Colombi împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA COLOMBI c. ITALIA (solicitarea nr. 24824/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2009 DEFINITIVF 26/08/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza Colombi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 mai 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (n 24824/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Rosario Colombi ( La 7 decembrie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri.

La 15 noiembrie 2005, președintele secțiunii a treia a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Prin hotărârea pronunțată la 6 noiembrie 1981, tribunalul din Bergamo a declarat falimentul personal al reclamantului. La 19 septembrie 2001, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță în conformitate cu Legea Pinto. El s-a plâns de durata procedurii, precum și de incapacitatea patrimonială și personală de a deriva din faliment (limitarea dreptului la respectarea proprietăților sale, a corespondenței sale, a libertății sale de circulație, a drepturilor electorale și a posibilității de a exercita o profesie liberală).

Printr-o decizie notificată Baroului de la … Curtea a ținut cont de durata procedurii, precum și de restricțiile legate de statutul de ratat, cum ar fi cele privind libertatea de circulație, drepturile electorale, capacitatea de exercitare a profesiilor liberale. Această decizie capătă putere de lucru judecat la 12 iunie 2002, adică la 60 de zile după notificarea sa. 10. În conformitate cu luna mai 2003, Ministerul Justiției a alocat această sumă reclamantului. II.

DREPTUL INTERNE PERTINENT 11. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Cu privire la durata procedurii de faliment la care a fost supus, guvernul contestă această teză, considerând că durata procedurii a fost atribuită complexității cauzei și comportamentului reclamantului și ridicând o chestiune de epuizare a căilor de atac în calea procedurii. Pinto 13. Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la epuizarea căilor de atac (Di Sante c. Italia, 56079/00, decizia din 24 iunie 2004) și consideră că inculpații nu s-ar fi putut achita în mod eficient de hotărârea pronunțată împotriva hotărârii instanței de recurs din Peru la momentul faptelor.

Prin urmare, acest motiv trebuie declarat admisibil. 14. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că, în speță, procedura de faliment, care avea o anumită complexitate, a început la 6 noiembrie 1981 și că aceasta s-a încheiat la 11 iulie 2000. Prin urmare, a durat mai mult de 18 ani și opt luni pentru o instanță. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea constată că acesta a contribuit la prelungirea procedurii. 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Aceasta consideră că Ön Õa expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil (a se vedea De Blasi c. Italia Õ (a se vedea De Blasi c. Italia, citată anterior, §§ 19-35 Gallucci c. Italia, n 10756/02, § 22-30, 12 iunie 2007 Bertolini c. Italia, n 14448/03, §§ 23-33, 18 decembrie 2007). 16. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 17. Printr-o scrisoare din 20 octombrie 2004, reclamantul susține, de asemenea, pentru prima dată, încălcarea articolelor 17 și 34 din convenție deoarece, potrivit Legii Pinto, despăgubirea morală nu ar putea fi obținută decât pe baza unor dovezi care să ateste prejudiciul suferit.

18. Curtea consideră că acest motiv trebuie considerat ca fiind absorbit de cel întemeiat pe durata procedurii. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE, 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 4 CONVENȚIA 19. Invocând articolele 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 La Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența, de a-și respecta bunurile și libertatea de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Cu toate acestea, Curtea constată că aceste obiecții sunt admisibile. 21. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea dispozițiilor menționate anterior (a se vedea Hotărârea Luordo c. Italia 32190/96, §§ 62-97, CEDH 2003-IX; Hotărârea Blasi c. Italia, citată anterior, § 36-51 Gallucci c. Italia , citată anterior, §§ 31-40).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Õ a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea consideră că Õ a existat o încălcare a articolelor 8 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. III. Cu privire la violarea articolului 13 din Convenție 22. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală de a-l afecta în urma falimentului. Guvernul contestă această teză. 23. Curtea consideră că acest motiv trebuie declarat admisibil.

24. În ceea ce privește fondul, în lumina jurisprudenței sale (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia , citată anterior, §§ 41-46 Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77), și în lipsa unui argument convingător din partea guvernului care poate conduce la o concluzie diferită în cazul de față, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. IV. Cu privire la violarea art. 3 din PROTOCOLUL nr. 1 la CONVENȚIA 25, reclamantul se plânge de limitarea drepturilor sale electorale ca urmare a punerii sale în faliment. 26. Guvernul contestă aceste afirmații.

27. Curtea consideră că acest aspect trebuie analizat în conformitate cu art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și ia act de faptul că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului; cu toate acestea, având în vedere că hotărârea a fost depusă la 6 noiembrie 1981, reclamantul ar fi trebuit să își prezinte plângerea până la 6 mai 1987, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea care a fost introdusă la 7 decembrie 2000, Curtea consideră că acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție.

PE Fără a invoca niciun articol din Convenție, reclamantul se plânge de incapacitatea sa de a exercita profesii liberale. 29. Curtea consideră că reclamantul a omis să șteargă acest aspect și propune respingerea acestuia pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. VI. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 31. Reclamantul solicită 38. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit; el trimite Curții cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții și în fața autorităților interne pe care le consideră a avea dreptul.

Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că, hotărând în mod echitabil, este necesar să se acorde reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. 33. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul acordat reclamantului.

34. Curtea consideră că este adecvat să se ia în considerare sumele de dobânzi aferente unei rate egale cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.

PE CES, CURTEA, LA L 4 la Convenție Declară restul cererii inadmisibile; A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Dicționară în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume (i) 3 000 EUR (trei mii EUR) la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (ii) 2 000 EUR (două mii de euro), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit pe venit începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

În limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 mai 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE COLOMBI c. ITALIE (Requête n o 24824/03) ARRÊT STRASBOURG 26 mai 2009 DÉFINITIF 26/08/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Colombi c. Italie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 mai 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Le requérant est né en 1956 et réside à Stezzano (Bergame). 1. La procédure de faillite

LE DROIT INTERNE PERTINENT

11. Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Campagnano c. Italie (n o 77955/01, §§ 19-22, 23 mars 2006), Albanese c. Italie (n o 77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et Vitiello c. Italie (n o 77962/01, §§ 17-20, 23 mars 2006). EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12. Le requérant se plaint de la durée de la procédure de faillite dont il a fait l’objet. Le Gouvernement conteste cette thèse, estimant que la durée de la procédure a été imputable à la complexité de l’affaire et au comportement du requérant et soulevant une question de l’épuisement de voies de recours en cassation pour la procédure « Pinto ».

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, 1 DU PROTOCOLE N

o

1 ET 2 DU PROTOCOLE N

o

4 À LA CONVENTION

19. Invoquant les articles 8 de la Convention, 1 du Protocole n o 1 et 2 du Protocole n o 4 à la Convention, le requérant se plaint respectivement de la violation de son droit au respect de sa correspondance, au respect de ses biens et de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

22. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités patrimoniales et personnelles le touchant suite à sa mise en faillite. Le Gouvernement conteste cette thèse.

SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

25. Le requérant se plaint de la limitation de ses droits électoraux suite à sa mise en faillite.

L’INCAPACITÉ D’EXERCER DES PROFESSIONS LIBERALES

»

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »