ce grief doit être analysé uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , n o 56298/00, du 17 juillet 2003). Ensuite, quant à la partie du grief lié à ceux concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n o 1 à la Convention), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation de la requérante (article 2 du Protocole n o 4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu ci-dessus à l’irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l’article 13 de la Convention doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant à la partie du grief portant sur l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.
17.En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Bottaro c. Italie , précité, §§ 41-46 et Campagnano c. Italie , précité, §§ 67-77). La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
18.Enfin, en ce qui concerne l’application de l’article 41 de la Convention, la requérante réclame 5 000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral pour le préjudice qu’elle aurait subis ainsi que 7 030 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions. N’apercevant pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué, la Cour rejette la première demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à l’ensemble des circonstances de l’affaire, les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante. Quant au frais et dépens, la Cour constate que la requérante a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire. Eu égard à l’activité déployée par son représentant, après déduction des 850 EUR reçus du Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, la Cour accorde à la requérante la somme de 1 150 EUR pour frais et dépens, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (quant au droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention (quant à l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 150 EUR (mille cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente