Varelas împotriva Franței

A DOUA SECȚIUNE DE DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 16616/02 și 39687/02 prezentate de Candido VARELAS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte J.-P. Costa Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și MOLLEGĂ de secțiune Având în vedere cererile menționate anterior, depuse la 12 aprilie și respectiv la 5 noiembrie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Candido Varelas, este un cetățean portughez, născut în 1933 și rezident la Chevilly Larue. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Fleury, avocat la Paris.

Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat ca gropar de către sindicatul unui cimitir intercomunal. El a fost victima unui accident de muncă la 21 mai 1992, apoi plasat în concediu medical. Prin scrisoarea din 19 mai 1994, a solicitat sindicatului intercommunic o indemnizație de concediere pentru inaptitudine fizică în exercitarea oricărui loc de muncă. La 1 iulie 1994, sindicatul intercomunal a respins această cerere.

La 2 august 2004, reclamantul sesizează instanța administrativă din Paris cu privire la o cerere de anulare a deciziei din 1 august 2004 iulie 1994, solicitând o rechemare a cheltuielilor sociale, indemnizații de preaviz și concediere ilegală, concedii plătite pe bază de preaviz și daune și a depus o memorare la 6 decembrie 1995. Printr-o hotărâre pronunțată la 10 decembrie 1996, instanța administrativă a considerat inadmisibilă cererea sa de rambursare a cheltuielilor sociale și, înainte de a spune drept, a ordonat o expertiză medicală, expertul trebuind să prezinte raportul său în termen de trei luni de la notificarea hotărârii. Această notificare a fost efectuată prin scrisoarea din 21 februarie 1997. Prin ordonanța din 24 aprilie 1997, președintele tribunalului a acordat expertului o alocație provizorie.

Raportul de expertiză medicală a fost înregistrat la grefa tribunalului la 13 iunie 1997. Prin ordonanța din 3 iulie 1997, președintele Tribunalului a stabilit cheltuielile de expertiză. La 22 octombrie 1997, reclamantul a depus o memorare. Prin hotărârea pronunțată la 8 octombrie 1998, Tribunalul a anulat decizia din 1 iulie 1994, a condamnat sindicatul intercomunal să plătească 30 000 de franci francezi (FRF) (4 573 de euro (EUR) pentru prejudiciile morale cauzate de refuzul ilegal al concedierului și a respins celelalte cereri ale acestuia. La 17 decembrie 1998, reclamantul a solicitat această hotărâre, solicitând o despăgubire de concediere și 195 000 FRF (adică 29 727 EUR) pentru prejudiciul material și moral cauzat de refuzul ilegal de concediere.

Ca răspuns la scrisoarea din 13 decembrie 2000 a Consiliului reclamantului, grefa Curții Administrative de Apel de la Paris l-a informat, prin scrisoarea din 21 decembrie 2000, că La 19 aprilie 2001, sindicatul intercomunal și-a depus memoriul în apărare, susținând în special că, la data concedierii, nu era prevăzută nicio indemnizație de concediere. Prin scrisoarea din 13 iulie 2001, secretarul general al Consiliului de Stat, în urma unei scrisori din 28 mai 2001 adresată ministrului justiției de către Consiliul reclamantului, l-a informat pe acesta că cazul ar trebui înscris într-o ședință de judecată înainte de sfârșitul anului.

Printr-o hotărâre pronunțată la 23 octombrie 2001, a treia cameră a Curții Administrative de Apel din Paris a respins cererile reclamantului, considerând în special că incapacitatea sa fizică de a-și continua activitatea nu a fost atribuită unui accident la locul de muncă, ci a găsit sursa unei afecțiuni cronice a coloanei lombare, care nu a fost recunoscută ca o boală profesională la data concedierii.

După ce a luat cunoștință de această hotărâre, reclamantul și consiliul său au aflat că sindicatul intercomunal depunese o memorie la 19 aprilie 2001. Reclamantul a solicitat comunicarea acestei memorii, că grefa Curții Administrative de Apel i-a transmis prin scrisoarea din 11 decembrie 2001 prin cererea din 21 decembrie 2001, reclamantul s-a opus hotărârii pronunțate la 23 octombrie 2001. Invocând art. 6 din convenție, a invocat o încălcare a principiului contradictoriei pe motiv că Curtea Administrativă de Apel a reținut un motiv formulat în memoriul în apărare al sindicatului intercommunal, în timp ce această memorare nu fusese comunicată Consiliului său și nici acestuia însuși și, prin urmare, nu fuseseră în măsură să răspundă la aceasta.

Pe fond, el susținea că afecțiunea sa era adusă, în timpul concedierii, unui tablou al bolilor profesionale.

Prin ordonanța din 30 mai 2002, președintele celei de-a treia Camere a Curții Administrative de Apel de la Paris, care punea în aplicare art. 831-1 din Codul Justiției Administrative, a declarat opoziția formulată de reclamanta inadmisibilă pe motiv următor: Dl VARELAS, care a fost reclamant în instanța de apel care, în fața Curții Administrative de Apel de la Paris, a ajuns la hotărârea atacată la 23 octombrie 2001, nu este admisibil să se opună acestei hotărâri, calea opoziției fiind deschisă împotriva hotărârii pronunțate de o instanță administrativă de apel numai pârâtului care nu a prezentat nici un memoriu scris (...) Dreptul și practica internă relevante În materie de litigii administrative, opoziția este calea de retragere deschisă părții împotriva căreia a fost pronunțată în mod implicit hotărârea unei instanțe administrative de apel sau a Consiliului de Stat.

Aceaceasta este prevăzută la articolul R. 831-1 din Codul de justiție administrativă, astfel cum a fost redactat Orice persoană care, pusă sub semnul întrebării de Curtea Administrativă de Apel sau de Consiliul de Stat, nu a produs o apărare în formă regulată este admisă să se opună hotărârii pronunțate în mod implicit, cu excepția cazului în care aceaceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu o parte care are același interes ca partea care a dat faliment. În conformitate cu jurisprudența Consiliului de Stat, numai părțile care au fost contestate și care nu au prezentat o apărare sunt susceptibile să se opună, în lipsa unei înfățișări sau a unei concluzii. Prin urmare, o hotărâre nu poate fi pronunțată în mod implicit în privința reclamantului sau a apelantului.

În cele din urmă, în conformitate cu articolul R. 831-6 din Codul de Justiție administrativă, decizia de acceptare a opoziției remite, dacă este cazul, părțile în aceeași stare în care au fost anterior GRIEFS în cererea sa nr. 16616/02 formulată la 12 aprilie 2002, reclamantul își declară în primul rând victimă a mai multor încălcări ale art. 6 din Convenție. El se plânge de durata procedurii, subliniind că Curtea Administrativă de Apel a luat aproape trei ani pentru a-și pronunța hotărârea și a declarat, de asemenea, încălcări ale principiului contradicției în fața Curții Administrative de Apel. Într-adevăr, aceasta ar fi declarat din oficiu și fără ca aceasta, în hotărârea sa din 23 octombrie 2001, să își fi exprimat motivele prin care și-a respins cererea, punându-l pe acesta și pe consiliul său în imposibilitatea de a-și prezenta observațiile cu privire la acest motiv.

Pe de altă parte, memoriul depus la 19 aprilie 2001 de către sindicatul intercomunal nu ar fi fost comunicat nici reclamantului, nici consiliului său. În aceeași cerere, reclamantul susține, în sfârșit, că regula de drept intern a cărei Curte administrativă de apel a aplicat-o în Hotărârea sa din 23 octombrie 2001 și potrivit căreia o boală profesională nu este despăgubită decât dacă este inclusă într-o nomenclatură prestabilită, nu este conformă cu art. 14 din convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susține că, în cazul în care dreptul francez recunoaște, în principiu, că salariatul concediat din cauza unei boli profesionale are dreptul la o indemnizație, aceasta constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și că persoana în cauză nu poate primi acest bun în mod discriminatoriu, în funcție de faptul că boala sa este înscrisă sau nu într-un registru administrativ.

În cererea sa n 39687/02 formulată la 5 noiembrie 2002, reclamantul invocă articolele 6 și 13 din convenție pentru a susține în primul rând că Curtea administrativă de apel, prin respingerea acțiunii sale în opoziție, a consacrat încălcarea prin Hotărârea din 23 octombrie 2001 a dreptului său la un proces echitabil și l-a privat de o cale de atac eficientă împotriva acestei încălcări.

El se plânge apoi de nelegiuirea procedurii privind acțiunea sa în opoziție și de lipsa imparțialității magistratului care a luat ordonanța din 30 mai 2002, deoarece prezida formarea care a pronunțat hotărârea din 23 octombrie 2001 în dreptul său n 16616/02 introdus la 12 aprilie 2002, reclamantul invocă în primul rând diferite încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale căror dispoziții relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, (...) se plânge de durata procedurii.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. De asemenea, acesta invocă încălcări ale principiului contradictoriei la Curtea Administrativă de Apel, care ar fi ridicat în hotărârea sa din 23 octombrie 2001 un motiv din oficiu, la care Consiliul său și el însuși nu au putut să răspundă și nu le-ar fi comunicat memoriul depus la 19 aprilie 2001 de către sindicatul intercomunal. Curtea constată că reclamantul nu s-a ocupat de hotărârea pronunțată la 23 octombrie 2001 de Curtea Administrativă de Apel.

Prin urmare, acesta nu a invocat nici în mod expres, nici în esență, aceste obiecțiuni în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a cererii nr. 16616/02 trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne prin aplicarea articolului § 1 și 4 din Convenție. În aceeași cerere, reclamantul declară, în sfârșit, că instanța administrativă de apel, în Hotărârea sa din 23 octombrie 2001, și-a respins cererea pe baza unei norme de drept intern, în opinia sa, contrară art. 14 din Convenție (asigurarea exercitării drepturilor și libertăților recunoscute în Convenție fără discriminare) și art. 1 din Protocolul nr. 1 (dreptul la proprietate). Curtea reamintește că reclamantul nu a invocat nici în mod expres, nici în esență aceste obiecții în fața Consiliului de Stat.

Această parte a cererii nr. 16616/02 trebuie, prin urmare, să fie respinsă și pentru neobosirea căilor de atac interne prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (4) din Convenție. 39687/02 introdus la 5 noiembrie 2002, reclamantul se plânge în primul rând că Ordonanța din 30 mai 2002 a consacrat încălcarea prin Hotărârea din 23 octombrie 2001 a dreptului său la un proces echitabil și l-a privat de o cale de atac eficientă împotriva acestei încălcări.

În al doilea rând, acesta invocă nelegalitatea procedurii în urma opoziției pe care a formulat-o împotriva hotărârii menționate anterior și lipsa imparțialității magistratului care a pronunțat ordonanța din 30 mai 2002. El invocă art. 6 alineatul (1) menționat anterior și art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea arată de la început că reclamantul nu s-a ocupat de casare, ci a formulat opoziție la hotărârea pronunțată la 23 octombrie 2001 de Curtea Administrativă de Apel.

Curtea constată că, în conformitate cu articolul R. 831-1 din Codul de Justiție Administrativă, opoziția nu poate fi formulată decât de partea pusă în discuție de o instanță administrativă de apel sau de Consiliul de Stat și, prin urmare, consideră că o opoziție formulată, la fel ca în cazul de față, de către apelant, nu constituia o recurs la epuizare în sensul convenției. Prin urmare, decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare la calcularea termenului de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție este hotărârea Curții Administrative de Apel de la Paris din 23 octombrie 2001. În aceste condiții, Curtea nu poate să cunoască motivul întemeiat pe nelegalitatea examinării opoziției formulată de solicitant, invocată de acesta la 5 noiembrie 2002. Prin urmare, cererea nr. 39987/02 este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să adere la cererile de amânare. examinarea motivului reclamantului întemeiat pe durata procedurii în cererea sa nr. 16616/02; Se precizează cererile inadmisibile pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte

DEUXIEME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n os 16616/02 et 39687/02 présentées par Candido VARELAS contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 juin 2005 en une chambre composée de : MM. I. Cabral Barreto , président , J.-P. Costa , V. Butkevych , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. D OLLÉ , greffière de section , Vu les requêtes susmentionnées, introduites respectivement le 12 avril et le 5 novembre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Candido Varelas, est un ressortissant portugais, né en 1933 et résidant à Chevilly Larue. Il est représenté devant la Cour par M e M. Fleury, avocat à Paris.

A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant était employé comme fossoyeur par le syndicat d'un cimetière intercommunal. Il fut victime d'un accident du travail le 21 mai 1992, puis placé en congé maladie. Par lettre du 19 mai 1994, il sollicita du syndicat intercommunal une indemnité de licenciement pour inaptitude physique à l'exercice de tout emploi. Le 1 er juillet 1994, le syndicat intercommunal rejeta cette demande. Le 2 août 2004, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d'une requête en annulation de la décision du 1 er juillet 1994, sollicitant un rappel de charges sociales, des indemnités de préavis et pour licenciement irrégulier, des congés payés sur préavis et des dommages et intérêts.

Il déposa un mémoire le 6 décembre 1995. Par un jugement rendu le 10 décembre 1996, le tribunal administratif jugea irrecevable sa demande de reversement de charges sociales et, avant dire droit, ordonna une expertise médicale, l'expert devant remettre son rapport dans les trois mois de la notification du jugement. Cette notification fut effectuée par lettre datée du 21 février 1997. Par ordonnance du 24 avril 1997, le président du tribunal accorda une allocation provisionnelle à l'expert. Le rapport d'expertise médicale fut enregistré au greffe du tribunal le 13 juin 1997. Par ordonnance du 3 juillet 1997, le président du tribunal fixa les frais de l'expertise. Le 22 octobre 1997, le requérant déposa un mémoire.

L'affaire fut appelée à l'audience du 9 septembre 1998. Par un jugement rendu le 8 octobre 1998, le tribunal annula la décision du 1 er juillet 1994, condamna le syndicat intercommunal à verser 30 000 francs français (FRF) (soit 4 573 euros (EUR)) de dommages et intérêts au requérant pour le préjudice moral causé par le refus illégal de le licencier, et rejeta ses autres demandes. Le 17 décembre 1998, le requérant interjeta appel de ce jugement, réclamant une indemnité de licenciement et 195 000 FRF (soit 29 727 EUR) pour le préjudice matériel et moral causé par le refus illégal de licenciement. En réponse à la lettre du 13 décembre 2000 du conseil du requérant, le greffe de la cour administrative d'appel de Paris informa celui-ci, par lettre du 21 décembre 2000, de ce que l'affaire était en cours d'instruction.

Le 19 avril 2001, le syndicat intercommunal déposa son mémoire en défense, soutenant notamment qu'à la date du licenciement, aucune indemnité de licenciement n'était prévue par la réglementation. Par lettre du 13 juillet 2001, le secrétaire général du Conseil d'Etat, faisant suite à une lettre du 28 mai 2001 adressée au ministre de la Justice par le conseil du requérant, informa celui-ci de ce que l'affaire devrait être inscrite à une audience de jugement avant la fin de l'année. L'affaire fut appelée à l'audience du 9 octobre 2001. Par un arrêt rendu le 23 octobre 2001, la troisième chambre de la cour administrative d'appel de Paris rejeta les demandes du requérant, considérant notamment que son inaptitude physique à poursuivre son activité n'était pas imputable à un accident du travail mais trouvait sa source dans une affection chronique du rachis lombaire, non reconnue comme une maladie professionnelle à la date du licenciement.

En prenant connaissance de cet arrêt, le requérant et son conseil apprirent que le syndicat intercommunal avait déposé un mémoire le 19 avril 2001. Le requérant demanda alors la communication de ce mémoire, que le greffe de la cour administrative d'appel lui transmit par courrier du 11 décembre 2001. Par requête du 21 décembre 2001, le requérant fit opposition à l'arrêt rendu le 23 octobre 2001. Invoquant l'article 6 de la Convention, il allégua une violation du principe du contradictoire au motif que la cour administrative d'appel avait retenu un moyen formulé dans le mémoire en défense du syndicat intercommunal, alors que ce mémoire n'avait été communiqué ni à son conseil ni à lui-même, et qu'ils avaient donc été dans l'impossibilité d'y répliquer.

Sur le fond, il soutint que son affection était portée, lors du licenciement, à un tableau des maladies professionnelles.

Par ordonnance du 30 mai 2002, le président de la troisième chambre de la cour administrative d'appel de Paris, faisant application de l'article R. 831-1 du code de justice administrative, déclara l'opposition formée par le requérant irrecevable au motif suivant : « M. VARELAS, qui était demandeur dans l'instance d'appel ayant abouti, devant la cour administrative d'appel de Paris, à l'arrêt attaqué en date du 23 octobre 2001, n'est pas recevable à faire opposition à cet arrêt, la voie de l'opposition n'étant ouverte à l'encontre de l'arrêt rendu par une cour administrative d'appel qu'au défendeur qui n'a produit aucun mémoire écrit (...) ». B. Le droit et la pratique internes pertinents En matière de contentieux administratif, l'opposition est la voie de rétractation ouverte à la partie contre laquelle la décision d'une cour administrative d'appel ou du Conseil d'Etat a été rendue par défaut.

Elle est prévue par l'article R. 831-1 du code de justice administrative, ainsi rédigé : « Toute personne qui, mise en cause par la cour administrative d'appel ou le Conseil d'Etat, n'a pas produit de défense en forme régulière est admise à former opposition à la décision rendue par défaut, sauf si celle-ci a été rendue contradictoirement avec une partie qui a le même intérêt que la partie défaillante. » Selon la jurisprudence du Conseil d'Etat, seules sont susceptibles de faire opposition les parties mises en cause et qui n'ont pas présenté de défense, faute d'avoir comparu ou conclu. Une décision ne peut donc jamais être rendue par défaut à l'égard du requérant ou de l'appelant.

Enfin, aux termes de l'article R. 831-6 du code de justice administrative, « la décision qui admet l'opposition remet, s'il y a lieu, les parties dans le même état où elles étaient auparavant ». GRIEFS 1. Dans sa requête n o 16616/02 introduite le 12 avril 2002, le requérant se dit tout d'abord victime de plusieurs violations de l'article 6 de la Convention. a) Il se plaint de la durée de la procédure, soulignant que la cour administrative d'appel a mis près de trois ans pour rendre son arrêt. b) Il allègue également des violations du principe du contradictoire devant la cour administrative d'appel. En effet, celle-ci aurait relevé d'office et à son insu, dans son arrêt du 23 octobre 2001, le moyen par lequel elle a rejeté sa requête, le mettant ainsi que son conseil dans l'impossibilité de faire valoir leurs observations sur ce moyen.

D'autre part, le mémoire déposé le 19 avril 2001 par le syndicat intercommunal n'aurait été communiqué ni au requérant, ni à son conseil. 2. Dans la même requête, le requérant allègue enfin que la règle de droit interne dont la cour administrative d'appel a fait application dans son arrêt du 23 octobre 2001, et selon laquelle une maladie professionnelle n'est indemnisée que si elle figure à une nomenclature préétablie, n'est pas conforme à l'article 14 de la Convention et à l'article 1 du Protocole n o 1. Il expose à l'appui que, dès lors que le droit français reconnaît, en principe, que le salarié licencié pour cause de maladie professionnelle a droit à une indemnité, celle-ci constitue un bien au sens l'article 1 du Protocole n o 1, et que l'intéressé ne saurait recevoir ce bien de manière discriminatoire, selon que sa maladie est inscrite ou non sur un répertoire administratif.

3. Dans sa requête n o 39687/02 introduite le 5 novembre 2002, le requérant invoque les articles 6 et 13 de la Convention pour alléguer en premier lieu que la cour administrative d'appel, en rejetant son recours en opposition, a consacré la violation par l'arrêt du 23 octobre 2001 de son droit à un procès équitable, et l'a privé d'un recours effectif contre cette violation.

Il se plaint ensuite de l'iniquité de la procédure relative à son recours en opposition et de l'absence d'impartialité du magistrat qui a pris l'ordonnance du 30 mai 2002, puisqu'il présidait la formation qui a rendu l'arrêt du 23 octobre 2001. EN DROIT 1. Dans sa requête n o 16616/02 introduite le 12 avril 2002, le requérant allègue tout d'abord différentes violations de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...) » a) Il se plaint de la durée de la procédure.

En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement. b) Il allègue également des violations du principe du contradictoire devant la cour administrative d'appel, qui aurait soulevé dans son arrêt du 23 octobre 2001 un moyen d'office, auquel son conseil et lui-même n'ont donc pu répondre, et ne leur aurait pas communiqué le mémoire déposé le 19 avril 2001 par le syndicat intercommunal. La Cour constate que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre l'arrêt rendu le 23 octobre 2001 par la cour administrative d'appel.

Il n'a par conséquent soulevé ni expressément, ni en substance, ces griefs devant le Conseil d'Etat. Dès lors, cette partie de la requête n o 16616/02 doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes par application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Dans la même requête, le requérant allègue enfin que la cour administrative d'appel, dans son arrêt du 23 octobre 2001, a rejeté sa requête sur le fondement d'une règle de droit interne selon lui contraire à l'article 14 de la Convention (l'assurance de la jouissance des droits et libertés reconnus dans la Convention sans discrimination) et à l'article 1 du Protocole n o 1 (le droit à la propriété). La Cour rappelle que le requérant n'a soulevé ni expressément, ni en substance, ces griefs devant le Conseil d'Etat.

Cette partie de la requête n o 16616/02 doit donc également être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes par application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Dans sa requête n o 39687/02 introduite le 5 novembre 2002, le requérant se plaint en premier lieu de ce que l'ordonnance du 30 mai 2002 a consacré la violation par l'arrêt du 23 octobre 2001 de son droit à un procès équitable et l'a privé d'un recours effectif contre cette violation.

Il allègue ensuite l'iniquité de la procédure consécutive à l'opposition qu'il a formée contre l'arrêt précité et l'absence d'impartialité du magistrat qui a rendu l'ordonnance du 30 mai 2002. Il invoque l'article 6 § 1 précité et l'article 13 de la Convention qui se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » La Cour relève d'emblée que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation mais a formé opposition à l'arrêt rendu le 23 octobre 2001 par la cour administrative d'appel.

La Cour constate qu'aux termes de l'article R. 831-1 du code de justice administrative, l'opposition ne peut être formée que par la partie mise en cause par une cour administrative d'appel ou le Conseil d'Etat. Elle estime par conséquent qu'une opposition formée, comme en l'espèce, par l'appelant ne constituait pas un recours à épuiser au sens de la Convention. Dès lors, la décision interne définitive à prendre en compte pour le calcul du délai de six mois au sens de l'article 35 § 1 de la Convention est l'arrêt rendu le 23 octobre 2001 par la cour administrative d'appel de Paris. Dans ces conditions, la Cour ne saurait connaître du grief tiré de l'iniquité de l'examen de l'opposition formée par le requérant, grief soulevé par celui-ci le 5 novembre 2002. Il s'ensuit que la requête n o 39687/02 est tardive et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Ajourne l'examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure dans sa requête n o 16616/02 ; Déclare les requêtes irrecevables pour le surplus. S. Dolle I. Cabral Barreto Greffière Président