SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 27043/15 Ömer çEL În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a sesizat Curtea la 20 mai 2015 (în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu privire la decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului turc) A se vedea nota de subsol 1. Cererea se referă la o procedură de expropriere care, potrivit reclamantului, nu a fost efectuată în mod corespunzător de către administrație. La 2 decembrie 1985, administrația a expropriat reclamantul de proprietatea sa. La 28 aprilie 1986, administrația a pus o sumă în contul bancar deschis pentru circumstanțe. Cu toate acestea, serviciile poștale nu au reușit să informeze reclamantul la ordonanța de expropriere, la ) de la a kitelli-Ziyagökalp și la comanda jandarmeriei Bak La 29 februarie 1988, la 30 iulie 1990, terenul a fost înregistrat în registrul funciar în numele administraiei. 10. La 13 ianuarie 2009, reclamantul a intentat în fața instanțelor interne o acțiune în despăgubire pentru exproprierea de facto a terenului său de către administrația națională. 11. Instanțele naționale l-au exonerat de cererea sa pe motiv că notificarea ordonanței de expropriere a fost legală și că reclamantul care intentase o acțiune în despăgubire aproximativ 21 La 21 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a respins recursul individual introdus de solicitant. Această decizie a fost notificată avocatului reclamantului la 21 ianuarie 2015. 1, reclamantul declară că a fost privat de proprietatea sa fără a fi despăgubit și susține că administrația sa este adecvată în fața normelor care reglementează exproprierea formală. De asemenea, se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție. Curtea constată că autoritățile au întreprins demersurile necesare pentru a informa reclamantul că va fi expropriat de proprietatea sa și că au depus o sumă în temeiul dreptului de proprietate într-un cont bancar deschis pentru circumstană. 15. Aceasta arată că adresa nu a putut fi găsită și că, prin urmare, administrația a publicat anunțul de expropriere în presă. În jur de douăzeci și unu de ani de la această publicație, dl Calelik a inițiat o acțiune în despăgubire pentru că a fost expropriat de fapt de terenul său. 16. Or, instanțele naționale au considerat că exproprierea a fost finalizată în mod corespunzător de către autorități în conformitate cu articolele 28 și 35 din Legea nr. 7201 privind notificările, că terenul fusese înregistrat în mod regulat în registrul funciar în numele administrației și că reclamantul nu a introdus acțiunea în termenul legal stabilit 17. Curtea reamintește că, în primul rând, revine autorităților naționale și, în special, instanțelor, instanțelor, instanțelor de judecată și instanțelor de judecată (Slivenko c. Letonia [GC], n 48321/99, § 105, CEDH 2003 X, și Jahn și alții c. Germania [GC], n 46720/99 și 2 altele, § 86, CEDH 2005 VI).La rândul său, aceasta se bucură de o competență limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern, mai ales dacă nici un element din dosar nu îi permite să ajungă la concluzia că autoritățile naționale au făcut dispoziții legale în cauză o aplicare vădit eronată sau care duce la concluzii arbitrare [Beyeler c. Italia [GC], nr 33202/96, § 108 CEDH 2000 I 18. Curtea nu percepe niciun element care să sugereze că încheierea instanțelor naționale ar fi lipsită de orice temei juridic sau contrar dispozițiilor dreptului intern 19. În această privință, Comisia observă că afirmațiile reclamantului constau în principal în a critica interpretarea și aplicarea dreptului intern ale instanțelor naționale, precum și soluția aleasă de acestea. Or, Curtea nu are sarcina de a înlocui instanțele naționale în aprecierea și interpretarea dispozițiilor legale, cu excepția cazului în care se constată că deciziile lor sunt afectate derbitrar sau deiraționalitate vădită. În cazul de față, aceasta nu vede nimic arbitral sau în mod vădit rezonabil în aprecierea instanțelor naționale, care au considerat că nimic nu înseamnă că diligența nu a fost efectuată de către administrație pentru a determina adresa reclamantului pentru a notifica acestuia ordinul de expropriere. 20. Prin urmare, obiecțiile formulate de reclamant pe teren la art. 6 din convenție sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alineatul (4). În ceea ce privește declarația de pierdere a dreptului de proprietate asupra terenului fără despăgubiri, Curtea constată că reclamantul nu oferă nicio explicație pentru întrebarea de ce nu a retras suma de la mai puțin de expropriere care fusese depusă la bancă de către administrație. 22. În plus, având în vedere că instanțele interne au sesizat instanțele la aproximativ 21 de ani de la publicarea unui aviz de expropriere, adică în afara termenului legal acordat, nu se poate trece la termenul pentru care au epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. 23. De asemenea, Curtea declară inadmisibile obiecțiunile formulate de reclamant pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 noiembrie 2021. {semnătură_p_2} Hasan Bakurc aleš Pejchal Grefier adjunct Președinte
Requête n
o
27043/15
Ömer ÇELİK
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme, siégeant le 12 octobre 2021 en un comité composé de
:
Aleš Pejchal,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Vu
:
la requête n
o
27043/15 contre la Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Ömer Çelik («
le requérant
») né en 1958 et résidant à Edirne, représenté par M
e
mai 2015
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement turc («
le Gouvernement
»), représenté par M. Hacı Ali Açıkgül, directeur du service des droits de l’homme auprès du ministre de la Justice de Turquie, co-agent de la Turquie auprès de la Cour européenne des droits de l’homme,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête porte sur une procédure d’expropriation qui n’aurait pas, selon le requérant, été menée en bonne et due forme par l’administration.
2.
Le 2 décembre 1985, l’administration décida d’exproprier le requérant de son bien.
3.
Le 28 avril 1986, l’administration déposa une somme au titre de l’indemnité d’expropriation sur un compte bancaire ouvert pour la circonstance.
4.
Toutefois, les services postaux ne parvinrent pas à notifier au requérant l’ordonnance d’expropriation, l’intéressé n’ayant pu être trouvé.
5.
L’administration demanda alors à la Direction de l’état civil de Bakırköy, au centre des impôts fonciers de Küçükçekmece, à la Direction du cadastre et du registre foncier de Bakırköy, à l’élu du quartier (
muhtar
) de İkitelli-Ziyagökalp et au commandement de la gendarmerie de Bakırköy, l’adresse de l’intéressé.
6.
Malgré les recherches entreprises, la notification de l’ordonnance d’expropriation ne put être faite au motif que l’intéressé n’était pas connu à la dernière adresse qu’il avait indiquée.
7.
L’administration décida alors de procéder à une notification par voie de publication dans la presse, au motif qu’il était impossible de déterminer l’adresse de M. Çelik.
8.
La publication eut lieu le 29 février 1988.
9.
Le 30 juillet 1990, le terrain fut enregistré au registre foncier au nom de l’administration.
10.
Le 13 janvier 2009, le requérant intenta devant les tribunaux internes un recours en indemnisation pour expropriation de fait de son terrain par l’administration.
11.
Les juridictions nationales le déboutèrent de sa demande au motif que la notification de l’ordonnance d’expropriation avait été régulière et que le requérant qui avait intenté une action en indemnisation environ 21
ans après la date de la publication de celle-ci était forclos à le faire.
12.
Le recours individuel introduit par le requérant fut également rejeté par la Cour constitutionnelle. Cette décision fut notifiée à l’avocat du requérant le 21 janvier 2015.
13.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant allègue qu’il a été privé de son bien sans être indemnisé et soutient que l’administration s’est approprié son terrain au mépris des règles régissant l’expropriation formelle. Il se plaint également d’une violation de son droit à un procès équitable au sens de l’article 6 de la Convention.
14.
La Cour observe que les autorités ont entrepris les démarches nécessaires pour informer le requérant qu’il allait être exproprié de son bien et qu’elles ont déposé une somme au titre de l’indemnité d’expropriation sur un compte bancaire ouvert pour la circonstance.
15.
Elle relève que l’adresse de l’intéressé n’a pas pu être trouvé et que dès lors l’administration a publié l’avis d’expropriation dans la presse. Ce n’est qu’environ vingt et un ans après cette publication que M. Çelik a intenté une action en indemnisation soutenant qu’il avait été exproprié de fait de son terrain.
16.
Or les juridictions nationales ont considéré que l’expropriation avait été menée à terme en bonne et due forme par les autorités conformément aux articles 28 et 35 de la loi n
o
7201 relative aux notifications, que le terrain avait régulièrement été enregistré au registre foncier au nom de l’administration et que le requérant n’avait pas introduit son recours dans le délai légal imparti.
17.
La Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (
Slivenko c. Lettonie
[GC], n
o
48321/99, §
‑
X, et
Jahn et autres c. Allemagne
[GC], n
os
46720/99 et 2
autres, § 86, CEDH 2005
‑
VI). Elle jouit pour sa part d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne, surtout si aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que les autorités nationales ont fait des dispositions légales en cause une application manifestement erronée ou aboutissant à des conclusions arbitraires (
Beyeler c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
18.
La Cour n’aperçoit aucun élément donnant à penser que la conclusion des juridictions nationales fût dénuée de tout fondement juridique ou contraire aux dispositions du droit interne.
19.
Elle observe à cet égard que les allégations du requérant consistent en réalité principalement à critiquer l’interprétation et l’application du droit interne faites par les juridictions nationales ainsi que la solution que celles-ci ont retenue. Or la Cour n’a pas pour mission de se substituer aux tribunaux nationaux dans l’appréciation et l’interprétation des dispositions légales, sauf s’il apparaît que leurs décisions sont entachées d’arbitraire ou d’irrationalité manifeste. En l’espèce, elle ne voit rien d’arbitraire ou de manifestement déraisonnable dans l’appréciation faite par les juridictions nationales, lesquelles ont estimé que rien n’indiquait que des diligences sérieuses n’avaient pas été accomplies par l’administration pour déterminer l’adresse du requérant afin de lui notifier l’ordonnance d’expropriation.
20.
Il s’ensuit que les griefs formulés par le requérant sur le terrain de l’article
6 de la Convention sont manifestement mal fondés au sens de l’article
35 § 3 de la Convention et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 § 4.
21.
En ce qui concerne l’allégation de la perte de propriété du terrain sans indemnisation, la Cour observe que le requérant n’apporte aucune explication à la question de savoir pourquoi il n’a pas retiré le montant de l’indemnité d’expropriation qui avait été déposé à la banque par l’administration.
22.
De plus, ayant saisi les tribunaux internes environ vingt et un ans après la publication de l’avis d’expropriation, c’est-à-dire hors du délai légal imparti, l’intéressé ne peut passer pour avoir épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35
23.
Aussi, à l’aune de ce qui précède, la Cour déclare également irrecevables les griefs formulés par le requérant sur le terrain de l’article
1 du Protocole n
o
1, en application de l’article 35 §§ 1 et 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 18 novembre 2021.
{signature_p_2}
Hasan Bakırcı
Aleš Pejchal
Greffier adjoint
Président