AFFAIRE FONTANA c. ITALIE

AFFAIRE FONTANA c. ITALIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA FONTANA c. ITALIA Cerere nr. 1452/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2008 DEFINITIVF 13/02/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Fontana c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 14 octombrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 1452/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Romano Fontana ( reclamantul a sesizat Curtea la 7 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul V. Misti, avocată la Reggio Emilia. Guvernul italian (atîlul) a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, dnii I.M. Braguglia și R. Adam și M. Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 2 septembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. Reclamantul s-a născut în 1934 și își are reședința în Parma. Procedura principală la 12 martie 1985, reclamantul a adresat banca C.R.R.E. în fața Tribunalului din Reggio Emilia în cadrul unei cauze privind rambursarea daunelor suferite ca urmare a revocării contului curent (RG. nr. 645/85). 2000, 23 au fost retrimise la cererea părților, cinci din oficiu, trei au vizat cererile părților, o depunere de documente, trei prezentarea concluziilor, o discuție; printr-o hotărâre din 20 octombrie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 9 noiembrie 2000, instanța a acceptat cererea reclamantului. La 7 noiembrie 2001, recurentul a atacat această hotărâre în fața Tribunalului de apel de la Bologna. Prin Hotărârea din 4 iunie 2004, depusă la grefa din 5 ianuarie 2005, recursul a fost respins. Procedura Pinto la 12 aprilie 2002, reclamantul a introdus o hotărâre în fața Tribunalului de apel de la Bologna. Prin hotărârea din 4 iunie 2004, depusă la grefa din 5 ianuarie 2005, recursul a fost respins. 1 din Convenție (durata excesivă a procedurii) și despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite. 10. printr-o decizie din 27 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefa din 11 iunie 2002 În iulie 2002, instanța de apel a luat în considerare procedura până la data depunerii la grefa instanței de primă instanță, a constatat depășirea unei perioade rezonabile, dar a respins cererea de despăgubire a reclamantului pe motiv că Õ nu a furnizat nici o dovadă de prejudiciu. 11. Întrucât reclamantul nu a formulat recurs în recurs în casație, decizia instanței de apel a devenit definitivă până la 15 septembrie 2003. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDH 2006-...). Cu titlu preliminar, guvernul contestă decizia Curții de a examina, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei, susținând că această specie ar ridica aspecte noi. 14. Curtea amintește că posibilitatea de a examina în același timp admisibilitatea și fondul unei invocări este prevăzută în mod clar de articolele 3 din Convenție și 54A din Regulamentul de procedură. Curtea nu vede, în speță, niciun motiv de a reveni asupra deciziei de a examina în comun admisibilitatea și fondul (a se vedea, mutatis mutandis Marcello Viola c. Italia, nr. 45106/04 § 33, 5 octombrie 2006 și Bagarella c. Italia, nr. 15625/04, § 15, 15 ianuarie 2008). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 15. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Cu privire la admisibilitate 1. Neobosirea căilor de atac interne 17. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu este prevăzut în căi de atac împotriva deciziei instanței judecătorești Pinto 18. În lumina jurisprudenței sale în materie (a se vedea mutatis mutandis Delle Cave și Corrado c. Italia, 14626/03, §§ 17-20, 5 iunie 2007), Curtea respinge această excepție. 2. Calitatea de victimă 19. Pentru a afla dacă un reclamant poate să se pronunțe în sensul articolului 34 din Convenție, este necesar să se examineze dacă autoritățile naționale au recunoscut și au reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea în litigiu (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, citată anterior, §§ Cocchiarella c. Italia, citată anterior, §§ 69-98). 20. După examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că detenția este insuficientă. Prin urmare, recurentul poate oricând să-și revoca dreptul de a-și exercita dreptul de a-și asuma răspunderea în sensul articolului 34 din Convenție. 3. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv d În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se extinde de la 12 martie 1985, data depunerii cererii reclamantului în fața Tribunalului din Reggio Emilia, până la 9 noiembrie 2000, ziua depunerii la grefa hotărârii Tribunalului. Faza ulterioară acestei date nu poate fi luată în considerare de Curte, deoarece reclamantul avea obligația de a epuiza din nou căile de atac interne prin introducerea din nou a instanței judecătorești în sensul legii Pinto (a se vedea Gattuso Italia (dec.), nr. 24715/04, 18 noiembrie 2004). Prin urmare, procedura în litigiu a durat cincisprezece ani și opt luni pentru un grad de jurisdicție. 23. După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 24. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită o sumă în despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, lăsând în același timp Curții sarcina de a stabili suma care urmează să fie acordată. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unor căi de atac interne și ținând seama de întârzierile imputabile reclamantului și de landitatea litigiului, suma de 13 000 EUR. Faptul că instanța de recurs din cauza căreia nu i s-a acordat reclamantului nici o sumă în despăgubire conduce la un rezultat în mod vădit nerațional. Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și acționând în echitate, alocă reclamantului 5 850 EUR. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 28. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în fața Curții. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5 850 EUR (cinci mii opt sute cincizeci de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe suma respectivă, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va fi crescută de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale. Francoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct al Secțiunii Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

FONTANA c. ITALIE

(

Requête n

o

1452/03)

ARRÊT

STRASBOURG

13 novembre 2008

DÉFINITIF

13/02/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Fontana c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 octobre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

1452/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Romano Fontana («

le requérant

»), a saisi la Cour le 7 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

V. Misti, avocate à Reggio Emilia. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, MM.

I.M.

Braguglia et R.

Adam et M

me

E.

Spatafora, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

3.

Le 2 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1934 et réside à Parme.

A.

La procédure principale

5.

Le 12 mars 1985, le requérant assigna la banque C.R.R.E. devant le tribunal de Reggio Emilia dans le cadre d’une affaire concernant le remboursement des dommages subis suite à la révocation de son compte courant (RG. n

o

645/85).

6.

Des trente-six audiences fixées entre le 9 mai 1985 et le 21

septembre

2000, vingt-trois furent renvoyées à la demande des parties, cinq d’office, trois concernèrent les demandes des parties, une le dépôt de documents, trois la présentation des conclusions, une la discussion.

7.

Par un jugement du 20 octobre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 9

novembre 2000, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

8.

Le 7 novembre 2001, le requérant attaqua ce jugement devant la cour d’appel de Bologne. Par un arrêt du 4 juin 2004, déposé au greffe le 5

janvier 2005, l’appel fut rejeté.

B.

La procédure «

Pinto

»

9.

Le 12 avril 2002, le requérant saisit la cour d’appel d’Ancône au sens de la loi «

Pinto

» et demanda la constatation d’une violation de l’article

6

§

1 de la Convention (durée excessive de la procédure) ainsi que le dédommagement des préjudices matériels et moraux subis.

10.

Par une décision du 27 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 11

juillet 2002, la cour d’appel considéra la procédure jusqu’à la date du dépôt au greffe du jugement de première instance, constata le dépassement d’une durée raisonnable mais rejeta la demande d’indemnisation du requérant au motif qu’il n’avait fourni la preuve d’aucun dommage.

11.

Le requérant n’ayant pas formé de pourvoi en cassation, la décision de la cour d’appel devint définitive au plus tard le 15 septembre 2003.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

([GC], n

o

64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...).

EN DROIT

I.

SUR L’«

OBSERVATION PROCÉDURALE

» DU GOUVERNEMENT

13.

A titre préliminaire, le Gouvernement conteste la décision de la Cour d’examiner en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire, alléguant que la présente espèce soulèverait des aspects nouveaux.

14.

La Cour rappelle que la possibilité d’examiner en même temps la recevabilité et le fond d’une requête est clairement prévue par les articles

29

§

3 de la Convention et 54A du règlement. La Cour ne voit, en l’espèce, aucune raison de revenir sur la décision d’examiner conjointement la recevabilité et le fond (voir,

mutatis mutandis

,

Marcello Viola c. Italie

, n

o

45106/04

,

Bagarella

c. Italie

, n

o

15625/04, §

15, 15

janvier 2008).

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

16.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d’appel «

Pinto

».

18.

A la lumière de sa jurisprudence en la matière (voir,

mutatis mutandis

,

Delle Cave et Corrado c. Italie

, n

o

14626/03, §§ 17-20, 5

juin

2007), la Cour rejette cette exception.

victime

»

19.

Afin de savoir si un requérant peut se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention, il y a lieu d’examiner si les autorités nationales ont reconnu puis réparé de manière appropriée et suffisante la violation litigieuse (voir, entre autres,

Delle

Cave et Corrado c. Italie

, précité, §§

25

‑

31

;

Cocchiarella c. Italie,

précité, §§ 69-98).

20.

Après avoir examiné l’ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, la Cour considère que le redressement s’est révélé insuffisant. Partant, le requérant peut toujours se prétendre «

victime

» au sens de l’article

34 de la Convention.

21.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

22.

Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 12 mars 1985, date de l’introduction de la demande du requérant devant le tribunal de Reggio Emilia, jusqu’au 9 novembre 2000, jour du dépôt au greffe du jugement dudit tribunal. La phase postérieure à cette date ne saurait être prise en considération par la Cour car le requérant était tenu d’épuiser à nouveau les voies de recours internes en saisissant une nouvelle fois la cour d’appel au sens de la «

loi Pinto

» (voir

Gattuso

c.

Italie

(déc.), n

o

24715/04, 18 novembre 2004). La procédure litigieuse a donc duré quinze ans et huit mois pour un degré de juridiction.

23.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

25.

Le requérant réclame une somme en dédommagement du préjudice moral subi, tout en laissant à la Cour le soin de fixer le montant à octroyer.

26.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

27.

La Cour estime qu’elle aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu des retards imputables au requérant ainsi que de l’enjeu du litige, la somme de 13

000

EUR. Le fait que la cour d’appel d’Ancône n’ait octroyé au requérant aucune somme en dédommagement aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «

Pinto

», la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 5

850

EUR.

B.

Frais et dépens

28.

Le requérant n’a présenté aucune demande de remboursement de frais et dépens engagés devant la Cour. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 5

850

EUR (cinq mille huit cent cinquante euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe de section

Présidente