AFFAIRE VARELAS c. FRANCE

AFFAIRE VARELAS c. FRANCE (CtEDO, 2006)

A DOUA SECȚIUNE VARELAS c. FRANȚA Cerere nr. 16616/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 iulie 2006 DEFINITIVF 27/10/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Varelas c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, I. Cabral Barreto, mei A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera de consiliu la 6 iulie 2006, Renunțarea la hotărâre, care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o hotărâre (n 16616/02) îndreptat împotriva Republicii Franceze, printre care un resortisant portughez, dl Candido Varelas ( A fost reprezentat de agentul său, E. Belliard, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 7 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cauza întemeiat pe durata procedurii și a declarat surplusul cererii inadmisibile. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitatea și la fondul motivului de depășire a termenului rezonabil. Printr-o scrisoare din 16 iunie 2005, guvernul portughez a fost invitat să prezinte observații scrise în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții. Această scrisoare rămâne fără răspuns, prin urmare, trebuie să se considere că acesta din urmă nu dorește să se prevaleze de dreptul său de a interveni. Reclamantul, dl Candido Varelas, este un resortisant portughez, născut în 1933 și rezident în Chevilly Larue. Este reprezentat în fața Curții de către dl Fleury, avocat la Paris. Guvernul francez ( Reclamantul a fost angajat ca gropar de către sindicatul unui cimitir intercommunic. La 21 mai 1992, a fost victima unui accident de muncă și a fost pus în concediu medical. Printr-o scrisoare din 19 mai 1994, reclamantul a solicitat sindicatului intercomunal o indemnizație de concediere pentru incompetență fizică în exercitarea oricărui loc de muncă. În iulie 1994, sindicatul intercomunal a respins această cerere. La 2 august 1994, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la anularea acestei decizii. 10. Printr-o hotărâre pronunțată la 10 decembrie 1996, Tribunalul Administrativ a judecat o parte din cererea sa inadmisibilă și a dispus o expertiză medicală, expertul fiind obligat să prezinte raportul său în termen de trei luni de la notificarea hotărârii. 11. Această notificare a fost efectuată prin scrisoarea din 21 februarie 1997. 12. Printr-o ordonanță din 24 aprilie 1997, președintele tribunalului a acordat o alocație provizorie expertului. 13. Raportul de competență medicală a fost înregistrat la grefa instanței la 13 iunie 1997. 14. Printr-o ordonanță din 3 iulie 1997, președintele Tribunalului a fixat cheltuielile de lituanj. 15. Prin hotărârea pronunțată la 8 octombrie 1998, tribunalul a anulat decizia din 1 iulie 1994, a condamnat sindicatul intercomunal să plătească 30 000 de franci francezi (FRF) (4 573 de euro (EUR) pentru prejudiciile morale cauzate de refuzul ilegal al concedierului și a respins pretențiile acestuia pentru surplus. 17. La 17 decembrie 1998, reclamantul a solicitat această hotărâre. 18. Ca răspuns la scrisoarea din 13 decembrie 2000 a Consiliului reclamantului, grefa Tribunalului Administrativ din Paris l-a informat pe acesta, printr-o scrisoare din 21 decembrie 2000, cu privire la faptul că cauza era în curs de desfășurare. 19. La 19 aprilie 2001, sindicatul intercommunic și-a depus memoriul în apărare, susținând în special că, la data concedierii, nu era prevăzută nicio despăgubire de concediere. Printr-o scrisoare din 13 iulie 2001, secretarul general al Consiliului de Stat, în urma unei scrisori din 28 mai 2001 adresată ministrului justiției de către consiliul reclamantului, l-a informat pe acesta că cauza ar trebui să fie înscrisă într-o ședință de judecată înainte de sfârșitul anului. Printr-o hotărâre pronunțată la 23 octombrie 2001, a treia cameră a instanței administrative din Paris l-a decăzut pe reclamant. Printr-o cerere din 21 decembrie 2001, reclamantul a formulat o opoziție la hotărârea pronunțată la 23 octombrie 2001 23. printr-o ordonanță din 30 mai 2002, președintele celei de-a treia camere a instanței administrative din Paris, care punea în aplicare art. 831-1 din Codul de Justiție Administrativă, declarând opoziția inadmisibilă. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 24. Reclamantul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai scurt, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 mai 1994 prin sesizarea sindicatului intercommunic și s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 29. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 30. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). 31. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu vede niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. În această privință, Curtea amintește că, în ceea ce privește soluționarea muncii, solicită ca o anumită diligență să se impună (Ruotolo c. Italia, Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39, alineatul (17). Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerina termenului rezonabil 32. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții în cauză, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Guvernul contestă aceste pretenții și consideră că suma de 6 000 EUR este rezonabilă. 36. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră în mod corect că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 EUR pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 37. Reclamantul, care nu depune nici un document în sprijinul pretențiilor sale, solicită, de asemenea, 5 424,20 EUR pentru cheltuielile de avocat și de competență. 38. Guvernul contestă aceste pretenții și consideră că suma de 1 500 EUR este rezonabilă. 39. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR și acordul reclamantului. 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 27 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

VARELAS c. FRANCE

(

Requête n

o

16616/02)

ARRÊT

STRASBOURG

27 juillet 2006

DÉFINITIF

27/10/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Varelas c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B. Baka,

président,

J.-P. Costa,

I. Cabral Barreto,

M

mes

A. Mularoni,

E. Fura-Sandström,

D. Jočienė,

M.

D. Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 juillet 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

16616/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant portugais, M.

Candido Varelas («

le requérant

»), a saisi la Cour le 12 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M. Fleury, avocat à Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 7 juin 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure et a déclaré le surplus de la requête irrecevable. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond du grief de dépassement du délai raisonnable.

4.

Par une lettre du 16 juin 2005, le gouvernement portugais a été invité à présenter des observations écrites en vertu de l’article 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour. Cette lettre étant restée sans réponse, il y a lieu de considérer que ce dernier n’entend pas se prévaloir de son droit d’intervention.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant, M. Candido Varelas, est un ressortissant portugais, né en 1933 et résidant à Chevilly Larue. Il est représenté devant la Cour par M

e

M. Fleury, avocat à Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

6.

Le requérant était employé comme fossoyeur par le syndicat d’un cimetière intercommunal. Le 21 mai 1992, il fut victime d’un accident du travail puis placé en congé maladie.

7.

Par une lettre du 19 mai 1994, le requérant sollicita du syndicat intercommunal une indemnité de licenciement pour inaptitude physique à l’exercice de tout emploi.

8.

Le 1

er

juillet 1994, le syndicat intercommunal rejeta cette demande.

9.

Le 2 août 1994, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une requête en annulation de cette décision.

10.

Par un jugement rendu le 10 décembre 1996, le tribunal administratif jugea une partie de sa requête irrecevable et ordonna une expertise médicale, l’expert devant remettre son rapport dans les trois mois de la notification du jugement.

11.

Cette notification fut effectuée par lettre datée du 21 février 1997.

12.

Par une ordonnance du 24 avril 1997, le président du tribunal accorda une allocation provisionnelle à l’expert.

13.

Le rapport d’expertise médicale fut enregistré au greffe du tribunal le 13

juin 1997.

14.

Par une ordonnance du 3 juillet 1997, le président du tribunal fixa les frais de l’expertise.

15.

L’affaire fut appelée à l’audience du 9 septembre 1998.

16.

Par un jugement rendu le 8 octobre 1998, le tribunal annula la décision du 1

er

juillet 1994, condamna le syndicat intercommunal à verser 30

000

francs français (FRF) (soit 4

573 euros (EUR)) de dommages et intérêts au requérant pour le préjudice moral causé par le refus illégal de le licencier et rejeta ses prétentions pour le surplus.

17.

Le 17 décembre 1998, le requérant interjeta appel de ce jugement.

18.

En réponse à la lettre du 13 décembre 2000 du conseil du requérant, le greffe de la cour administrative d’appel de Paris informa celui-ci, par une lettre du 21 décembre 2000, de ce que l’affaire était en cours d’instruction.

19.

Le 19 avril 2001, le syndicat intercommunal déposa son mémoire en défense, soutenant notamment qu’à la date du licenciement aucune indemnité de licenciement n’était prévue par la réglementation.

20.

Par une lettre du 13 juillet 2001, le secrétaire général du Conseil d’Etat, faisant suite à une lettre du 28 mai 2001 adressée au ministre de la Justice par le conseil du requérant, informa celui-ci de ce que l’affaire devrait être inscrite à une audience de jugement avant la fin de l’année.

21.

L’affaire fut appelée à l’audience du 9 octobre 2001.

22.

Par un arrêt rendu le 23 octobre 2001, la troisième chambre de la cour administrative d’appel de Paris débouta le requérant.

Par une requête du 21 décembre 2001, le requérant fit opposition à l’arrêt rendu le 23 octobre 2001.

23.

Par une ordonnance du 30 mai 2002, le président de la troisième chambre de la cour administrative d’appel de Paris, faisant application de l’article

R.

831-1 du code de justice administrative, déclara l’opposition irrecevable.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

24.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

25.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

26.

La période à considérer a débuté le 19 mai 1994 par la saisine du syndicat intercommunal et s’est terminée le 23 octobre 2001 par l’arrêt de la cour administrative d’appel. Elle a donc duré plus de sept ans et cinq mois pour deux degrés de juridictions.

A.

Sur la recevabilité

27.

Le Gouvernement ne soulève aucune exception d’irrecevabilité.

28.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

29.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

30.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender,

précité).

31.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne voit aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle rappelle à cet égard qu’elle exige, en matière de contentieux du travail, qu’une diligence particulière s’impose (

Ruotolo c. Italie

, arrêt du 27 février 1992, série A n

o

230-D, p. 39, § 17). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

32.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

33.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

34.

Le requérant réclame 50

000 EUR au titre du préjudice économique ainsi que 20

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

35.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et estime que la somme de 6

000 EUR est raisonnable.

36.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime en équité qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

37.

Le requérant, qui ne dépose aucun document à l’appui de ses prétentions, réclame également 5

424,20 EUR pour les frais d’avocat et d’expertise.

38.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et estime que la somme de 1

500 EUR est raisonnable.

39.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

500 EUR et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

,

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 6

000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B. Baka

Greffière

Président