AKKUȘ v. TURKEY

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 70017/10 Mecit AKKUȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 mai 2015 într-un comitet compus din Paul Lummens, președinte, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Abel Campos, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 21 august 2010, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Mecit Akkuș, este un resortisant turc născut în 1945 și rezident în Reclamantul își avea reședința pe teritoriul Germaniei. El era proprietarul unui teren pe două parcele situat în districtul Bakurköy la maiestanbul. În 1979, serviciul de teren (Arsa Ofisi Genel Müdürlüüü, a luat o decizie de expropriere a terenului în cauză, precum și multe alte terenuri situate în același cartier. În iunie 1979, la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În iunie și iulie 1979, la a efectuat cercetări pentru a găsi adresa reclamantului și a solicitat comanda de jandarmerie din Bakköy, municipiul Halkôlai și la ël de la cartierul (muhtar) în cazul în care aceștia cunosc adresa reclamantului. Aceștia din urmă și-au dat seama că nu au putut găsi adresa în pofida căutării efectuate. La 13 noiembrie 1982, administrația a notificat actul de expropriere prin publicarea într-un ziar național, pe motiv că nu era posibil să se determine adresa reclamantului. Cele două parcele ale reclamantului au fost înregistrate în numele la mail-ului, la 26 februarie 1985, ca urmare a deciziilor Tribunalului de Mare Instanță din Bakurköy, care a stabilit dreptul la proprietate pentru terenurile vizate de această operațiune de expropriere. Suma stabilită de instanță a fost depusă la bancă în numele reclamantului. La 29 decembrie 2006, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță din Küçükçekmece, în vederea reparării prejudiciului cauzat de exproprierea terenului său, susținând că exproprierea nu fusese efectuată în mod corespunzător. Prin hotărârea din 19 martie 2008, tribunalul, după ce a luat cunoștință de raportul de la .. .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De facto, terenul său are o sumă de 206 500 de lire turcești (TRY aproximativ 100 500 de euro la momentul faptelor), plus dobânzi neachitate. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2009, Curtea de Casație a clasat hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță pe motivul că reclamantul nu respectase termenul prevăzut în legea de expropriere (care era în vigoare la momentul faptelor) pentru a introduce o acțiune, adică 30 de zile de la notificarea actului de expropriere prin publicare. 10. La 29 decembrie 2006, Tribunalul a respins cererea reclamantului de încuviințare, precizând că reclamantul a sesizat instanța la 24 de ani de la notificarea actului de expropriere. 11. La 26 ianuarie 2010, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. (1) și art. 6 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale, reprovocând administrația să-și ocupe teritoriul fără ca o expropriere în mod corespunzător să fi fost efectuată. Reclamantul a declarat că, așa cum el a avut în vedere în Germania, a luat cunoștință de expropriere că în decembrie 2006. El susține că a fost privat de proprietatea sa fără despăgubiri. ÎN Â 13. Reclamantul a declarat că a fost privat de proprietatea sa fără despăgubiri și contestă hotărârile pronunțate de instanțele interne care, după părerea sa, au adus atingere dreptului său de proprietate. 14. Este necesar să se examineze aceste obiecții sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 15. În această privință, Curtea constată că privarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real constituie, în principiu, un act instant și nu creează o situație continuă de preț al unui drept (a se vedea, printre altele, Malhous c. Republica Cehă (dec.) [GC], n 33071/96, CEDH 2000-XII 16. Din examinarea dosarului reiese că data exactă la care ar fi avut loc intervenția în discuție este 26 februarie 1985, data la care tribunalul de mari instanțe din Bakurköy a dispus înregistrarea terenului reclamantului în numele Trezoreriei Publice. Prin urmare, această situație se situează într-o perioadă cu mult înainte de 28 ianuarie 1987, dată la care Turcia a acceptat dreptul individual la acțiune. 17. Prin urmare, având în vedere că competența temporală a Curții se stabilește în raport cu faptele constitutive de ingerință (Blečić c. Croația [GC], 59532/00, §77, CEDH 2006 III și Šilih c. Slovenia [GC], n 71463/01, § 146, 9 aprilie 2009), obiecțiunile recurentelor sunt incompatibile cu dispozițiile convenției. Faptul că reclamantul a sesizat instanțele interne la 29 decembrie 2006 nu schimbă această constatare în măsura în care hotărârile acestor instanțe au avut ca efect exclusiv să lase în discuție interferența presupusă a fi rezultat din hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Bak (1) din Protocolul 1 intră sub incidența competenței raționale a Curții. În consecință, această parte a instanței este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul art. Mai rămâne de analizat dacă procedurile ulterioare în fața Tribunalului de Mare Instanță din Küçükçčekmece și a Curții de Casație au respectat în sine dispozițiile Convenției (consultarea Blečić, citată anterior, punctul 87). 20. În această privință, Curtea dorește în primul rând să sublinieze că respingerea cererii reclamantului de către acest tribunal nu a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa, în măsura în care nu era proprietarul terenului în cauză la data sesizării instanței. 21. Curtea subliniază apoi că faptul că reclamantul nu a putut contesta procedura de expropriere (atât asupra legalității sale, cât și asupra valorii landului) se datorează propriei sale inacțiuni. Într-adevăr, a trecut un termen lung de 24 de ani între luarea în posesie a terenului de către administrație și introducerea în justiție a acțiunii de către solicitant, fără ca acesta să fi explicat în mod convingător de ce nu i s-a permis să respecte termenele legale de sesizare a instanțelor interne. 22. Prin urmare, hotărârile instanțelor naționale, care declară inadmisibilă cererea reclamantului pentru întârziere, după ce au considerat în mod corespunzător argumentele acestuia, nu pot fi considerate arbitrare sau vădit neraționale. 23. Prin urmare, Tribunalul, în măsura în care se referă la procedurile inițiate după ratificarea Convenției de către Turcia, este vădit nefondat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 11 iunie 2015. Abel Campos Paul Lumporter Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

70017/10

Mecit AKKUȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 19 mai 2015 en un comité composé de

:

Paul Lemmens,

président,

Robert Spano,

Jon Fridrik Kjølbro,

juges,

et de Abel Campos,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 août 2010,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Mecit Akkuș, est un ressortissant turc né en 1945 et résidant à İstanbul. Il a été représenté devant la Cour par M

e

H. Türkmen, avocat à İstanbul.

2.

Le requérant résidait à l’époque des faits en Allemagne. Il était le propriétaire d’un terrain sur deux parcelles situé dans le quartier de Bakırköy à İstanbul. En 1979, le service des Domaines (Arsa Ofisi Genel Müdürlüğü, «

l’Administration

») prit une décision d’expropriation du terrain en cause ainsi que de nombreux autres terrains situés dans le même quartier.

3.

En juin 1979, l’Administration envoya au requérant l’acte d’expropriation à son adresse mentionné sur le registre foncier mais les services postaux ne parvinrent pas à notifier ce document, l’intéressé n’ayant pu y être trouvé.

4.

En juin et juillet 1979, l’Administration effectua des recherches pour trouver l’adresse du requérant et demanda au commandement de gendarmerie de Bakırköy, à la municipalité de Halkalı et à l’élu du quartier

(muhtar)

s’ils connaissaient l’adresse du requérant. Ces derniers firent savoir qu’ils n’avaient pas pu trouver l’adresse malgré les recherches effectuées.

5.

Le 13 novembre 1982, l’administration procéda à la notification de l’acte d’expropriation par voie de publication dans un quotidien national, au motif qu’il était impossible de déterminer l’adresse du requérant.

6.

Les deux parcelles du requérant furent enregistrées au nom de l’Administration le 26 février 1985 suite aux décisions de tribunal de grande instance de Bakırköy qui fixa l’indemnité d’expropriation pour les terrains concernés par cette opération d’expropriation. La somme déterminée par le tribunal fut déposée à la banque au nom du requérant.

7.

Le 29 décembre 2006, le requérant introduisit une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance de Küçükçekmece («

le tribunal

») en vue de la réparation du préjudice causé par l’expropriation de son terrain. Il alléguait que l’expropriation n’avait pas été faite en bonne et due forme.

8.

Par un jugement du 19 mars 2008, le tribunal, après avoir pris connaissance du rapport de l’expertise qu’il avait ordonnée, donna gain de cause au requérant. Il considéra que l’administration avait pris physiquement possession du terrain sans notifier sa décision d’expropriation à l’intéressé. En conséquence, le tribunal estima que le requérant avait droit à une indemnité pour expropriation

de facto

de son terrain d’un montant de 206

500

livres

turques (TRY

-

environ 100

500

euros à l’époque des faits), augmentée d’intérêts moratoires.

9.

Par un arrêt du 27 janvier 2009, la Cour de cassation cassa le jugement rendu par la juridiction de première instance au motif que le requérant n’avait pas respecté le délai prévu dans la loi d’expropriation (qui était en vigueur à l’époque des faits) pour introduire une action, soit 30

jours suivant la notification de l’acte d’expropriation par voie de publication.

10.

L’affaire lui ayant été renvoyée, le tribunal rejeta cette fois la demande du requérant pour forclusion en précisant que le requérant avait saisi le tribunal le 29 décembre 2006, soit 24 ans après la notification de l’acte d’expropriation.

11.

Le 26 janvier 2010, la Cour de cassation confirma ce jugement.

GRIEFS

12.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1 et l’article 6 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte à son droit au respect de ses biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé son terrain sans qu’une expropriation en bonne et due forme n’ait été effectuée. Le requérant allègue que comme il résidait en Allemagne il n’a pris connaissance de l’expropriation qu’en décembre 2006. Il soutient avoir été privé de sa propriété sans indemnisation.

EN DROIT

13.

Le requérant allègue qu’il a été privé de son bien sans indemnisation et il conteste les décisions rendues par les tribunaux internes qui, d’après lui, ont porté atteinte à son droit de la propriété.

14.

Il convient d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1.

15.

La Cour constate à cet égard que la privation d’un droit de propriété ou d’un autre droit réel constitue en principe un acte instantané et ne crée pas une situation continue de «

privation d’un droit

» (voir, entre autres,

Malhous c. République tchèque

(déc.) [GC], n

o

33071/96, CEDH 2000-XII).

16.

Il ressort de l’examen du dossier que la date précise à laquelle l’ingérence alléguée aurait eu lieu est le 26 février 1985, date à laquelle le tribunal de grande instance de Bakırköy a ordonné l’enregistrement du terrain du requérant au nom du Trésor Public. L’ingérence alléguée se situe donc dans une période bien antérieure au 28 janvier 1987, date à laquelle la Turquie a accepté le droit de recours individuel.

17.

Dès lors, étant donné que la compétence temporelle de la Cour se détermine par rapport aux faits constitutifs de l’ingérence alléguée (

Blečić c.

Croatie [GC],

n

o

59532/00, §77, CEDH 2006

‑

III, et

Šilih c.

Slovénie

[GC], n

o

71463/01, § 146, 9 avril 2009), les griefs des requérants sont incompatibles

ratione

temporis

avec les dispositions de la Convention. Le fait que le requérant a saisi les tribunaux internes le 29 décembre 2006 ne change rien à ce constat dans la mesure où les décisions de ces tribunaux ont eu pour seul effet de laisser subsister l’ingérence supposée être résultée du jugement du tirbunal de grande instance de Bakırköy du 26 février 1985, jugement qui était par lui-même susceptible de violer les droits du requérant (

Blečić,

précité, § 85).

18.

En conséquence, l’examen des griefs tirés de l’article 1 du Protocole

n

o

1 échappe à la compétence

ratione temporis

de la Cour. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en vertu de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci.

19.

Il reste encore à examiner si les procédures ultérieures devant le tribunal de grande instance de Küçükçekmece et la Cour de cassation ont en soi respecté les dispositions de la Convention (consulter

Blečić,

précité, §

87).

20.

À cet égard, la Cour tient d’abord à souligner que le rejet de la demande du requérant par ce tribunal n’a pas eu pour effet de le priver de son bien, dans la mesure où l’intéressé n’était pas le propriétaire du terrain en question à la date de la saisine du tribunal.

21.

La Cour souligne ensuite que le fait que le requérant n’a pas pu contester la procédure d’expropriation (tant sur sa légalité que sur le montant de l’indemnité) est dû à sa propre inaction. En effet, un long délai de 24 ans s’est écoulé entre la prise de possession du terrain litigieux par l’administration et l’introduction de l’action en justice par le requérant, sans que ce dernier ait expliqué de manière convaincante pourquoi il ne lui a pas été possible de respecter les délais légaux de saisine des tribunaux internes.

22.

Dès lors, les décisions des juridictions nationales, déclarant irrecevable la demande du requérant pour tardiveté, après avoir dûment considéré les arguments de celui-ci, ne sauraient être considérées comme arbitraires ou manifestement déraisonnables.

23.

Il s’ensuit que le grief du requérant, pour autant qu’il concerne les procédures entamées après la ratification de la Convention par la Turquie, est manifestement mal fondé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 11 juin 2015.

Abel Campos

Paul Lemmens

Greffier adjoint

Président