AFFAIRE YÜKSELLER LTD. ȘTİ. c. TURQUIE

Cererea privește indemnizarea parțială a reclamantei pentru exproprierea de facto a bunurilor sale. Reclamanta invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. ÎN FAPT

Reclamanta este o societate cu răspundere limitată de drept turc cu sediul la Mersin. A fost reprezentată de d-ra K. Coșar, avocat care practică la Ankara.

Guvernul a fost reprezentat de agenții săi.

Societatea reclamantă era proprietară a trei terenuri situate la marginea drumului Güroymak – Muș (secțiunea (pafta) nr. 9, parcelele nr. 1745, 1746 și 1747), cu o suprafață totală de 68.050 m².

La 20 octombrie 2000, reclamanta a inițiat o acțiune de daune și interese în fața tribunalului de primă instanță din Güroymak ("TPI") pentru a obține repararea prejudiciului cauzat de exproprierea de facto a unei părți a terenurilor menționate mai sus în cadrul refacerii drumului care le învecinează. La acest titlu, a cerut o indemnizație de 2.927.760.000 lire turce (TRL) [1] (adică aproximativ 5.090 euro (EUR) la acel moment), sub rezerva drepturilor pentru restul.

La 27 martie 2002, TPI a dat câștig de cauză reclamantei. Pe baza, în special, a rapoartelor de expertiză pe care le-a solicitat, a considerat că o parte a terenurilor cu o suprafață de 19.248 m² fusese expropriată de facto. La acest titlu, a acordat 1.924.848.000 TRL (aproximativ 1.600 EUR) reclamantei, sub rezerva restului dreptului la indemnizare pentru partea litigioasă.

La 4 februarie 2003, Curtea de Casație a infirmat această sentință. A remarcat că terenurile litigioase erau parcele cadastrale (kadastro parseli), adică terenuri situate în afara unei zone urbanizate sau urbanizabile conform unui plan de urbanism, în timp ce terenurile reținute pentru a determina, prin comparație, valoarea bunurilor expropriate erau parcele urbane (imar parseli), adică parcele situate în perimetrul unui plan de urbanism. Pentru a dobândi această calitate, o parte a suprafeței lor (putând ajunge până la 35%) fusese transferată autorităților la titlul de participare la cheltuielile de amenajare (düzenleme ortaklık payı) la momentul realizării lucrărilor de amenajare urbană și a adoptării planului de urbanism. Din aceste motive, trebuia să se deducă 35% din valoarea reținută prin comparație pentru a fixa suma indemnizației de expropiere.

Reclamanta a format o contestație pentru rectificarea hotărârii.

La 10 iunie 2003, Curtea de Casație a rectificat hotărârea din 4 februarie 2003 și a trimis dosarul la TPI pentru reexaminare. A estimat că vânzările bunurilor reținute pentru comparație au avut loc după data de referință pentru determinarea valorii bunurilor litigioase, în timp ce ar fi trebuit să fie invers.

La 22 aprilie 2005, judecătorul TPI a efectuat o vizitare a locului în compania a două comisii de experți.

La 27 aprilie 2005, prima comisie de experți a prezentat raportul său, care a fost apoi completat de un raport suplimentar. Din aceasta rezultă că parcelele litigioase (nr. 1745, 1746 și 1747) au fost rezultatul împărțirii unei parcele anterioare (nr. 563). În plus, rapoartele indicau că în 2004, adică după data introducerii acțiunii reclamantei în fața TPI, cele trei parcele litigioase au făcut parțial obiectul unui remembrement în cadrul lucrărilor de amenajare urbană și au fost împărțite în mai multe parcele urbane noi. Cu toate acestea, conform raportului suplimentar, o parte a parcelelor litigioase, cu o suprafață totală de 9.304,95 m², nu fusese inclusă în perimetrul lucrărilor de amenajare urbană și al planului de urbanism care a rezultat din acestea. Această parte era încă înregistrată în registrul cadastral sub numerele sale anterioare de parcelă.

În rapoartele lor, experții au procedat la estimarea suprafeței părții ocupate de drum în cauză, în funcție de limitele parcelelor anterioare și a celor rezultate din lucrările de amenajare urbană ("parcelele noi").

Privind situația anterioară lucrărilor de amenajare urbană, au remarcat că partea ocupată de drum corespundea unei suprafețe de 22.368,76 m² a parcelei nr. 563 și a parcelelor nr. 1745, 1746 și 1747.

Privind situația ulterioară lucrărilor de amenajare, au indicat că o parte a parcelelor noi cu o suprafață totală de 1.189,74 m² era ocupată de drum. Cu toate acestea, au adăugat că partea menționată mai sus de 9.304,95 m², care nu fusese supusă lucrărilor de amenajare urbană, era de asemenea ocupată de drum. Au concluzionat deci că suprafața totală a părții ocupate de administrație era de 10.494,69 m².

Conform experților, diminuarea astfel observată a suprafeței părții terenurilor litigioase ocupate de drum rezulta din faptul că parcelele noi fusesera deplasate spre nord la momentul remembramentului parcelar realizat în cadrul amenajării urbane.

Experții au adăugat de asemenea că dosarul conținea documente datând din 1954 și privind exproprierea formală a unei părți de 17.170 m² a parcelei anterioare nr. 563, din care au rezultat terenurile litigioase. Ei au concluzionat că, în cazul în care tribunalul ar considera regulată această expropiere din 1954, suprafața totală a părții ocupate de drum nu ar depăși pe cea indicată în actul de expropiere în cauză. În caz contrar, partea ocupată de drum ar fi de 10.494,69 m².

La 1 iunie 2005, o a doua comisie de experți a prezentat raportul său, care a fost apoi completat de rapoartele suplimentare datate din 30 iunie și 30 decembrie 2005.

Aceste rapoarte repreau concluziile primei comisii de experți și indicau că suprafața totală a părții terenurilor reclamantei ocupate de administrație era de 10.494,69 m² (9.304,95 m² și 1.189,74 m²). Aceste rapoarte confirmau că partea de 9.304,95 m² nu era afectată de lucrările de amenajare și remembramentul pe care le implica, că această parte era încă înregistrată în registrul cadastral în numele reclamantei și că era ocupată de administrație.

În rapoartele lor, experții au indicat de asemenea că 29,53% din proprietatea părții care fusese supusă lucrărilor de amenajare urbană fu prelevată de administrație la titlul de participare la cheltuielile de amenajare și că societatea reclamantă rămânea proprietară a unei părți de 41.771,56 m² din terenurile rezultate din lucrările de amenajare urbană.

Experții au procedat apoi la estimarea valorii terenurilor ocupate de administrație. În cazul în care TPI ar estima că planul de amenajare urbană era valid, valorile părților ocupate ar fi următoarele: – 218.666,32 lire turce noi (TRY) pentru partea de 9.304,95 m²; – 37.298,89 TRY pentru cea de 1.189,74 m². În cazul în care TPI ar considera că planul de amenajare urbană nu era valid, partea ocupată a parcelelor nr. 1745, 1746 și 1747 (rezultate din parcela anterioară nr. 563) ar fi de 22.368,76 m², a cărei valoare estimată s-ar ridica în acest caz la 525.665,86 TRY.

La 1 martie 2006, TPI a respins cererea reclamantei. A considerat că o parte a parcelei nr. 563, din care au rezultat terenurile litigioase, fusese expropriată formal în 1954 și că partea ocupată de administrație în cadrul refacerii drumului era parte din aceea expropriată.

La 31 octombrie 2006, Curtea de Casație a infirmat această sentință. A considerat că terenurile litigioase nu fusesera supuse unei expropieri valabile în 1954 și că TPI trebuia să se conformeze hotărârii din 10 iunie 2003 (§9 mai sus).

La 5 decembrie 2007, judecând pe calea rechizitoriului, TPI a dat parțial câștig de cauză reclamantei. A considerat că partea expropriată de facto era de 1.189,74 m² și a acordat reclamantei 2.927,76 TRY (aproximativ 1.680 EUR), majorat cu dobânzi legale de la data introducerii acțiunii, sub rezerva restului dreptului la indemnizare pentru această parte a terenului. Privind partea cu o suprafață de 9.304,95 m², a estimat că aceasta era parte din prelevarea efectuată în favoarea administrației la titlul de participare la cheltuielile de amenajare.

La 10 iunie 2008, Curtea de Casație a respins recursurile formate împotriva acestei sentințe.

Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 2008, care a fost notificată reclamantei la 5 ianuarie 2009, Curtea de Casație a respins recursurile în rectificare a hotărârii formate de părți.

La 27 mai 2009, la cererea reclamantei, TPI a judecat asupra părții rezervate în sentința sa din 5 decembrie 2007 și i-a acordat la acest titlu suma de 37.371 TRY, majorată cu dobânzi legale de la data introducerii primei sale acțiuni.

La 5 aprilie 2010, pe recursul administrației, Curtea de Casație a confirmat această sentință aducând o corecție privind suma acordată. Considerând că suma rezervată în sentința din 5 decembrie 2007 era de 34.371,13 TRY, a modificat dispozitivul sentinței din 27 mai 2009 în sensul acesta.

Conform elementelor din dosar, administrația a procedat la 29 iulie și 6 septembrie 2010 la plata sumelor acordate de TPI, asortite cu dobânzi la rata legală.

După finalizarea lucrărilor și adoptarea unui plan de urbanism, parcelele noi astfel create devin parcele urbanizabile beneficiind de infrastructura necesară și dobândesc statutul de "parcele urbane" (imar parseli), pe când anterior erau simple "parcele cadastrale" (kadastro parseli) beneficiind de o constructibilitate limitată și sub anumite condiții. Această caracteristică determină o creștere considerabilă a valorii de piață a terenurilor în cauză (vezi Seyhan c. Turcia (decizie), nr. 45810/99, 20 mai 2008, și Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. c. Turcia, nr. 32600/03, 22 septembrie 2009).

Cesiunea către autorități a unei părți a suprafeței bunurilor situate în perimetrul lucrărilor de amenajare, numită "participare la cheltuielile de amenajare", este o formă de retur de către proprietari către autorități a unei părți din plus-valoarea considerabilă generată de amenajarea cartierului lor.

Rata maximă a contribuției era, la epoca faptelor, de 35% din suprafața parcelei inițiale.

Părțile relevante ale articolului 18 în vigoare la acea epocă se citesc după cum urmează: "(...) La redistribuirea terenurilor urbane sau rurale care au fost amenajate de municipii sau prefecturi, o suprafață suficientă poate fi reținută la titlul de "participare la costul amenajării urbane" ca contrapartidă la revalorizarea acestor terenuri. Partea reținută nu poate depăși 35% din suprafața terenului anterior amenajării și nu poate fi folosită decât pentru servicii publice, cum ar fi drumuri, piață publică, parcare, parc, zonă verde, loc de cult sau post de poliție. (...) Dacă este necesar să se procedeze la exproprierea unei părți dintr-un lot de teren, suprafața de reținut la titlul de participare la costul amenajării urbane nu poate fi bazată decât pe restul terenului care nu a fost expropriat. (...)"

Ordinanța prezidențială nr. 809 din 7 martie 2019 publicată în Jurnalul oficial la 8 martie 2019 este descrisă în hotărârea Kaynar și alții c. Turcia (nr. 21104/06 și 2 alții, § 24, 7 mai 2019). ÎN DROIT

Guvernul contestă aceste teze.

Având în vedere formularea inițială a motivei de contestare a reclamantei (§35 mai sus) și observațiile sale explicite prezentate ulterior, și neobstante întrebările puse de Curte la momentul comunicării cererei Guvernului, Curtea consideră că reclamanta nu se plânge nici de insuficiența ratelor dobânzii nici de o depreciare monetară necompensată de dobânzile legale și că motiva sa de contestare se limitează la pretenția că nu ar fi beneficiat de indemnizație pentru întregul bun din care ar fi fost privată printr-o expropiere de facto.

În primul rând, estimează că reclamanta ar fi trebuit să formeze un recurs împotriva sentinței TPI din 27 mai 2009 (§26 mai sus), pronunțată în cadrul celei de-a doua proceduri.

În al doilea rând, o reproșează reclamantei cu privire la neattacarea în justiție a planului de urbanism. La acest nivel, susține că partea cu o suprafață de 9.304,95 m² ar fi fost prelevată de administrație la titlul de participare la costul amenajării terenului, și aceasta în virtutea planului de urbanism.

În plus, invită Curtea să declare motiva de contestare inadmisibilă pentru lipsă evidentă de temei întrucât nu vede nici un motiv să se abată de la concluziile instanțelor naționale.

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului.

Privind prima excepție, Curtea observă că a doua procedură – în cadrul căreia reclamanta nu a format recurs în casație – privea doar partea rezervată în sentința TPI din 5 decembrie 2007. Motiva de contestare a reclamantei nevisând a doua procedură, trebuie respinsă această excepție.

Privind absența de recurs împotriva planului de urbanism, Curtea observă că reclamanta se plânge, ca motiv principal, de neindemnizarea pe baza situației anterioare lucrărilor de amenajare urbană. Ca motiv subsidiar, susține că ar fi trebuit să fie indemnizată pentru întreaga parte cu o suprafață de 10.494,69 m² și nu doar pentru cea de 1.189,74 m², care corespundea conform ei suprafeței ocupate a terenurilor sale după aceste lucrări (§35 mai sus).

Pentru cât privește plângerea reclamantei de absență de indemnizare pentru suprafața calculată conform situației anterioare lucrărilor de amenajare urbană, Curtea observă că această suprafață a fost diminuată datorită remembramentului parcelar și deplasării parcelelor în cauză în cadrul amenajării urbane (§15 mai sus). Calculul de suprafață efectuat de experți privind situația anterioară planului de amenajare nu putea fi luat în considerare decât dacă planul de urbanism ar fi fost declarat nevalid (§20 mai sus). Or, reclamanta nu a atacat niciodată în justiție planul de urbanism.

În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanta nu poate se baza pe situația anterioară lucrărilor de amenajare urbană, deoarece aceasta nu a oferit instanțelor interne posibilitatea de a se pronunța asupra oricărei pierderi de proprietate rezultând din lucrările de amenajare urbană. Curtea acceptă deci excepția de neepuizare cât privește motiva de contestare referitoare la situația anterioară lucrărilor de amenajare urbană.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Privind situația ulterioară lucrărilor de amenajare urbană și absența de indemnizare pentru partea cu o suprafață de 9.304,95 m², Curtea consideră că reclamanta poate fi considerată că a epuizat căile de recurs interne în măsura în care aceasta a sesizat instanțele de judecată de o cerere de daune și interese pentru prejudiciul pe care estima că l-a suferit din cauza exproprierii de facto a terenurilor sale.

Deci, Curtea respinge excepția de neepuizare a căilor de recurs interne, cât privește motiva de contestare bazată pe absența de indemnizare a reclamantei pentru partea de 9.304,95 m² a terenurilor sale.

În sfârșit, constatând că această parte a cererei nu este în mod evident neîntemeiat nici inadmisibilă din alt motiv vizat la art. 35 al Convenției, Curtea o declară admisibilă.

Ea susține că ar fi trebuit să fie indemnizată pentru întreaga parte de 10.494,69 m² și nu doar pentru o suprafață de 1.189,74 m² deoarece rapoartele de expertiză arătau o expropiere de facto a întregii acestei părți.

Guvernul estimează că deciziile instanțelor interne se bazau pe rapoartele de expertiză și în special pe cel din 27 aprilie 2005. Conform acestuia, raportul menționa că partea expropriată de facto era de 10.494,69 m², din care o parte de 9.304,95 m² ar fi fost prelevată la titlul de participare la costul amenajării urbane.

El susține că această prelevare era prevăzută de legea nr. 3194 privind urbanismul și că urmăreau un scop de utilitate publică. În plus, susține că în speță, deducerea privind partea astfel prelevată ar fi fost făcută la momentul determinării valorii terenurilor deoarece acestea fusesera expropriate de facto înainte de lucrările de amenajare urbană.

Guvernul concluzionează că nu exista o contradicție între concluziile rapoartelor de expertiză și cele ale instanțelor naționale și că deciziile interne nu erau entachate de arbitrar sau deficiențe manifeste.

Curtea observă că părțile sunt de acord asupra faptului că ocuparea unei părți a terenurilor reclamantei de administrație se analizează ca o ingerință în exercitarea de către reclamantă a dreptului ei la respectul bunurilor.

La acest nivel, ea reamintește că orice atingere la dreptul la respectul bunurilor trebuie să menajeze un "echilibru just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, printre altele, Perdigão c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 24768/06, § 63, 16 noiembrie 2010).

Curtea estimează că nu este chemată să se pronunțe, în speță, asupra chestiunii de a ști pe ce bază ar fi trebuit instanțele naționale să fixeze indemnizația. Într-adevăr, ea nu poate substitui tribunalelor turce pentru a determina criteriile de reținut pentru estimarea valorii terenurilor expropriate de facto și fixarea sumelor datorate care ar rezulta din acestea, rolul ei constând mai ales în a se asigura că deciziile tribunalelor naționale nu sunt entachate de arbitrar sau iraționalitate manifestă (vezi Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [Marea Cameră], nr. 73049/01, § 83, CEDO 2007-I, și Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turcia, nr. 30502/96, § 38, 24 aprilie 2003).

În speță, Curtea observă că terenul litigios a fost supus mai multor expertize, efectuate de două comisii de experți, de compoziție diferită. Din rapoartele de expertiză rezultă că ca urmare a lucrărilor de amenajare, partea terenului reclamantei corespunzând drumului era cu o suprafață totală de 10.494,69 m² (paragrafele 14 și 18 mai sus), ceea ce nu este contestat de Guvern. Or reclamanta a fost indemnizată doar pentru o suprafață de 1.189,74 m². La acest nivel, instanțele interne au considerat că restul părții ocupate, cu o suprafață de 9.304,95 m², era parte din prelevarea efectuată de administrație la titlul de participare la costul amenajării terenului (§23 mai sus).

Pe acest punct, Guvernul susține că afirmația instanțelor interne se baza pe rapoartele de expertiză. Totuși, Curtea observă că nimic în rapoartele de expertiză nu permite a stabili că această parte de 9.304,95 m² a fost prelevată la titlul de participare la costul amenajării terenului. Dimpotrivă, rapoartele stabileau că această parte nu era afectată de lucrările de amenajare și remembramentul pe care le implica (paragrafele 11 și 18 mai sus).

În plus, Curtea observă că, conform experților, 29,53% din partea terenului care fusese supusă lucrărilor de amenajare urbană, adică partea excludând pe cea de 9.304,95 m², a fost prelevată la titlul de participare la costul amenajării terenului, ceea ce nu este obiectul prezentei cereri (§19 mai sus). Pe acest punct, Curtea nu poate observa decât că nici Guvernul nici instanțele interne nu au explicat cum și pe ce bază juridică partea exclusă din lucrările de amenajare urbană ar fi putut fi supusă unei prelevări la titlul de participare la costul amenajării terenului.

Curtea admite, cu certitudine, că rapoartele de expertiză nu legau instanțele interne și că acestea din urmă puteau deci decide să nu urmeze concluziile experților. Cu toate acestea, în scopul respectării articolului 1 din Protocolul nr. 1, era responsabilitate a acestor instanțe să expună motivele pentru care acestea respingeau aceste concluzii, cu atât mai mult cu cât piesa din dosar nu permite Curții să pună în discuție aceste concluzii.

La acest nivel, Curtea reamintește că garanțiile proceduale ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 implică că absența unei obligații pentru tribunale de a expune în mod suficient motivele pe care se bazează deciziile lor ar face teoretice și iluzoare drepturile garantate de Convenție. Fără a cere un răspuns detaliat la fiecare argument al plângitorului, această obligație presupune, totuși, că partea vătămată să poată se aștepta la un tratament atent și grijuliu al pretenții sale esențiale (Gereksar și alții c. Turcia, nr. 34764/05 și 3 alții, § 54, 1 februarie 2011, și referințele care figurează acolo).

Ca urmare, în pofida competenței limitate pe care o are să cunoască de erori de fapt sau de drept pretinse a fi comise de instanțele naționale, Curtea estimează că modul în care acestea au motivat absența de indemnizare a reclamantei pentru partea de 9.304,95 m² nu permite concluziona că echilibrul just ce trebuie să domnească între interesul general și imperativele salvgardării drepturilor reclamantei a fost menținut (vezi, mutatis mutandis, Kutlu și alții c. Turcia, nr. 51861/11, §§ 73 și 75, 13 decembrie 2016).

Deci, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamanta revendică 1.000.000 EUR, asortiți cu dobânzi la rata de rescont, de la data introducerii cererei, fără a preciza totuși dacă cererea sa privește prejudiciul material și/sau moral pe care o fi suferit.

Referindu-se la hotărârea Kaynar și alții c. Turcia (nr. 21104/06 și 2 alții, 7 mai 2019), Guvernul cere Curții să raze din rol partea cauzei privind cererea formulată la titlul articolului 41. Ca motiv subsidiar, o invită pe Curte să respingă pretenția reclamantei, care, conform acestuia, privește doar prejudiciul material.

Reclamanta răspunde că comisia de indemnizare creată de legea nr. 6384 nu este în măsură să ia o decizie echitabilă și obiectivă.

În măsura în care cererea formulată de reclamantă poate fi interpretată ca incluzând pretenții pentru daune material și moral, Curtea reamintește că în hotărârea sa Kaynar și alții (precitată), a raze din rol partea cauzei privind cererile de daune material și moral formulate la titlul articolului 41 datorită încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, în special pe motiv că introducerea unui recurs în fața comisiei de indemnizare create de legea nr. 6384 într-un termen de o lună de la data notificării hotărârii sale definitive era susceptibilă să dea loc unei indemnizări de către administrație.

Având în vedere absența documentelor relevante și ținând seama de dificultățile serioase în calculul prejudiciului pecuniar al reclamantei în mod precis, Curtea nu vede nici un motiv pentru a acționa diferit în speță. Ca urmare, decide să raze din rol partea cauzei referitoare la chestiunea articolului 41 al Convenției pentru cât privește daunele material și moral.

În sfârșit, reclamanta nefiind cerut nimic la titlul cheltuielilor și costurilor, Curtea estimează că nu este cazul să-i acorde o sumă la acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară motiva de contestare bazată pe absența de indemnizare a reclamantei pentru partea cu o suprafață de 9.304,95 m² a terenurilor sale admisibilă și restul cererei inadmisibil; Spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; Decide să raze din rol partea cauzei referitoare la chestiunea articolului 41 al Convenției, privind cererea de daune material și moral datorită încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; Face în limba franceză, apoi comunicată în scris la 19 ianuarie 2021, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Grefier adjoint Președinte [1] La 1 ianuarie 2005, lira turcă (TRY), care înlocuiește lira turcă veche (TRL), a intrat în vigoare. 1 TRY valorează 1 milion TRL.

La requête concerne l’indemnisation partielle de la requérante pour l’expropriation de facto de ses biens. La requérante invoque l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN FAIT

La requérante est une société à responsabilité limitée de droit turc ayant son siège à Mersin. Elle a été représentée par M e K. Coșar, avocat exerçant à Ankara.

Le Gouvernement a été représenté par son agent .

La société requérante était propriétaire de trois terrains situés en bordure de la route Güroymak – Muș (section ( pafta ) n o 9, parcelles n os 1745, 1746 et 1747), d’une superficie totale de 68 050 m 2 .

Le 20 octobre 2000, la requérante introduisit une action en dommages et intérêts devant le tribunal de grande instance de Güroymak (« le TGI ») en vue d’obtenir réparation du préjudice causé par l’expropriation de fait d’une partie des terrains susmentionnés dans le cadre de la réfection de la voirie les jouxtant. Elle sollicita à ce titre une indemnité de 2 927 760 000 livres turques (TRL) [1] (soit environ 5 090 euros (EUR) à l’époque), en réservant ses droits pour le surplus.

Le 27 mars 2002, le TGI donna gain de cause à la requérante. Se fondant notamment sur les rapports d’expertise qu’il avait sollicités, il considéra qu’une partie des terrains d’une superficie de 19 248 m 2 avait été expropriée de fait. Il alloua à ce titre 1 924 848 000 TRL (environ 1 600 EUR) à la requérante, tout en réservant le surplus de son droit à indemnisation pour la partie litigieuse.

Le 4 février 2003, la Cour de cassation infirma ce jugement. Elle nota que les terrains litigieux étaient des parcelles cadastrales ( kadastro parseli ), c’est-à-dire des terrains situés en dehors d’une zone urbanisée ou urbanisable en vertu d’un plan d’urbanisme, alors que les terrains retenus pour déterminer, par comparaison, la valeur des biens expropriés étaient des parcelles urbaines ( imar parseli ), c’est-à-dire des parcelles situées dans le périmètre d’un plan d’urbanisme. Pour acquérir cette qualité, une partie de leur superficie (pouvant aller jusqu’à 35 %) avait été transférée aux autorités au titre de la participation aux frais d’aménagement ( düzenleme ortaklık payı ) au moment de la réalisation des travaux d’aménagement urbain, et de l’adoption du plan d’urbanisme. Dès lors, il convenait, conformément à la pratique en la matière, de déduire 35 % de la valeur retenue par comparaison afin de fixer le montant de l’indemnité d’expropriation.

La requérante forma un recours en rectification de l’arrêt. 9 . Le 10 juin 2003, la Cour de cassation rectifia son arrêt du 4 février 2003 et renvoya le dossier au TGI pour un nouvel examen. Elle estima que les ventes des biens retenus pour la comparaison avaient eu lieu après la date à prendre en considération pour la détermination de la valeur des biens litigieux, alors que cela aurait dû être l’inverse.

Le 22 avril 2005, le juge du TGI procéda à une visite des lieux en compagnie de deux commissions d’experts. 11 . Le 27 avril 2005, la première commission d’experts déposa son rapport, qui fut ensuite complété par un rapport complémentaire. Il en ressort que les parcelles litigieuses (n os 1745, 1746 et 1747) étaient issues de la division d’une ancienne parcelle (n o 563). Par ailleurs, les rapports indiquaient qu’en 2004, soit après la date d’introduction de l’action de la requérante devant le TGI, les trois parcelles litigieuses avaient partiellement fait l’objet d’un remembrement dans le cadre de travaux d’aménagement urbain et qu’elles avaient été divisées en plusieurs nouvelles parcelles urbaines. Toutefois, d’après le rapport complémentaire, une partie des parcelles litigieuses, d’une superficie totale de 9 304,95 m 2 , n’avait pas été incluse dans le périmètre des travaux d’aménagement urbain et du plan d’urbanisme qui en était issu. Cette partie était toujours enregistrée sur le registre foncier sous ses anciens numéros de parcelle.

Dans leurs rapports, les experts procédèrent à une estimation de la superficie de la partie occupée par la route en cause, et ce, en fonction des limites des anciennes parcelles et de celles issues des travaux d’aménagement urbain (« les nouvelles parcelles »).

Pour ce qui est de la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain, ils notèrent que la partie occupée par la route correspondait à une superficie de 22 368,76 m 2 de la parcelle n o 563 et des parcelles n os 1745, 1746 et 1747.

S’agissant de la situation postérieure aux travaux d’aménagement, ils indiquèrent qu’une partie des nouvelles parcelles d’une superficie totale de 1 189,74 m 2 était occupée par la route. Toutefois, ils ajoutèrent que la partie susmentionnée de 9 304,95 m 2 , qui n’avait pas fait l’objet de travaux d’aménagement urbain, était également occupée par la route. Ils conclurent donc que la superficie totale de la partie occupée par l’administration était de 10 494,69 m 2 .

D’après les experts, la diminution ainsi observée dans la superficie de la partie des terrains litigieux occupée par la route résultait du fait que les nouvelles parcelles avaient été déplacées vers le nord au moment du remembrement parcellaire réalisé dans le cadre de l’aménagement urbain.

Les experts ajoutèrent également que le dossier contenait des documents datant de 1954 et concernant l’expropriation formelle d’une partie de 17 170 m 2 de l’ancienne parcelle n o 563, dont les terrains litigieux étaient issus. Ils en conclurent que, pour le cas où le tribunal considérerait comme régulière cette expropriation de 1954, la superficie totale de la partie occupée par la route ne dépasserait pas celle indiquée dans l’acte d’expropriation en cause. Dans le cas contraire, la partie occupée par la route serait de 10 494,69 m 2 .

Le 1 er juin 2005, une seconde commission d’experts déposa son rapport, qui fut ensuite complété par les rapports complémentaires datés des 30 juin et 30 décembre 2005. 18 . Ces rapports reprenaient les conclusions de la première commission d’experts et indiquaient que la superficie totale de la partie des terrains de la requérante occupée par l’administration était de 10 494,69 m 2 (9 304,95 m 2 et 1 189,74 m 2 ). Ces rapports confirmaient que la partie de 9 304,95 m 2 n’était pas concernée par les travaux d’aménagement et le remembrement qu’elle impliquait, que cette partie était toujours enregistrée sur le registre foncier au nom de la requérante et qu’elle était occupée par l’administration.

Dans leurs rapports, les experts indiquèrent également que 29,53 % de la propriété de la partie qui avait fait l’objet de travaux d’aménagement urbain fut prélevé par l’administration au titre de la participation aux frais d’aménagement et que la société requérante restait propriétaire d’une partie de 41 771,56 m 2 des terrains issus des travaux d’aménagement urbain.

Les experts procédèrent ensuite à une estimation de la valeur des terrains occupés par l’administration. Dans le cas où le TGI estimerait que le plan d’aménagement urbain était valide, les valeurs des parties occupées seraient les suivantes : – 218 666,32 livres turques (TRY) pour la partie de 9 304,95 m 2 ; – 37 298,89 TRY pour celle de 1 189,74 m 2 . Dans le cas où le TGI considérait que le plan d’aménagement urbain n’était pas valide, la partie occupée des parcelles n os 1745, 1746 et 1747 (issues de l’ancienne parcelle n o 563) serait de 22 368,76 m 2 , dont la valeur estimée s’élèverait dans ce cas à 525 665,86 TRY.

Le 1 er mars 2006, le TGI débouta la requérante. Il considéra qu’une partie de la parcelle n o 563, dont les terrains litigieux étaient issus, avait été expropriée formellement en 1954 et que la partie occupée par l’administration dans le cadre de la réfection de la route relevait de la partie ainsi expropriée.

Le 31 octobre 2006, la Cour de cassation infirma ce jugement. Elle considéra que les terrains litigieux n’avaient pas fait l’objet d’une expropriation valable en 1954 et que le TGI devait se conformer à l’arrêt du 10 juin 2003 (paragraphe 9 ci-dessus).

Le 5 décembre 2007, statuant sur renvoi, le TGI donna partiellement gain de cause à la requérante. Il considéra que la partie expropriée de facto était de 1 189,74 m 2 et alloua à la requérante 2 927,76 TRY (environ 1 680 EUR), augmentée d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date de l’introduction de son action, tout en réservant le surplus de son droit à indemnisation pour cette partie du terrain. En ce qui concerne la partie d’une superficie de 9304,95 m 2 , il estima que celle-ci relevait du prélèvement effectué au bénéfice de l’administration au titre de participation aux frais d’aménagement.

Le 10 juin 2008, la Cour de cassation rejeta les pourvois formés contre ce jugement.

Par un arrêt du 24 novembre 2008, qui fut notifié à la requérante le 5 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta les recours en rectification de l’arrêt formés par les parties. 26 . Le 27 mai 2009, sur demande de la requérante, le TGI statua sur la partie réservée dans son jugement du 5 décembre 2007 et lui alloua à ce titre la somme de 37 371 TRY, augmentée d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date de l’introduction de sa première action.

Le 5 avril 2010, sur pourvoi de l’administration, la Cour de cassation confirma ce jugement en y apportant une correction concernant le montant alloué. Considérant que la somme réservée dans le jugement du 5 décembre 2007 était de 34 371,13 TRY, elle modifia le dispositif du jugement du 27 mai 2009 en ce sens.

Selon les éléments du dossier, l’administration procéda les 29 juillet et 6 septembre 2010 au paiement des sommes allouées par le TGI, assorties d’intérêts au taux légal.

L’abandon aux autorités d’une partie de la superficie des biens se trouvant dans le périmètre des travaux d’aménagement, appelé « participation aux frais d’aménagement », est une forme de rétrocession par les propriétaires aux autorités d’une partie de la forte plus-value engendrée par l’aménagement de leur quartier.

Le taux maximum de la contribution était, à l’époque des faits, de 35 % de la superficie de la parcelle initiale.

Les parties pertinentes de l’article 18 en vigueur à cette époque se lisait comme suit : « (...) Lors de la redistribution de terrains urbains ou ruraux ayant fait l’objet d’un aménagement par les municipalités ou les préfectures, une surface suffisante peut être retenue au titre de « participation au coût de l’aménagement urbain » en contrepartie de la revalorisation de ces terrains. La partie retenue ne peut dépasser 35 % de la surface du terrain antérieure à l’aménagement et ne peut être utilisée que pour des services publics, tels que voirie, place publique, parking, parc, zone verte, lieu de prière ou poste de police. (...) S’il est nécessaire de procéder à l’expropriation d’une partie d’un lot de terrain, la surface à retenir au titre de la participation au coût de l’aménagement urbain ne peut se baser que sur le restant du terrain n’ayant pas fait l’objet de l’expropriation. (...) »

L’ordonnance présidentielle n o 809 du 7 mars 2019 publiée au Journal officiel le 8 mars 2019 est décrit dans l’arrêt Kaynar et autres c. Turquie (n os 21104/06 et 2 autres, § 24, 7 mai 2019). EN DROIT SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU protocole n o 1 À LA convention 35 . Le requérante se plaint de ne pas avoir été indemnisée pour l’intégralité de la partie expropriée de facto de ses terrains. Elle allègue, à titre principal, qu’elle aurait dû être indemnisée pour la partie du terrain d’une superficie de 22 368,76 m 2 sur la base de la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain. À titre subsidiaire, elle soutient qu’elle aurait dû être indemnisée pour la totalité de la superficie de 10 494,69 m 2 et non seulement pour celle de 1 189,74 m 2 puisque l’intégralité de ladite partie correspondait à la route aménagée après lesdits travaux. Elle estime enfin qu’elle aurait dû être indemnisée à hauteur des montants calculés par les experts, majorés d’intérêts au taux légal à compter de l’introduction de son action. La requérante invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement conteste ces thèses. Sur l’objet du litige

La Cour rappelle que l’objet d’une affaire « soumise » à elle dans l’exercice du droit de recours individuel est délimité par le grief soumis par le requérant. Elle ne peut pas se prononcer sur la base de faits non visés par le grief car cela reviendrait à statuer au-delà de l’objet de l’affaire ou, autrement dit, à trancher des questions qui ne lui auraient pas été « soumises » au sens de l’article 32 de la Convention ( Radomilja et autres c. Croatie [GC], no 37685/10, § 126, 20 mars 2018).

Eu égard à la formulation initiale du grief de la requérante (paragraphe 35 ci-dessus) et aux observations explicites qu’elle a soumises par la suite, et nonobstant les questions adressées aux parties au moment de la communication de la requête au Gouvernement, la Cour considère que la requérante ne se plaint ni d’une insuffisance des taux d’intérêts ni d’une dépréciation monétaire non compensée par les intérêts moratoires et que son grief se limite à l’allégation qu’elle n’aurait pas bénéficié d’une indemnité pour l’ensemble du bien dont elle aurait été privée par une expropriation de fait. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève deux exceptions tirées de la règle de l’épuisement des voies de recours internes.

En premier lieu, il estime que la requérante aurait dû former un pourvoi contre le jugement du TGI du 27 mai 2009 (paragraphe 26 ci ‑ dessus), rendu dans le cadre de la deuxième procédure.

En second lieu, il reproche à la requérante de ne pas avoir attaqué en justice le plan d’urbanisme. À cet égard, il soutient que la partie d’une superficie de 9 304,95 m 2 aurait été prélevée par l’administration au titre de la participation au coût de l’aménagement du territoire, et ce, en vertu du plan d’urbanisme.

Par ailleurs, il invite la Cour à déclarer le grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement puisqu’il ne voit aucune raison de s’écarter des conclusions des juridictions nationales.

La requérante s’oppose aux arguments du Gouvernement.

En ce qui concerne la première exception, la Cour relève que la deuxième procédure – dans le cadre de laquelle la requérante n’a pas formé de pourvoi en cassation – ne concernait que la partie réservée dans le jugement du TGI du 5 décembre 2007. Le grief de la requérante ne portant pas sur la deuxième procédure, il convient de rejeter cette exception.

S’agissant de l’absence de recours contre le plan d’urbanisme, la Cour observe que la requérante se plaint, à titre principal, de ne pas avoir été indemnisée sur la base de la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain. À titre subsidiaire, elle soutient qu’elle aurait dû être indemnisée pour la totalité de la partie d’une superficie de 10 494,69 m 2 et non seulement pour celle de 1 189,74 m 2 , qui correspondait selon elle à la superficie occupée de ses terrains après lesdits travaux (paragraphe 35 ci ‑ dessus).

Pour autant que la requérante se plaint d’une absence d’indemnisation pour la superficie calculée selon la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain, la Cour note que ladite superficie a été diminuée en raison du remembrement parcellaire et du déplacement des parcelles en cause dans le cadre de l’aménagement urbain (paragraphe 15 ci ‑ dessus). Le calcul de superficie effectué par les experts concernant la situation antérieure au plan d’aménagement ne pouvait être prise en compte que si le plan d’aménagement urbain était déclaré invalide (paragraphe 20 ci ‑ dessus). Or, la requérante n’a jamais attaqué en justice le plan d’urbanisme.

Dans ces conditions, la Cour considère que la requérante ne peut s’appuyer sur la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain, dès lors que celle-ci n’a pas donné aux juridictions internes la possibilité de se prononcer sur une quelconque perte de propriété résultant des travaux d’aménagement urbain. La Cour accueille donc l’exception de non ‑ épuisement pour autant qu’elle concerne le grief portant sur la situation antérieure aux travaux d’aménagement urbain.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant à la situation postérieure aux travaux d’aménagement urbain et à l’absence d’indemnisation pour la partie d’une superficie de 9 304,95 m 2 , la Cour considère que la requérante peut passer pour avoir épuisé les voies de recours internes dans la mesure où celle-ci a saisi les juridictions judiciaires d’une demande en dommages et intérêts pour le préjudice qu’elle estimait avoir subi du fait de l’expropriation de facto de ses terrains.

Partant, la Cour rejette l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, pour autant qu’elle concerne le grief tiré de l’absence d’indemnisation de la requérante pour la partie de 9 304,95 m 2 de ses terrains.

Enfin, constatant que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond

La requérante allègue que la superficie de la partie expropriée de facto de ses terrains était largement supérieure à celle pour laquelle elle a été indemnisée. Elle se réfère à cet égard aux rapports d’expertise établis dans le cadre de la procédure interne.

Elle soutient qu’elle aurait dû être indemnisée pour la totalité de la partie de 10 494,69 m 2 et pas seulement pour une superficie de 1 189,74 m 2 puisque les rapports d’expertise faisaient état d’une expropriation de facto de l’intégralité de cette partie.

Le Gouvernement estime que les décisions des juridictions internes se fondaient sur les rapports d’expertise et notamment sur celui du 27 avril 2005. D’après lui, le rapport mentionnait que la partie expropriée de facto était de 10 494,69 m 2 , dont une partie de 9 304,95 m 2 aurait été prélevée au titre de participation au coût de l’aménagement urbain.

Il soutient que ce prélèvement était prévu par la loi n o 3194 sur l’urbanisme et qu’il poursuivait un but d’utilité publique. Par ailleurs, il allègue qu’en l’espèce, la déduction concernant la part ainsi prélevée aurait été faite au moment de la détermination de la valeur des terrains car ceux-ci avaient été expropriés de facto avant les travaux d’aménagement urbain.

Le Gouvernement conclut qu’il n’y avait pas de contradiction entre les conclusions des rapports d’expertise et celles des juridictions nationales et que les décisions internes n’étaient pas entachées d’arbitraire ou de défaillances manifestes.

La Cour relève que les parties s’accordent sur le fait que l’occupation d’une partie des terrains de la requérante par l’administration s’analyse en une ingérence dans l’exercice par la requérante de son droit au respect de ses biens. 58. À cet égard, elle rappelle que toute atteinte au droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, parmi d’autres, Perdigão c. Portugal [GC], n o 24768/06, § 63, 16 novembre 2010).

La Cour estime ne pas être appelée à se prononcer, en l’espèce, sur la question de savoir sur quelle base les juridictions nationales auraient dû fixer l’indemnisation. En effet, elle ne saurait se substituer aux tribunaux turcs pour déterminer les critères à retenir pour l’estimation de la valeur des terrains expropriés de fait et la fixation des sommes dues qui en découleraient, son rôle consistant surtout à s’assurer que les décisions des tribunaux nationaux ne sont pas entachées d’arbitraire ou d’irrationalité manifeste (voir Anheuser-Busch Inc. c . Portugal [GC], n o 73049/01, § 83, CEDH 2007 ‑ I, et Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turquie , n o 30502/96, § 38, 24 avril 2003).

En l’occurrence, la Cour observe que le terrain litigieux a fait l’objet de plusieurs expertises, effectuées par deux commissions d’experts, de composition différente. Il ressort des rapports d’expertise qu’à la suite des travaux d’aménagement, la partie du terrain de la requérante correspondant à la route était d’une superficie totale de 10 494,69 m 2 (paragraphes 14 et 18 ci-dessus), ce qui n’est pas contesté par le Gouvernement. Or la requérante n’a été indemnisée que pour une superficie de 1 189,74 m 2 . À cet égard, les juridictions internes ont considéré que le restant de la partie occupée, d’une superficie de 9 304,95 m 2 , relevait de la partie prélevée par l’administration au titre de la participation au coût de l’aménagement du territoire (paragraphe 23 ci ‑ dessus).

Sur ce point, le Gouvernement soutient que l’affirmation des juridictions internes se fondait sur les rapports d’expertise. Toutefois, la Cour relève que rien dans les rapports d’expertise ne permet d’établir que cette partie de 9 304,95 m 2 a été prélevée au titre de participation au coût de l’aménagement du territoire. Au contraire, les rapports établissaient que cette partie n’était pas concernée par les travaux d’aménagement et le remembrement qu’elle impliquait (paragraphes 11 et 18 ci-dessus).

De plus, la Cour relève que, d’après les experts, 29,53 % de la partie du terrain qui avait fait l’objet de travaux d’aménagement urbain, c’est ‑ à ‑ dire la partie excluant celle de 9 304,95 m 2 , a été prélevée au titre de participation au coût de l’aménagement du territoire, ce qui n’est pas l’objet de la présente requête (paragraphe 19 ci-dessus). Sur ce point, la Cour ne peut observer que, ni le Gouvernement ni les juridictions internes n’ont expliqué comment et sur quelle base juridique la partie exclue des travaux d’aménagement urbain aurait pu faire l’objet d’un prélèvement au titre de participation au coût de l’aménagement du territoire.

La Cour admet, certes, que les rapports d’expertise ne liaient pas les juridictions internes et que ces dernières pouvaient donc décider de ne pas suivre les conclusions des experts. Cependant, aux fins du respect de l’article 1 du Protocole n o 1, il incombait à ces juridictions d’exposer les raisons pour lesquelles elles écartaient ces conclusions, cela d’autant plus que les pièces du dossier ne permettent pas à la Cour de remettre en question lesdites conclusions. 64. À cet égard, la Cour rappelle que les garanties procédurales de l’article 1 du Protocole n o 1 impliquent qu’une absence d’obligation pour les tribunaux d’exposer de manière suffisante les motifs sur lesquels ils fondent leurs décisions rendrait théoriques et illusoires les droits garantis par la Convention. Sans exiger une réponse détaillée à chaque argument du plaignant, cette obligation présuppose, tout de même, que la partie lésée puisse s’attendre à un traitement attentif et soigné de ses prétentions essentielles ( Gereksar et autres c. Turquie , n o 34764/05 et 3 autres, § 54, 1 er février 2011, et les références qui y figurent).

En conséquence, malgré la compétence limitée dont elle dispose pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions nationales, la Cour estime que la manière dont celles-ci ont motivé l’absence d’indemnisation de la requérante pour la partie de 9 304,95 m 2 ne permet de conclure que le juste équilibre devant régner entre l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits de la requérante ait été maintenu (voir, mutatis mutandis , Kutlu et autres c. Turquie , n o 51861/11, §§ 73 et 75, 13 décembre 2016).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requérante réclame 1 000 000 EUR, assortie d’intérêts au taux de réescompte, à compter de la date d’introduction de la requête, sans préciser toutefois si sa demande concerne le préjudice matériel et/ou moral qu’elle aurait subi.

Se référant à l’arrêt Kaynar et autres c. Turquie (n os 21104/06 et 2 autres, 7 mai 2019), le Gouvernement demande à la Cour de rayer du rôle la partie de l’affaire concernant la demande formulée au titre de l’article 41. Subsidiairement, il invite la Cour à écarter la prétention de la requérante, qui, selon lui, concerne uniquement le préjudice matériel.

La requérante rétorque que la commission d’indemnisation créée par la loi n o 6384 n’est pas en mesure de prendre une décision équitable et objective.

Dans la mesure où la demande formulée par la requérante peut être interprétée comme incluant les prétentions pour dommages matériel et moral, la Cour rappelle que dans son arrêt Kaynar et autres (précité), elle a rayé du rôle la partie de l’affaire concernant les demandes pour dommages matériel et moral formulées au titre de l’article 41 en raison de la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, au motif notamment que l’introduction d’un recours devant la commission d’indemnisation créée par la loi n o 6384 dans un délai d’un mois à compter de la date de la notification de son arrêt définitif était susceptible de donner lieu à une indemnisation par l’administration.

Eu égard à l’absence de documents pertinents et compte tenu des sérieuses difficultés à calculer le préjudice pécuniaire de la requérante de manière précise, la Cour n’aperçoit aucun motif d’agir autrement en l’espèce. En conséquence, elle décide de rayer du rôle la partie de l’affaire relative à la question de l’article 41 de la Convention pour autant qu’elle concerne les dommages matériel et moral.

Enfin, la requérante n’ayant rien réclamé au titre des frais et dépens, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui accorder de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR,