VARELAS c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
VARELAS c. FRANCE (CtEDO, 2005)
A DOUA SECȚIUNE DE DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 16616/02 și 39687/02 prezentate de Candido VARELAS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte J.-P. Costa Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și MOLLEGĂ de secțiune Având în vedere cererile menționate anterior, depuse la 12 aprilie și respectiv la 5 noiembrie 2002, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Candido Varelas, este un cetățean portughez, născut în 1933 și rezident la Chevilly Larue. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Fleury, avocat la Paris. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat ca gropar de către sindicatul unui cimitir intercomunal. El a fost victima unui accident de muncă la 21 mai 1992, apoi plasat în concediu medical. Prin scrisoarea din 19 mai 1994, a solicitat sindicatului intercommunic o indemnizație de concediere pentru inaptitudine fizică în exercitarea oricărui loc de muncă. La 1 iulie 1994, sindicatul intercomunal a respins această cerere. La 2 august 2004, reclamantul sesizează instanța administrativă din Paris cu privire la o cerere de anulare a deciziei din 1 august 2004 iulie 1994, solicitând o rechemare a cheltuielilor sociale, indemnizații de preaviz și concediere ilegală, concedii plătite pe bază de preaviz și daune și a depus o memorare la 6 decembrie 1995. Printr-o hotărâre pronunțată la 10 decembrie 1996, instanța administrativă a considerat inadmisibilă cererea sa de rambursare a cheltuielilor sociale și, înainte de a spune drept, a ordonat o expertiză medicală, expertul trebuind să prezinte raportul său în termen de trei luni de la notificarea hotărârii. Această notificare a fost efectuată prin scrisoarea din 21 februarie 1997. Prin ordonanța din 24 aprilie 1997, președintele tribunalului a acordat expertului o alocație provizorie. Raportul de expertiză medicală a fost înregistrat la grefa tribunalului la 13 iunie 1997. Prin ordonanța din 3 iulie 1997, președintele Tribunalului a stabilit cheltuielile de expertiză. La 22 octombrie 1997, reclamantul a depus o memorare. Prin hotărârea pronunțată la 8 octombrie 1998, Tribunalul a anulat decizia din 1 iulie 1994, a condamnat sindicatul intercomunal să plătească 30 000 de franci francezi (FRF) (4 573 de euro (EUR) pentru prejudiciile morale cauzate de refuzul ilegal al concedierului și a respins celelalte cereri ale acestuia. La 17 decembrie 1998, reclamantul a solicitat această hotărâre, solicitând o despăgubire de concediere și 195 000 FRF (adică 29 727 EUR) pentru prejudiciul material și moral cauzat de refuzul ilegal de concediere. Ca răspuns la scrisoarea din 13 decembrie 2000 a Consiliului reclamantului, grefa Curții Administrative de Apel de la Paris l-a informat, prin scrisoarea din 21 decembrie 2000, că La 19 aprilie 2001, sindicatul intercomunal și-a depus memoriul în apărare, susținând în special că, la data concedierii, nu era prevăzută nicio indemnizație de concediere. Prin scrisoarea din 13 iulie 2001, secretarul general al Consiliului de Stat, în urma unei scrisori din 28 mai 2001 adresată ministrului justiției de către Consiliul reclamantului, l-a informat pe acesta că cazul ar trebui înscris într-o ședință de judecată înainte de sfârșitul anului. Printr-o hotărâre pronunțată la 23 octombrie 2001, a treia cameră a Curții Administrative de Apel din Paris a respins cererile reclamantului, considerând în special că incapacitatea sa fizică de a-și continua activitatea nu a fost atribuită unui accident la locul de muncă, ci a găsit sursa unei afecțiuni cronice a coloanei lombare, care nu a fost recunoscută ca o boală profesională la data concedierii. După ce a luat cunoștință de această hotărâre, reclamantul și consiliul său au aflat că sindicatul intercomunal depunese o memorie la 19 aprilie 2001. Reclamantul a solicitat comunicarea acestei memorii, că grefa Curții Administrative de Apel i-a transmis prin scrisoarea din 11 decembrie 2001 prin cererea din 21 decembrie 2001, reclamantul s-a opus hotărârii pronunțate la 23 octombrie 2001. Invocând art. 6 din convenție, a invocat o încălcare a principiului contradictoriei pe motiv că Curtea Administrativă de Apel a reținut un motiv formulat în memoriul în apărare al sindicatului intercommunal, în timp ce această memorare nu fusese comunicată Consiliului său și nici acestuia însuși și, prin urmare, nu fuseseră în măsură să răspundă la aceasta. Pe fond, el susținea că afecțiunea sa era adusă, în timpul concedierii, unui tablou al bolilor profesionale. Prin ordonanța din 30 mai 2002, președintele celei de-a treia Camere a Curții Administrative de Apel de la Paris, care punea în aplicare art. 831-1 din Codul Justiției Administrative, a declarat opoziția formulată de reclamanta inadmisibilă pe motiv următor: Dl VARELAS, care a fost reclamant în instanța de apel care, în fața Curții Administrative de Apel de la Paris, a ajuns la hotărârea atacată la 23 octombrie 2001, nu este admisibil să se opună acestei hotărâri, calea opoziției fiind deschisă împotriva hotărârii pronunțate de o instanță administrativă de apel numai pârâtului care nu a prezentat nici un memoriu scris (...) Dreptul și practica internă relevante În materie de litigii administrative, opoziția este calea de retragere deschisă părții împotriva căreia a fost pronunțată în mod implicit hotărârea unei instanțe administrative de apel sau a Consiliului de Stat. Aceaceasta este prevăzută la articolul R. 831-1 din Codul de justiție administrativă, astfel cum a fost redactat Orice persoană care, pusă sub semnul întrebării de Curtea Administrativă de Apel sau de Consiliul de Stat, nu a produs o apărare în formă regulată este admisă să se opună hotărârii pronunțate în mod implicit, cu excepția cazului în care aceaceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu o parte care are același interes ca partea care a dat faliment. În conformitate cu jurisprudența Consiliului de Stat, numai părțile care au fost contestate și care nu au prezentat o apărare sunt susceptibile să se opună, în lipsa unei înfățișări sau a unei concluzii. Prin urmare, o hotărâre nu poate fi pronunțată în mod implicit în privința reclamantului sau a apelantului. În cele din urmă, în conformitate cu articolul R. 831-6 din Codul de Justiție administrativă, decizia de acceptare a opoziției remite, dacă este cazul, părțile în aceeași stare în care au fost anterior GRIEFS în cererea sa nr. 16616/02 formulată la 12 aprilie 2002, reclamantul își declară în primul rând victimă a mai multor încălcări ale art. 6 din Convenție. El se plânge de durata procedurii, subliniind că Curtea Administrativă de Apel a luat aproape trei ani pentru a-și pronunța hotărârea și a declarat, de asemenea, încălcări ale principiului contradicției în fața Curții Administrative de Apel. Într-adevăr, aceasta ar fi declarat din oficiu și fără ca aceasta, în hotărârea sa din 23 octombrie 2001, să își fi exprimat motivele prin care și-a respins cererea, punându-l pe acesta și pe consiliul său în imposibilitatea de a-și prezenta observațiile cu privire la acest motiv. Pe de altă parte, memoriul depus la 19 aprilie 2001 de către sindicatul intercomunal nu ar fi fost comunicat nici reclamantului, nici consiliului său. În aceeași cerere, reclamantul susține, în sfârșit, că regula de drept intern a cărei Curte administrativă de apel a aplicat-o în Hotărârea sa din 23 octombrie 2001 și potrivit căreia o boală profesională nu este despăgubită decât dacă este inclusă într-o nomenclatură prestabilită, nu este conformă cu art. 14 din convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susține că, în cazul în care dreptul francez recunoaște, în principiu, că salariatul concediat din cauza unei boli profesionale are dreptul la o indemnizație, aceasta constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și că persoana în cauză nu poate primi acest bun în mod discriminatoriu, în funcție de faptul că boala sa este înscrisă sau nu într-un registru administrativ. În cererea sa n 39687/02 formulată la 5 noiembrie 2002, reclamantul invocă articolele 6 și 13 din convenție pentru a susține în primul rând că Curtea administrativă de apel, prin respingerea acțiunii sale în opoziție, a consacrat încălcarea prin Hotărârea din 23 octombrie 2001 a dreptului său la un proces echitabil și l-a privat de o cale de atac eficientă împotriva acestei încălcări. El se plânge apoi de nelegiuirea procedurii privind acțiunea sa în opoziție și de lipsa imparțialității magistratului care a luat ordonanța din 30 mai 2002, deoarece prezida formarea care a pronunțat hotărârea din 23 octombrie 2001 în dreptul său n 16616/02 introdus la 12 aprilie 2002, reclamantul invocă în primul rând diferite încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale căror dispoziții relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, (...) se plânge de durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. De asemenea, acesta invocă încălcări ale principiului contradictoriei la Curtea Administrativă de Apel, care ar fi ridicat în hotărârea sa din 23 octombrie 2001 un motiv din oficiu, la care Consiliul său și el însuși nu au putut să răspundă și nu le-ar fi comunicat memoriul depus la 19 aprilie 2001 de către sindicatul intercomunal. Curtea constată că reclamantul nu s-a ocupat de hotărârea pronunțată la 23 octombrie 2001 de Curtea Administrativă de Apel. Prin urmare, acesta nu a invocat nici în mod expres, nici în esență, aceste obiecțiuni în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a cererii nr. 16616/02 trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne prin aplicarea articolului § 1 și 4 din Convenție. În aceeași cerere, reclamantul declară, în sfârșit, că instanța administrativă de apel, în Hotărârea sa din 23 octombrie 2001, și-a respins cererea pe baza unei norme de drept intern, în opinia sa, contrară art. 14 din Convenție (asigurarea exercitării drepturilor și libertăților recunoscute în Convenție fără discriminare) și art. 1 din Protocolul nr. 1 (dreptul la proprietate). Curtea reamintește că reclamantul nu a invocat nici în mod expres, nici în esență aceste obiecții în fața Consiliului de Stat. Această parte a cererii nr. 16616/02 trebuie, prin urmare, să fie respinsă și pentru neobosirea căilor de atac interne prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (4) din Convenție. 39687/02 introdus la 5 noiembrie 2002, reclamantul se plânge în primul rând că Ordonanța din 30 mai 2002 a consacrat încălcarea prin Hotărârea din 23 octombrie 2001 a dreptului său la un proces echitabil și l-a privat de o cale de atac eficientă împotriva acestei încălcări. În al doilea rând, acesta invocă nelegalitatea procedurii în urma opoziției pe care a formulat-o împotriva hotărârii menționate anterior și lipsa imparțialității magistratului care a pronunțat ordonanța din 30 mai 2002. El invocă art. 6 alineatul (1) menționat anterior și art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea arată de la început că reclamantul nu s-a ocupat de casare, ci a formulat opoziție la hotărârea pronunțată la 23 octombrie 2001 de Curtea Administrativă de Apel. Curtea constată că, în conformitate cu articolul R. 831-1 din Codul de Justiție Administrativă, opoziția nu poate fi formulată decât de partea pusă în discuție de o instanță administrativă de apel sau de Consiliul de Stat și, prin urmare, consideră că o opoziție formulată, la fel ca în cazul de față, de către apelant, nu constituia o recurs la epuizare în sensul convenției. Prin urmare, decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare la calcularea termenului de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție este hotărârea Curții Administrative de Apel de la Paris din 23 octombrie 2001. În aceste condiții, Curtea nu poate să cunoască motivul întemeiat pe nelegalitatea examinării opoziției formulată de solicitant, invocată de acesta la 5 noiembrie 2002. Prin urmare, cererea nr. 39987/02 este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să adere la cererile de amânare. examinarea motivului reclamantului întemeiat pe durata procedurii în cererea sa nr. 16616/02; Se precizează cererile inadmisibile pentru surplus. Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte