Papaioannou împotriva Greciei

Comunicat la 19 mai 2015 Prima cerere n 18880/15 Leonidas PAPAIOANNOU împotriva Greciei introdusă la 14 aprilie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Leonidas Papaïonanou, este un resortisant grec născut în 1950 și rezident în Salonic. Este reprezentat în fața Curții de către Miriarakis, avocat în Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează. La 16 octombrie 2008, reclamantul sesizează autoritățile de urbanism cu privire la o cerere de declarare ca arbitrară și, prin urmare, trebuie să fie distruse, anumite părți ale unui centru comercial aflat în construcție aproape de proprietatea sa. Acesta s-a plâns că planul inițial de construcție, prevăzând că centrul comercial va avea două etaje, a fost modificat în mod neregulamentar prin adăugarea unui nivel suplimentar destinat să găzduiască în subsol o stație publică de energie electrică.

Întrucât, la data de 12 martie 2009, autoritățile din sectorul urban au respins cererea reclamantului, acesta a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei respingeri în fața instanței administrative din Salonic. Prin hotărârea nr. 1075/2012, aceasta l-a decăzut pe solicitant. La 1 octombrie 2012, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. În conformitate cu art. 12 alineatul (2) din Legea nr. 390/2010 (a se vedea dreptul intern relevant, a se vedea mai jos), reclamantul a precizat în recursul său că nu a avut jurisprudență a Consiliului la adresa chestiunii examinate. Cu toate acestea, acesta susținea că, în măsura în care prezenta ca o condiție de admisibilitate a recursului, divergența cu jurisprudența instanțelor supreme elene și a instanțelor administrative nu era în conformitate cu art. 26 din Constituție (principiul separării puterilor), deoarece a ridicat jurisprudența la rangul de sursă de drept.

La 18 decembrie 2014, Consiliul a respins recursul ca inadmisibil (hotărârea nr. 4588/2014). Consiliul a subliniat că, în conformitate cu art. 12 alineatul (2) din Legea nr. 3900/2010, autorul recursului avea obligația de a demonstra, în cazul în care recursul său a fost declarat inadmisibil, prin afirmații precise și pentru fiecare motiv în casare, că Consiliul nu era deja pronunțat cu privire la o chestiune juridică specifică, și anume cu privire la o chestiune de interpretare a unei dispoziții a unei legi care este decisivă pentru a se pronunța cu privire la cauza pendinte. În mod alternativ, era necesar să se demonstreze că motivele deciziei atacate erau în contradicție cu o jurisprudență bine stabilită, cel puțin una dintre cele trei jurisdicții supreme (Curtea de Casație, Consiliul de ¡ , Curtea de Conturi), sau cu Curtea Supremă Specială, precum și cu hotărârile definitive ale instanțelor administrative.

În acest din urmă caz, aceste decizii trebuiau menționate în mod explicit, iar problemele juridice cu care se pronunțau trebuiau să fie decisive pentru soluționarea litigiului. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia nu a existat jurisprudență a Consiliului în această privință, acesta din urmă a stat la baza faptului că reclamantul nu a precizat în ceea ce privește ce problemă nu exista nicio jurisprudență.

Dreptul și practica internă relevante L 3900/2010 (cu o accelerare a procedurii în fața Consiliului de Stat) a adăugat la alineatul (1) al articolului 58 din Decretul nr. 18/1989 (cu codificarea legilor referitoare la Consiliul de Stat) la alineatul (1) al articolului 58 din Decretul nr. 18/1989, la alineatul (1) al următor: Recursul este permis numai în cazul în care autorul său susține, prin afirmații concrete conținute în recurs, că nu există jurisprudență a Consiliului de la Ö Õ Õ Ö în materie sau în cazul în care hotărârea atacată este contrară jurisprudenței Consiliului de Õ ï ï sau unei alte instanțe supreme sau unei hotărâri definitive a unei instanțe administrative.

Prin o hotărâre n 2456/2012 din 5 iulie 2012, Consiliul de Stat se pronunță asupra constituționalității acestei noi dispoziții prin adoptarea alineatului (1) din art. 12 din Legea nr. 390/2012, legiuitorul a avut tendința de a elimina rolul Consiliului de la un număr mare de recursuri care nu ridicau probleme juridice importante, astfel încât... justiția în cauze care ridică probleme juridice serioase să fie pronunțată într-un mod mai rapid și mai eficient. În loc să excludă complet examinarea de casare a anumitor categorii de cauze, legiuitorul a optat pentru limitarea, pe baza unui criteriu obiectiv, a mijloacelor care ar putea fi invocate în mod admisibil.

Prin reducerea Consiliului de ë n a t ă ț ii cu privire la rolul său, ceea ce a făcut ca funcționarea sa să fie critică și prin descurajarea introducerii unor recursuri care nu au ca scop rezolvarea unor probleme juridice importante, d i s p o zi ț i e în litigiu (...) dă posibilitatea Consiliului de a-și exercita în mod eficient c om pe t e n ț ia c o n d i ț ii lor c o n a ț i o n al e ca supremă în cazurile în care acest lucru este impus prin excelență (...). Prin urmare, dispoziția în cauză nu contravine articolelor 20 alineatul (1) și 95 alineatul (1) litera (b) din Constituție, nici articolelor 6 și 13 din Convenție (...). GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.

De asemenea, reclamantul invocă încălcări ale articolelor 13, 14 și 17 din convenție, precum și ale articolului 1 din Protocolul nr. 390/2010, astfel cum a fost aplicat în cazul său, a încălcat dreptul său de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție

Communiquée le 19 mai 2015

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 18880/15 Leonidas PAPAIOANNOU contre la Grèce introduite le 14 avril 2015

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Leonidas Papaïoannou, est un ressortissant grec né en 1950 et résidant à Thessalonique. Il est représenté devant la Cour par M e P. Miliarakis, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 16 octobre 2008, le requérant saisit les autorités d’urbanisme d’une demande tendant à faire déclarer comme arbitraire, et devant par conséquent être détruites, certaines parties d’un centre commercial en construction avoisinant sa propriété. Il se plaignait que le plan initial de construction, prévoyant que le centre commercial comporterait deux étages, avait été modifié de manière irrégulière en ajoutant un niveau supplémentaire destiné à abriter au sous-sol une station d’électricité publique.

Les autorités d’urbanisme ayant rejeté le 12 mars 2009 la demande du requérant, celui-ci introduisit un recours en annulation contre ce rejet devant la cour d’appel administrative de Thessalonique. Par un arrêt n o 1075/2012, celle-ci débouta le requérant. Le 1 er octobre 2012, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt devant le Conseil d’Etat. Se conformant à l’article 12 § 2 de la loi n o 3900/2010 (voir « le droit interne pertinent » ci-dessous), le requérant précisait dans son pourvoi qu’il n’y avait pas de jurisprudence du Conseil d’Etat relative à la question sous examen. Toutefois, il soutenait que cet article, dans la mesure où il posait comme condition de recevabilité du pourvoi, la divergence avec la jurisprudence des juridictions suprêmes grecques et des tribunaux administratifs, méconnaissait l’article 26 de la Constitution (principe de la séparation des pouvoirs) car il élevait la jurisprudence au rang de source de droit.

Le 18 décembre 2014, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi comme irrecevable (arrêt n o 4588/2014). Le Conseil d’Etat souligna que conformément à l’article 12 § 2 de la loi n o 3900/2010, l’auteur du pourvoi avait l’obligation procédurale, sous peine de voir son pourvoi déclaré irrecevable, de démontrer par des allégations précises et pour chaque moyen en cassation, que le Conseil d’Etat ne s’était pas déjà prononcé sur une question juridique spécifique, à savoir sur une question d’interprétation d’une disposition d’une loi qui est déterminante pour se prononcer sur l’affaire pendante. Alternativement, il fallait démontrer que les motifs de la décision attaquée étaient en contradiction avec une jurisprudence bien établie d’au moins une des trois juridictions suprêmes (Cour de cassation, Conseil d’Etat, Cour des comptes), ou de la Cour Suprême Spéciale, ainsi qu’avec des décisions définitives des juridictions administratives.

Dans ce dernier cas, ces décisions devaient être mentionnées explicitement et les questions juridiques sur lesquelles elles se prononçaient devaient être déterminantes pour la solution du litige. Quant à l’allégation du requérant selon laquelle il n’y avait pas de jurisprudence du Conseil d’Etat en la matière, ce dernier releva que le requérant ne précisait pas à l’égard de quelle question il y avait absence de jurisprudence.

B. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 12 § 2 de la loi n o 3900/2010 (relative à l’accélération de la procédure devant le Conseil d’Etat) ajouta au paragraphe 1 de l’article 58 du décret n o 18/1989 (portant codification des lois relatives au Conseil d’Etat), l’alinéa suivant : « Le pourvoi est permis seulement lorsque son auteur soutient, par des allégations concrètes contenues dans le pourvoi, qu’il n’existe pas de jurisprudence du Conseil d’Etat en la matière ou que l’arrêt attaqué est contraire à la jurisprudence du Conseil d’Etat ou d’une autre cour suprême ou à une décision définitive d’une juridiction administrative.

» Par un arrêt n o 2456/2012 du 5 juillet 2012, le Conseil d’Etat se prononça sur la constitutionnalité de cette nouvelle disposition en ces termes : « En adoptant le paragraphe 1 de l’article 12 de la loi n o 3900/2012, le législateur tendait à désengorger le rôle du Conseil d’Etat d’un grand nombre de pourvois qui ne soulevaient pas des questions juridiques importantes, afin que (...) la justice dans des affaires soulevant de sérieux problèmes juridiques soit rendue de manière plus rapide et efficace. Au lieu d’exclure complétement l’examen de cassation de certaines catégories d’affaires, le législateur a opté pour la limitation, sur la base d’un critère objectif, des moyens qui pourraient être invoqués de manière recevable.

En soulageant le Conseil d’Etat de l’engorgement de son rôle, ce qui avait rendu son fonctionnement critique et en dissuadant l’introduction de pourvois qui n’ont pas pour but la résolution de problèmes juridiques importants, la disposition litigieuse (...) donne la possibilité au Conseil d’Etat d’exercer efficacement ses compétences constitutionnelles en tant que juridiction suprême dans les cas où cela s’impose par excellence (...). Par conséquent, la disposition litigieuse n’est pas contraire aux articles 20 § 1 et 95 § 1 b) de la Constitution, ni aux articles 6 et 13 de la Convention (...). » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal.

Le requérant allègue aussi des violations des articles 13, 14 et 17 de la Convention, ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1.

QUESTION AUX PARTIES

Le rejet du pourvoi du requérant devant le Conseil d’Etat en application de l’article 12 § 2 de la loi n o 3900/2010, tel qu’il a été appliqué dans son cas, a-t-il emporté violation de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ?