AFFAIRE COLOMBI c. ITALIE

AFFAIRE COLOMBI c. ITALIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA COLOMBI c. ITALIA (solicitarea nr. 24824/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2009 DEFINITIVF 26/08/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Colombi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 mai 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (n 24824/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Rosario Colombi ( La 7 decembrie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 15 noiembrie 2005, președintele secțiunii a treia a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Prin hotărârea pronunțată la 6 noiembrie 1981, tribunalul din Bergamo a declarat falimentul personal al reclamantului. La 19 septembrie 2001, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță în conformitate cu Legea Pinto. El s-a plâns de durata procedurii, precum și de incapacitatea patrimonială și personală de a deriva din faliment (limitarea dreptului la respectarea proprietăților sale, a corespondenței sale, a libertății sale de circulație, a drepturilor electorale și a posibilității de a exercita o profesie liberală). Printr-o decizie notificată Baroului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea a ținut cont de durata procedurii, precum și de restricțiile legate de statutul de ratat, cum ar fi cele privind libertatea de circulație, drepturile electorale, capacitatea de exercitare a profesiilor liberale. Această decizie capătă putere de lucru judecat la 12 iunie 2002, adică la 60 de zile după notificarea sa. 10. În conformitate cu luna mai 2003, Ministerul Justiției a alocat această sumă reclamantului. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 11. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Cu privire la durata procedurii de faliment la care a fost supus, guvernul contestă această teză, considerând că durata procedurii a fost atribuită complexității cauzei și comportamentului reclamantului și ridicând o chestiune de epuizare a căilor de atac în calea procedurii. Pinto 13. Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la epuizarea căilor de atac (Di Sante c. Italia, 56079/00, decizia din 24 iunie 2004) și consideră că inculpații nu s-ar fi putut achita în mod eficient de hotărârea pronunțată împotriva hotărârii instanței de recurs din Peru la momentul faptelor. Prin urmare, acest motiv trebuie declarat admisibil. 14. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că, în speță, procedura de faliment, care avea o anumită complexitate, a început la 6 noiembrie 1981 și că aceasta s-a încheiat la 11 iulie 2000. Prin urmare, a durat mai mult de 18 ani și opt luni pentru o instanță. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că acesta a contribuit la prelungirea procedurii. 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Aceasta consideră că Ön Õa expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil (a se vedea De Blasi c. Italia Õ (a se vedea De Blasi c. Italia, citată anterior, §§ 19-35 Gallucci c. Italia, n 10756/02, § 22-30, 12 iunie 2007 Bertolini c. Italia, n 14448/03, §§ 23-33, 18 decembrie 2007). 16. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 17. Printr-o scrisoare din 20 octombrie 2004, reclamantul susține, de asemenea, pentru prima dată, încălcarea articolelor 17 și 34 din convenție deoarece, potrivit Legii Pinto, despăgubirea morală nu ar putea fi obținută decât pe baza unor dovezi care să ateste prejudiciul suferit. 18. Curtea consideră că acest motiv trebuie considerat ca fiind absorbit de cel întemeiat pe durata procedurii. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE, 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 4 CONVENȚIA 19. Invocând articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 La Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența, de a-și respecta bunurile și libertatea de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Cu toate acestea, Curtea constată că aceste obiecții sunt admisibile. 21. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea dispozițiilor menționate anterior (a se vedea Hotărârea Luordo c. Italia 32190/96, §§ 62-97, CEDH 2003-IX; Hotărârea Blasi c. Italia, citată anterior, § 36-51 Gallucci c. Italia , citată anterior, §§ 31-40). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Õ a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea consideră că Õ a existat o încălcare a articolelor 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. III. Cu privire la violarea articolului 13 din Convenție 22. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală de a-l afecta în urma falimentului. Guvernul contestă această teză. 23. Curtea consideră că acest motiv trebuie declarat admisibil. 24. În ceea ce privește fondul, în lumina jurisprudenței sale (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia , citată anterior, §§ 41-46 Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77), și în lipsa unui argument convingător din partea guvernului care poate conduce la o concluzie diferită în cazul de față, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. IV. Cu privire la violarea art. 3 din PROTOCOLUL nr. 1 la CONVENȚIA 25, reclamantul se plânge de limitarea drepturilor sale electorale ca urmare a punerii sale în faliment. 26. Guvernul contestă aceste afirmații. 27. Curtea consideră că acest aspect trebuie analizat în conformitate cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și ia act de faptul că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului; cu toate acestea, având în vedere că hotărârea a fost depusă la 6 noiembrie 1981, reclamantul ar fi trebuit să își prezinte plângerea până la 6 mai 1987, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea care a fost introdusă la 7 decembrie 2000, Curtea consideră că acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. PE Fără a invoca niciun articol din Convenție, reclamantul se plânge de incapacitatea sa de a exercita profesii liberale. 29. Curtea consideră că reclamantul a omis să șteargă acest aspect și propune respingerea acestuia pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. VI. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 31. Reclamantul solicită 38. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit; el trimite Curții cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții și în fața autorităților interne pe care le consideră a avea dreptul. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că, hotărând în mod echitabil, este necesar să se acorde reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. 33. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul acordat reclamantului. 34. Curtea consideră că este adecvat să se ia în considerare sumele de dobânzi aferente unei rate egale cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, LA L 4 la Convenție Declară restul cererii inadmisibile; A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Dicționară în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume (i) 3 000 EUR (trei mii EUR) la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (ii) 2 000 EUR (două mii de euro), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit pe venit începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 mai 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

COLOMBI c. ITALIE

(Requête n

o

24824/03)

ARRÊT

STRASBOURG

26 mai 2009

DÉFINITIF

26/08/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Colombi c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 mai 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

24824/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Rosario Colombi («

le requérant

»), a saisi la Cour le 7 décembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

R. Vico et C. Gardini, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, M. I.M.

Braguglia, M. R.

Adam et M

me

E.

Spatafora, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

3.

Le 15 novembre 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1956 et réside à Stezzano (Bergame).

5.

Par un jugement déposé le 6 novembre 1981, le tribunal de Bergame déclara la faillite personnelle du requérant.

6.

L’activité de la procédure porta essentiellement sur l’expertise de certains biens et la vente de ceux-ci.

7.

Par une décision du 11 juillet 2000, le juge clôtura la procédure pour répartition finale de l’actif.

8.

Le 19 septembre 2001, le requérant introduisit un recours devant la cour d’appel de Venise conformément à la loi Pinto. Il se plaignit de la longueur de la procédure ainsi que des incapacités patrimoniales et personnelles dérivant de la mise en faillite (limitation du droit au respect de ses biens, de sa correspondance, de sa liberté de circulation, de ses droits électoraux et de la possibilité d’exercer une profession libérale).

9.

Par une décision notifiée au barreau de l’Etat le 13 avril 2002, la cour d’appel accorda au requérant 36

000

000 lires italiennes (ITL). La cour tint en compte la durée de la procédure ainsi que des limitations dérivant du statut de failli, telles que celles relatives à la liberté de circulation, les droits électoraux, la capacité d’exercer des professions libérales. Cette décision acquit force de chose jugée le 12 juin 2002, c’est-à-dire soixante jours après sa notification.

10.

Au courant du mois d’août 2003, le ministère de la Justice alloua cette somme au requérant.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

11.

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 23

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure de faillite dont il a fait l’objet. Le Gouvernement conteste cette thèse, estimant que la durée de la procédure a été imputable à la complexité de l’affaire et au comportement du requérant et soulevant une question de l’épuisement de voies de recours en cassation pour la procédure «

Pinto

».

13.

La Cour rappelle sa jurisprudence au sujet de l’épuisement de voies de recours (

Di Sante c. Italie,

n

o

56079/00, décision du 24

juin 2004) et considère que les requérants n’auraient pas pu efficacement se pourvoir en cassation contre la décision la cour d’appel de Pérouse à l’époque des faits. Il convient donc de déclarer ce grief recevable.

14.

Quant au fond, la Cour constate qu’en l’espèce, la procédure de faillite, qui revêtait une certaine complexité, a débuté le 6 novembre 1981 et qu’elle s’est terminée le 11 juillet 2000. Elle a donc duré plus de dix-huit ans et huit mois pour une instance. En ce qui concerne le comportement du requérant, la Cour note qu’il n’est pas établi que celui-ci ait contribué à l’allongement de la procédure.

15.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas présent et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant la mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (voir

De Blasi c. Italie

, précité, §§

19-35

;

Gallucci c. Italie

, n

o

10756/02, §§ 22-30, 12

juin 2007

;

Bertolini c. Italie

, n

o

14448/03, §§ 23-33, 18 décembre 2007).

16.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

17.

Par un courrier du 20 octobre 2004, le requérant allègue aussi, pour la première fois, la violation des articles 17 et 34 de la Convention en raison de ce que, selon la loi Pinto, le dédommagement moral ne pourrait être obtenu qu’à l’appui de preuves attestant le dommage subi.

18.

La Cour estime que ce grief doit être considéré comme absorbé par celui tiré de la durée de la procédure.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, 1 DU PROTOCOLE N

o

1 ET 2 DU PROTOCOLE N

o

4 À LA CONVENTION

19.

Invoquant les articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, le requérant se plaint respectivement de la violation de son droit au respect de sa correspondance, au respect de ses biens et de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.

20.

Toutefois, la Cour constate que ces griefs sont recevables.

21.

Quant au fond, la Cour observe avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des dispositions précitées (voir

Luordo c.

Italie

,

n

o

32190/96, §§ 62-97, CEDH 2003-IX ;

De Blasi c.

Italie

, précité, §§ 36-51

;

Gallucci c. Italie

, précité, §§ 31-40). La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle estime donc qu’il y a eu violation des articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

22.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités patrimoniales et personnelles le touchant suite à sa mise en faillite. Le Gouvernement conteste cette thèse.

23.

La Cour estime qu’il convient de le déclarer ce grief recevable.

24.

Pour ce qui est du fond, à la lumière de sa jurisprudence (voir, parmi beaucoup d’autres,

Bottaro c. Italie

, précité, §§ 41-46

;

Campagnano c. Italie

, précité, §§ 67-77), et l’absence d’argument convaincant du gouvernement pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

IV.

SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

25.

Le requérant se plaint de la limitation de ses droits électoraux suite à sa mise en faillite.

26.

Le Gouvernement conteste ces allégations.

27.

La Cour estime que ce grief doit être analysé sous l’angle de l’article 3 du Protocole n

o

1 à la Convention et note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement ayant été déposé le 6 novembre 1981, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 6

mai 1987, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 7 décembre 2000, la Cour considère que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

V.

SUR «

L’INCAPACITÉ D’EXERCER DES PROFESSIONS LIBERALES

»

28.

Sans invoquer aucun article de la Convention, le requérant se plaint de son incapacité d’exercer des professions libérales.

29.

La Cour estime que le requérant a omis d’étayer ce grief et propose de le rejeter pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

VI.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

31.

Le requérant réclame 38

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi. Il s’en remet à la Cour pour établir les frais et dépens engagés devant la Cour et devant les autorités internes dont il estime avoir droit. Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

32.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère que, statuant en équité, il y a lieu d’octroyer au requérant 3

000 EUR au titre du préjudice moral.

33.

Pour ce qui est des frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

34.

La Cour juge approprié d’assortir les sommes susmentionnées d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

;

2.

Déclare

le restant de la requête irrecevable ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

5.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

;

6.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivante

:

(i) 3

000 EUR (trois mille euros) au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

(ii) 2

000 EUR (deux mille euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

8.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

26 mai 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente