De Mortemart împotriva Franței

Comunicat la 21 mai 2015 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr 67386/13 Antoine DE MORTEMART împotriva Franței introdusă la 22 octombrie 2013 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, domnul Antoine de Mortemart, este un resortisant francez născut în 1976 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către Jerome Ortscheidt, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul parcului Saint-Vrain, exploatat în parcul zoologic și de agrement din 1974 până în 1998, an în care a fost închis pentru a efectua lucrări de amenajare în vederea dezvoltării exploatării sale.

Un decret din 18 iulie 2003 al ministrului l'Écologiei și Dezvoltării Durabile a organizat clasificarea văii din iunie printre siturile a căror conservare sau conservare prezintă, din punct de vedere artistic, istoric, științific, legendar sau pitoresc, un interes general Acest decret a fost publicat în Jurnalul Oficial la 25 iulie 2003. La 20 ianuarie 2009, reclamantul a trimis ministrului de l'écologie, la … Acesta susținea, în special, că aceasta nu a făcut obiectul unei vizite anterioare clasificării și că nu a fost în măsură să își prezinte observațiile; și din întâmplare, în timp ce această măsură cântărea astfel de obligații asupra bunurilor sale, iar exploatarea sa nu mai putea fi avută în vedere.

Cererea a fost respinsă printr-o decizie din 27 aprilie 2009. La 24 mai 2009, reclamantul sesizează instanța administrativă din Versailles cu privire la o cerere de anulare pentru exces de putere a acestei decizii, precum și cu privire la decretul de clasificare din 18 iulie 2003. Susținând că acest decret era ilegal încă de la semnarea sa, el prezenta în special că a fost luat în detrimentul principiilor de participare și de acces la informații, și că el însuși nu a fost în măsură să prezinte observațiile sale.

În plus, el a ridicat o chestiune prioritară de constituționalitate ( privind o serie de dispoziții ale Codului de mediu privind siturile clasificate, inclusiv o lipsă de cunoaștere a dreptului la o cale de atac judiciară efectivă care rezultă din faptul că legiuitorul nu a avut calificarea în mod expres de a fi o decizie de reglementare În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu ar fi în măsură să își îndeplinească obligațiile prevăzute la alineatul (1) litera (a) din prezentul articol, statul membru în cauză ar trebui să ia măsurile necesare pentru a se asigura că statul membru în cauză, în cazul în care statul membru în cauză nu este în măsură să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul prezentului articol, statul membru în cauză, statul membru în cauză, statul membru în cauză, statul membru în cauză, statul membru în cauză sau statul membru în cauză sau statul membru în care se află persoana în cauză, statul membru în cauză, statul membru în cauză, statul membru în care se află persoana în cauză, statul membru în cauză sau statul membru în care se află statul membru în cauză, statul membru în care se află statul membru în cauză, statul membru în care se află statul membru în cauză, statul membru în care se află statul membru în cauză, statul membru în care se află statul membru în cauză,

statul membru în cauză sau statul membru în care se află statul membru în cauză, statul membru în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în statul în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în statul în care se află în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află persoana în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află persoana în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află în care se află Acesta a susținut,

de asemenea, că dreptul aplicabil nu respectă principiul participării publicului la elaborarea deciziilor publice care au un impact asupra mediului, garantat prin art. 7 din Carta mediului. Prin Ordonanța din 23 iunie 2011, președintele Tribunalului Administrativ de la Versailles a transmis cererea Consiliului de Stat. La 23 noiembrie 2012, Consiliul Constituțional a declarat că este în conformitate cu constituția celor mai multe dintre dispozițiile QPC.

În special, acesta concluzionează următoarele în ceea ce privește motivul întemeiat pe necunoașterea dreptului la o acțiune judiciară efectivă (...) 12. Întrucât dispozițiile contestate nu privează administrații de dreptul de a introduce în fața instanței administrative, în termenul acțiunii în litigiu, o acțiune pentru excesul de putere împotriva actului de clasificare; în plus, este îndreptățită oricărei persoane interesate, după ce a sesizat autoritatea administrativă cu privire la o cerere de îndosariere totală sau parțială a unui monument natural sau a unui sit clasificat, să formuleze o acțiune în fața instanței administrative care intenționează să anuleze refuzul care i-ar fi opus, atașând, dacă este cazul, concluziile la sfârșitul acțiunii; întrucât, în consecință, dreptul întemeiat pe încălcarea dreptului la o acțiune judiciară efectivă trebuie respins (...) Cu toate acestea, el a dat dreptate reclamantului în ceea ce privește necunoașterea principiului participării publicului la elaborarea deciziilor publice care au un impact asupra mediului.

Astfel, decizia este redactată în acest sens (...) 24. În conformitate cu prevederile articolului 7 din Carta mediului: "Orice persoană are dreptul, în condițiile și limitele stabilite de lege, să aibă acces la informațiile privind mediul deținute de autoritățile publice și să participe la elaborarea deciziilor publice care au un impact asupra mediului"; ca aceste dispoziții să figureze în numărul drepturilor și libertăților pe care Constituția le garantează; întrucât legislația și, în cadrul definit de lege, autoritățile administrative trebuie să stabilească, în conformitate cu principiile astfel enunțate, modalitățile de punere în aplicare a acestor dispoziții; 25. Având în vedere, pe de o parte, că clasificarea și dezafectarea monumentelor naturale sau a siturilor constituie decizii publice care au un impact asupra mediului; 26. Mai mult, pe de altă parte, decât articolul L. 341-3 face trimitere la competența de reglementare determinarea condițiilor în care părțile interesate sunt invitate să își prezinte observațiile în cazul în care: un monument natural sau un sit care aparține în totalitate sau parțial altor persoane decât statul, departamentele, municipalitățile sau instituțiile publice fac obiectul unui proiect de clasificare; că articolul L. 341-13 prevede că dezafectarea totală sau parțială a unui monument natural sau a unui sit clasificat se pronunță,

în urma avizului comisiei superioare a siturilor, prin decret în Consiliul de Stat și că Õl este notificat părților interesate și publicat la biroul de ipotecă a situației bunurilor, în aceleași condiții ca și clasificarea 27. Considerând că nici dispozițiile contestate, nici orice altă dispoziție legislativă (n mai multe dispoziții legislative) nu sunt puse în aplicare principiul participării publicului la elaborarea deciziilor publice în cauză; întrucât, în consecință, nu modifică articolul L. 341-3 în scopul de a prevedea participarea publicului și de a modifica articolul L. 341-13 fără a prevedea această participare, legiuitorul a încălcat cerințele art. 7 din Carta mediului (...) În consecință, Consiliul Constituțional a declarat art. L. 341-3 și L. 341-13 din Codul mediului contrar Constituției.

Cu toate acestea, întrucât abrogarea imediată a acestor dispoziții ar putea avea consecințe vădit excesive fără a îndeplini cerințele principiului participării publicului, el a decis să amâne declarația de neconstituționalitate până la 1 September 2013 precizează că deciziile luate înainte de această dată în temeiul acestor dispoziții nu ar putea fi contestate pe baza neconstituționalității acestora din urmă.

Prin hotărârea din 24 aprilie 2013, Consiliul de Stat a respins cererea reclamantului și, printre altele, a judecat următoarele [...] (6). Considerat (...) că, în sprijinul cererii sale adresate împotriva deciziei de refuz de a abroga decretul din 18 iulie 2003, în măsura în care a clasat parcul Saint-Vrain printre site-urile departamentului de l'Essonne, [reclamantul] susținea că ministrul responsabil cu protecția siturilor avea obligația de a-și aplica cererea de abrogare, deoarece decretul din 18 iulie 2003 era, din mai multe motive, ilegal de la data semnării sale; Cu toate acestea, având în vedere faptul că autoritatea competentă nu este obligată să facă dreptul la cererea de revocare a unei decizii ilegale care nu a creat drepturi și a devenit definitivă că, în cazul în care această decizie a devenit ilegală ca urmare a unor modificări în circumstanțele de drept sau de fapt în raport cu detenția sa; întrucât, în acest sens, motivul întemeiat pe faptul că o astfel de decizie ar fi ilegală de la origine nu ar putea fi invocată în mod util în sprijinul concluziilor care au stat la baza anulării deciziei de refuzare a unei decizii; că, ulterior, [reclamantul] nu se poate invoca, în sprijinul cererii sale, de la data semnării decretului din 18 iulie 2003, cu privire la motivele că acesta din urmă ar fi fost declarat ca urmare a unei proceduri neregulamentare; că, prin urmare,

[reclamantul] nu poate să se prevaleze, în temeiul dreptului său, de la o abatere de la plata unei taxe publice, ar aduce atingere libertății comerțului și a industriei și ar fi întestată de deturnare de procedură și de deturnare de putere; că faptul că nu ar putea fi invocată în mod expresă în mod expresă, în acest caz, o astfel cum ar putea fi invocată, o astfel de la art. 3 din punct, o motiv să fie să fie să fie să fie invocată o astfel cum să fie invocată.

Rezoluția DH(2000)43 a Comitetului de Miniștri ai Consiliului de la Europa Relativă la executarea hotărârii De Geouffre de la Pradelle c. Franța (16 decembrie 1992, seria A n 253 B) și adoptată la 10 aprilie 2000, Rezoluția DH(2000)43 a Comitetului de Miniștri este astfel redactată (...) reamintind că la începutul acestei cauze se află o cerere (n) 12964/87) îndreptată împotriva Franței (...) și Comisia a declarat admisibilă obiecțiile conform cărora a fost privat de accesul la o instanță deoarece administrația nu îi notificase la timp o decizie de clasificare și conform căreia nu a beneficiat de o acțiune efectivă; (...) întrucât, în hotărârea sa din 16 decembrie 1992, Curtea: (...) a declarat, cu opt voturi împotrivă, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; (...) având în vedere că, la examinarea acestei cauze de către Comitetul de Miniștri, guvernul statului pârât i-a dat acestuia informații cu privire la măsurile luate pentru a evita noi încălcări similare celor constatate în prezenta hotărâre, informații rezumate în anexa la prezenta rezoluție; În cazul în care, la 10 martie 1993, guvernul statului pârât a plătit reclamantului sumele prevăzute în hotărârea din 16 decembrie 1992 [Comitetul miniștrilor] declară, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de guvernul Franței,

că acesta și-a îndeplinit funcțiile în temeiul articolului 54 din Convenție în prezenta cauză. Anexă la Rezoluția DH (2000) 43 Informații furnizate de guvernul Franței la examinarea cauzei De Geouffre de la Pradelle de către Comitetul de Miniștri (...) În conformitate cu hotărârea Curții, Ministerul lallui a instituit o nouă practică de a asigura publicarea sistematică a decretelor de clasificare în cazul în care nu au nicio cerință specială de modificare a statului sau a utilizării locurilor, astfel încât persoanele interesate să poată beneficia pe deplin de termenul de recurs prevăzut la art. 49 din Ordonanța din 31 iulie 1945, în fața Consiliului de Stat.

Deciziile de clasificare a siturilor sunt transmise în mod sistematic de către serviciile prim-ministrului, după publicarea lor în Jurnalul Oficial, Direcției Naturii și Peisajelor din Ministerul Amenajării Teritoriului și Mediului: - Hotărârea Naturii și a Peisajelor transmite imediat decretele de clasificare prefectelor departamentelor în cauză, invitându-le să asigure publicarea lor în primărie și în două ziare locale; - prefectele transmit, la rândul lor, deciziile de clasificare imediat primarului comunei sau comunelor în cauză, în sarcina acestuia din urmă, fără întârziere, în primărie și în locurile prevăzute în acest scop, timp de o lună; - pe lângă afișajul din primărie, mențiunea deciziei de clasificare se inserează de către prefectul departamentului, cu caractere aparente, în două ziare a căror distribuție este asigurată cel puțin o dată pe zi în comun; - Ministerul Amenajării Teritoriului și al S.U.A.

asigură întotdeauna publicarea decretelor de clasificare în prefecturi și primărie și publicarea acestora în presa locală, solicitând prefectului în cauză să producă, pe de o parte, certificatele de afișaj în prefectură și primărie și, pe de altă parte, facturile pentru cheltuielile de inserție în presă. Hotărârea Curții a fost transmisă Consiliului de Stat care, în plus, a fost informat cu privire la noua practică a Ministerului Amenajării Teritoriului și Mediului. Guvernul Franței consideră că, având în vedere statutul convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern (a se vedea în special Consiliul de Stat 14 februarie 1996 Maubleu și Cass. Soc. 14 ianuarie 1999 Bozkurt, Cass.

28 aprilie 1998 M. G., Cass. Omoară 6 mai 1997 Landry), în cazul în care Consiliul de Stat ar fi sesizat cu privire la un litigiu similar celui de la originea prezentei cauze, nu ar lipsi, la examinarea admisibilității cererii și la compilarea termenelor de recurs, de a lua în considerare această nouă practică de publicare, astfel încât reclamanții să beneficieze de un drept de acces concret și efectiv la tribunale. Guvernul Franței consideră că a îndeplinit astfel obligațiile ce îi revin în temeiul art. 53 din Convenție. GRIEF Invochează art. 6 alin. (1) din Convenție și se referă la Hotărârea Geoufre de la Pradelle (precision), reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la o instanță care rezultă din lacuna în care este găsit să se conteste includerea proprietății sale în perimetrul de clasificare al site-ului văii din iunie.

În acest sens, acesta susține că nu a avut o posibilitate concretă și efectivă de a contesta, prin intermediul unei acțiuni, decizia de clasificare a Ö nu i-a fost notificată. De asemenea, acesta adaugă că nu a avut posibilitatea de a obține o examinare a cauzei sale în cadrul unei sesizări pe cale excepțională, cererea sa de demontare a părții văii din iunie care corespunde proprietății sale a fost respinsă pe motiv că o cerere de abrogare a unei decizii nereglementare necreatoare de drepturi nu este admisibilă decât dacă această decizie a devenit ilegală ca urmare a unor schimbări în circumstanțele de drept sau de fapt care au avut loc după ce a fost pronunțată.

ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Având în vedere Hotărârea De Geouffre de la Pradelle c. Franța (16 decembrie 1992, seria A n 253 B), reclamantul are motive să susțină că a existat în cauza sa necunoașterea dreptului său la o instanță și încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, ținând cont de respingerea cererii sale de dezafectare a părții văii June care corespunde proprietății sale pe motiv că o cerere de revocare a unei decizii nereglementare necreatoare a drepturilor nu este admisibilă decât în cazul în care această decizie a devenit ilegală ca urmare a unor schimbări în condițiile de drept sau de fapt ulterioare edicției sale Practica descrisă în anexa la Rezoluția DH(2000)43 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei

Communiquée le 21 mai 2015

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 67386/13 Antoine DE MORTEMART contre la France introduite le 22 octobre 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Antoine de Mortemart, est un ressortissant français né en 1976 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M e Jérôme Ortscheidt, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire du parc de Saint-Vrain, exploité en parc zoologique et de loisir de 1974 à 1998, année au cours de laquelle il fut fermé afin de réaliser des travaux d’aménagement en vue du développement de son exploitation. Un décret du ministre de l’Écologie et du Développement durable du 18 juillet 2003 procéda au classement de la vallée de la Juine parmi les « sites dont la conservation ou la préservation présente, au point de vue artistique, historique, scientifique, légendaire ou pittoresque, un intérêt général » (articles L. 341-1 et suivants du code de l’environnement).

Ce décret fut publié au journal officiel le 25 juillet 2003. Une partie du parc de Saint-Vrain se trouve dans la zone classée. Le 20 janvier 2009, le requérant envoya au ministre de l’Écologie, de l’Énergie, du Développement durable et de la Mer une demande tendant au déclassement de la partie de la vallée de la Juine correspondant à sa propriété. Il arguait notamment que celle-ci n’avait pas fait l’objet d’une visite préalablement au classement et qu’il n’avait pas été mis en mesure de présenter ses observations puisqu’il en avait été informé a posteriori et par hasard, alors que cette mesure faisait peser de telles servitudes sur son bien que son exploitation ne pouvait plus être envisagée.

La demande fut rejetée par une décision du 27 avril 2009. Le 24 mai 2009, le requérant saisit le tribunal administratif de Versailles d’une demande d’annulation pour excès de pouvoir de cette décision ainsi que du décret de classement du 18 juillet 2003. Soutenant que ce décret était illégal dès sa signature, il exposait en particulier qu’il avait été pris en méconnaissance des principes de participation et d’accès à l’information, et que lui-même n’avait pas été mis en mesure de présenter ses observations. Il souleva en outre une question prioritaire de constitutionnalité (« QPC ») visant plusieurs dispositions du code de l’environnement relatives aux sites classés.

Il dénonçait notamment une méconnaissance du droit à un recours juridictionnel effectif résultant du fait que le législateur n’avait pas expressément qualifié de « décisions règlementaires » l’inscription sur la liste des monuments naturels et des sites et le classement d’un monument naturel ou d’un site, ceci rendant impossible la faculté d’exciper de l’illégalité de ces décisions à l’occasion d’un recours contre un acte en dépendant, tel que, dans son cas, le refus de déclassement. Il soutenait aussi que le droit applicable méconnaissait le principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement, garanti par l’article 7 de la Charte de l’environnement.

Par une ordonnance du 23 juin 2011, le président du tribunal administratif de Versailles transmit la requête au Conseil d’État. Le Conseil d’État transmit la QPC au Conseil constitutionnel le 13 septembre 2012. Le 23 novembre 2012, le Conseil constitutionnel déclara conforme à la constitution la plupart des dispositions visées par la QPC.

En particulier, il conclut ce qui suit quant au grief tiré de la méconnaissance du droit à un recours juridictionnel effectif : « (...) 12. Considérant que les dispositions contestées ne privent pas les administrés du droit d’introduire devant le juge administratif, dans le délai du recours contentieux, un recours pour excès de pouvoir à l’encontre de l’acte de classement ; qu’en outre, il est loisible à toute personne intéressée, après avoir saisi l’autorité administrative d’une demande de déclassement total ou partiel d’un monument naturel ou d’un site classé, de former un recours devant le juge administratif tendant à l’annulation du refus qui lui serait opposé, en joignant à son recours, le cas échéant, des conclusions à fin d’injonction ; que, par suite, le grief tiré de la violation du droit à un recours juridictionnel effectif doit être écarté (...) ». Il donna cependant raison au requérant s’agissant de la méconnaissance du principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement.

La décision est ainsi rédigée sur ce point : « (...) 24. Considérant qu’aux termes de l’article 7 de la Charte de l’environnement : « Toute personne a le droit, dans les conditions et les limites définies par la loi d’accéder aux informations relatives à l’environnement détenues par les autorités publiques et de participer à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement » ; que ces dispositions figurent au nombre des droits et libertés que la Constitution garantit ; qu’il incombe au législateur et, dans le cadre défini par la loi, aux autorités administratives, de déterminer, dans le respect des principes ainsi énoncés, les modalités de la mise en œuvre de ces dispositions ; 25. Considérant, d’une part, que le classement et le déclassement de monuments naturels ou de sites constituent des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement ; 26. Considérant, d’autre part, que l’article L. 341-3 renvoie au pouvoir réglementaire la détermination des conditions dans lesquelles les intéressés sont invités à présenter leurs observations lorsqu’un monument naturel ou un site appartenant en tout ou partie à des personnes autres que l’État, les départements, les communes ou les établissements publics fait l’objet d’un projet de classement ;

que l’article L. 341-13 prévoit que le déclassement total ou partiel d’un monument naturel ou d’un site classé est prononcé, après avis de la commission supérieure des sites, par décret en Conseil d’État et qu’il est notifié aux intéressés et publié au bureau des hypothèques de la situation des biens, dans les mêmes conditions que le classement ; 27. Considérant que ni les dispositions contestées ni aucune autre disposition législative n’assurent la mise en œuvre du principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques en cause ; que, par suite, en s’abstenant de modifier l’article L. 341-3 en vue de prévoir la participation du public et en modifiant l’article L. 341-13 sans prévoir cette participation, le législateur a méconnu les exigences de l’article 7 de la Charte de l’environnement (...) » En conséquence, le Conseil constitutionnel déclara les articles L. 341-3 et L. 341-13 du code de l’environnement contraires à la Constitution.

Cependant, considérant que l’abrogation immédiate de ces dispositions pourrait avoir des conséquences manifestement excessives sans satisfaire aux exigences du principe de participation du public, il décida de reporter la déclaration d’inconstitutionnalité au 1 er septembre 2013. Il précisa que les décisions prises avant cette date en application de ces dispositions ne pourraient être contestées sur le fondement de l’inconstitutionnalité de ces dernières. Par un arrêt du 24 avril 2013, le Conseil d’État rejeta la demande du requérant.

Il jugea notamment ce qui suit : « (...) 6. Considérant (...) qu’à l’appui de sa requête dirigée contre la décision portant refus d’abroger le décret du 18 juillet 2003 en tant qu’il classe le parc de Saint-Vrain parmi les sites du département de l’Essonne, [le requérant] soutient que le ministre chargé de la protection des sites était tenu de faire droit à sa demande d’abrogation dès lors que le décret du 18 juillet 2003 était, pour plusieurs motifs, illégal dès la date de sa signature ; 7. Considérant, toutefois, que l’autorité compétente n’est tenue de faire droit à la demande d’abrogation d’une décision illégale non réglementaire qui n’a pas créé de droits et est devenue définitive que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de fait postérieurs à son édiction ; qu’ainsi, le moyen tiré de ce qu’une telle décision serait illégale depuis l’origine ne saurait être utilement soulevé à l’appui de conclusions tendant à l’annulation de la décision portant refus d’abroger cette décision ; que, par suite, [le requérant] ne peut pas utilement se prévaloir, à l’appui de sa requête, de l’illégalité dont serait entaché, depuis sa signature, le décret du 18 juillet 2003, aux motifs que ce dernier aurait été édicté à la suite d’une procédure irrégulière, serait constitutif d’une rupture d’égalité devant les charges publiques,

porterait atteinte à la liberté du commerce et de l’industrie et serait entaché de détournement de procédure et de détournement de pouvoir ; que le fait de ne pas pouvoir se prévaloir d’une telle illégalité ne saurait être regardé comme privant le requérant de son droit à un recours juridictionnel effectif garanti par les stipulations de l’article 6 de la Convention (...), alors même qu’une décision de classement d’un site n’a pas à être obligatoirement notifiée individuellement aux propriétaires concernés, dès lors qu’un recours pour excès de pouvoir est ouvert aux intéressés à l’encontre d’une telle décision dans le délai du recours contentieux courant à compter de la date de sa publication au Journal officiel de la République française (...) » B. La Résolution DH(2000)43 du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe Relative à l’exécution de l’arrêt De Geouffre de la Pradelle c. France (16 décembre 1992, série A n o 253 ‑ B) et adoptée le 10 avril 2000,

la Résolution DH(2000)43 du Comité des Ministres est ainsi rédigée : « (...) Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n o 12964/87) dirigée contre la France (...) et que la Commission a déclaré recevable les griefs selon lequel il avait été privé de l’accès à un tribunal parce que l’administration ne lui avait pas notifié à temps une décision de classement et selon lequel il n’avait pas bénéficié d’un recours effectif ; (...) Considérant que dans son arrêt du 16 décembre 1992, la Cour : (...) a dit, par huit voix contre une, qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention ; (...) Considérant que lors de l’examen de cette affaire par le Comité des Ministres, le Gouvernement de l’État défendeur a donné à celui-ci des informations sur les mesures prises permettant d’éviter de nouvelles violations semblables à celle constatée dans le présent arrêt, informations résumées dans l’annexe à la présente résolution ; S’étant assuré que le 10 mars 1993, le Gouvernement de l’État défendeur a versé au requérant les sommes prévues dans l’arrêt du 16 décembre 1992, [Le Comité des Ministres] déclare, après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de la France, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 54 de la Convention dans la présente affaire.

Annexe à la Résolution DH (2000) 43 Informations fournies par le Gouvernement de la France lors de l’examen de l’affaire De Geouffre de la Pradelle par le Comité des Ministres (...) En application de l’arrêt de la Cour, le ministère de l’Environnement a mis en place une nouvelle pratique consistant à assurer la publication systématique des arrêtés de classement lorsqu’ils ne comportent pas de prescription particulière tendant à modifier l’état ou l’utilisation des lieux, ceci afin que les personnes intéressées puissent bénéficier pleinement du délai de recours, prévu par l’article 49 de l’ordonnance du 31 juillet 1945, devant le Conseil d’État.

Les décisions de classement des sites sont systématiquement transmises par les services du Premier Ministre, après leur publication au Journal Officiel, à la Direction de la Nature et des Paysages du ministère de l’Aménagement du territoire et de l’environnement : - la Direction de la Nature et des Paysages procède à la transmission immédiate des arrêtés de classement aux préfets des départements concernés, en les invitant à veiller à leur publication en mairie et dans deux journaux d’audience locale ; - les préfets transmettent, à leur tour, immédiatement les décisions de classement au maire de la ou des communes concernées, à charge pour ce dernier d’en assurer aussitôt l’affichage en mairie et dans les lieux prévus à cet effet, pendant un mois ; - outre l’affichage en mairie, mention de la décision de classement est insérée par le préfet du département, en caractères apparents, dans deux journaux dont au moins un quotidien dont la distribution est assurée dans la commune concernée ; - le ministère de l’Aménagement du territoire et de l’Environnement s’assure toujours de la publication des arrêtés de classement en préfecture et en mairie, et de leur publication dans la presse locale, en demandant au préfet concerné de produire, d’une part, les certificats d’affichage en préfecture et en mairie et, d’autre part, les factures relatives au frais d’insertion dans la presse.

L’arrêt de la Cour a été transmis au Conseil d’État qui a, en outre, été informé de la nouvelle pratique du Ministère de l’aménagement du territoire et de l’environnement. Le Gouvernement de la France estime que, compte tenu du statut de la Convention et de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme en droit interne (voir notamment Conseil d’État 14 février 1996 Maubleu et Cass. Soc. 14 janvier 1999 Bozkurt, Cass. Civ. 28 avril 1998 M. G., Cass. Crim 6 mai 1997 Landry), si le Conseil d’État était saisi d’un litige similaire à celui à l’origine de la présente affaire, il ne manquerait pas, lors de l’examen de la recevabilité de la requête et de la computation des délais de recours, de prendre en compte cette nouvelle pratique de publication de sorte que les requérants bénéficient d’un droit d’accès concret et effectif aux tribunaux.

Le Gouvernement de la France estime qu’il a ainsi rempli ses obligations au titre de l’article 53 de la Convention. » GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et se référant à l’arrêt De Geoufre de la Pradelle (précité), le requérant se plaint d’une violation de son droit à un tribunal résultant de l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé de contester l’inclusion de sa propriété dans le périmètre de classement du site de la vallée de la Juine. Il fait valoir à cet égard qu’il n’a pas eu une possibilité concrète et effective de contester par voie d’action la décision de classement puisqu’elle ne lui a pas été notifiée.

Il ajoute qu’il n’a pas non plus eu la possibilité d’obtenir un examen de sa cause dans le cadre d’une saisine par voie d’exception, sa demande tendant au déclassement de la partie de la vallée de la Juine correspondant à sa propriété ayant été rejetée au motif qu’une demande d’abrogation d’une décision non-réglementaire non créatrice de droits n’est recevable que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de faits postérieurs à son édiction.

QUESTION AUX PARTIES

Vu l’arrêt De Geouffre de la Pradelle c. France (16 décembre 1992, série A n o 253 ‑ B), le requérant est-il fondé à soutenir qu’il y a eu en sa cause méconnaissance de son droit à un tribunal et violation de l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu : – du rejet de sa demande tendant au déclassement de la partie de la vallée de la June correspondant à sa propriété au motif qu’une demande d’abrogation d’une décision non-réglementaire non créatrice de droits n’est recevable que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de faits postérieurs à son édiction ; – de la pratique décrite dans l’annexe à la Résolution DH(2000)43 du Comité des ministres du Conseil de l’Europe ?