Machard împotriva Franței

La originea afacerii se găsește o cerere (nr. 42928/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care doi cetățeni ai acestui stat, Léopold și Paulette Machard („reclamanți"), au depus-o la Curt la 21 noiembrie 2002 în virtutea art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanți sunt reprezentați de Domnul Emmanuel Karm, avocat la Strasbourg. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, Doamna E. Belliard, directoare a Afacerilor Juridice a ministerului Afacerilor Externe.

La 30 mai 2005, vicepresedintele secțiunii a doua a decis să comunice petiția Guvernului. Prevalindu-se de dispozițiile art. 29 § 3, el a decis ca admisibilitatea și fondul afacerii să fie examinate în același timp. PE FOND

Printr-un ordin din 11 mai 1968, Prefectul Ain-ului a ordonat o remembrare în comuna Farges și a decis că operațiunile vor purta în plus anumite părți ale secțiunilor B și C ale teritoriului comunei vecine Collonges. La 26 aprilie 1970, reclamanți, proprietari de funde situate pe teritoriul acestor comune, au sesizat comisia departamentală de remembrare a Ain-ului cu o reclamație tendând la a se exclude din perimetrul remembrării parcele ce le aparțineau, care a fost parțial respinsă printr-o decizie din 2 septembrie 1970. Printr-o sentință din 12 septembrie 1974, tribunalul administrativ din Lyon a respins cererea de anulare depusă de reclamanți. Printr-o hotărâre din 16 februarie 1977, Consilul de Stat a anulat această sentință și această decizie „în atât cât privea remembrarea proprietăților soților Machard", cu singurul motiv că ordinul din 11 mai 1968 nu preciza care picioare ale secțiunilor B și C ale teritoriului comunei Collonges era incluse în perimetrul remembrării; el a concluzionat că parcela B 131 din care reclamanți era proprietari la Collonges nu putea se găsi legal inclusă în perimetrul remembrării. La 15 iunie 1979, comisia departamentală a constatat că limita intercomunală Farges-Collonges fusese modificată printr-un ordin prefectural din 11 martie 1971, de sorte că parcela B 131 se găsea acum pe teritoriul Farges și inclusă în perimetrul remembrării; ea a dedus de aici că proiectul remembrării putea fi menținut în stare fără ca aceasta să nu încalce lucrului judecat. Reclamanți au sesizat tribunalul administrativ din Lyon cu această decizie; ei susțineau în plus că parcela B 174, situată la Collonges, trebui de asemenea să fie exclusă din perimetrul remembrării. Examinând numai acest aspect al litigiului, tribunalul administrativ din Lyon a constatat că ordinul din 11 martie 1971 nu avusese ca efect includerea parcelei B 174 – situată la Collonges – în perimetru și a anulat această decizie în atât cât privea remembrarea proprietăților reclamanți (sentință din 21 octombrie 1982).

Reclamanți au depus o nouă reclamație, susținând în particular că parcelele B 248, B 402 (Farges), B 131 și B 174 (Collonges) era susceptibile de exploatare în carieră și era în plus de construit, și trebui în consecință să fie excluse din remembrare și să li se fie reattribuite; printr-o decizie din 9 februarie 1984, comisia a reattribuit parcela B 174 reclamanți, în execuție a sentinței din 21 octombrie 1982, și a respins reclamația lor pentru restul. Printr-o sentință din 9 decembrie 1987, tribunalul administrativ din Lyon a anulat această decizie; el a judecat că parcelele B 131, B 248 și B 402 trebui să fie reattribuite reclamanți, pentru că era susceptibile de exploatare în cariere. Această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre a Consilului de Stat din 5 iulie 1993. Reclamanți au sesizat comisia națională de amenajare funciară în scopul execuției hotărârei din 5 iulie 1993. Bazindu-se pe articolul L. 121-14 al codului rural, comisia națională, printr-o decizie din 18 iunie 1997, a modificat perimetrul remembrării fixat prin ordinul din 1968 de manier a pune în el parcelele B 131 și B 174; ea a judecat de altfel că nu era cazul să reattribuie parcelele B 248, B 402, B 131 și C 146 reclamanți, subliniind că era ținută să se conformeze legislației în vigoare la data când se pronunța, de sorte că articolul L. 123-3 § 3 al codului rural se aplica; această dispoziție prescrie că, pentru a califica o parcelă de "carieră", exploatantul trebuie să poată invoca o înscrisoare de proprietate sau un drept de fortaj înregistrat într-un termen de doi ani cel puțin anterior datei ordinului prefectural fixând perimetrul remembrării; reclamanți nemaiputând invoca decât o ofertă de exploatare datată din 10 septembrie 1968, deci posterioară ordinului prefectural din 11 mai 1968, nu se găseau în măsură să invoce un drept de fortaj. Sesizat de reclamanți, Consilul de Stat a anulat această decizie printr-o hotărâre din 14 aprilie 1999, pe motiv că comisia națională nu avusese competența de a modifica perimetrul remembrării și de a pune în el parcelele B 131 și B 174, această competență aparținând numai Prefectului.

Printr-un ordin prefectural din 10 august 1999, perimetrul remembrării a fost modificat și extins la Collonges în special, incluzând parcelele B 131 și B 174.

Sesizată de reclamanți, comisia națională de amenajare funciară s-a pronunțat o nouă dată asupra bunurilor lor, la 3 decembrie 1999. Ea a decis că parcelele B 131 și B 174 se găseau acum regulat incluse în perimetrul remembrării prin ordin prefectural, de sorte că hotărârea din 14 aprilie 1999 era executată. Ea a decis de altfel (în particular), pentru același motiv reținut în decizia sa din 18 iunie 1997, că parcelele B 248, B 402, B 131 și C 146 nu puteau fi calificate de „cariere". Reclamanți au sesizat Consilul de Stat, care a respins cererea prin hotărâre din 14 iunie 2002.

Operațiunile de remembrare sunt astazi închise și transferurile de proprietate au fost efectuate.

Reclamanți se plâng de defectul execuției deciziilor de justiție pronunțând în favoarea reattribuirii anumitor parcele și denunță o atac la dreptul lor la respect pentru bunuri. Ei invocă articolele 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1, redactate (respectiv): „Orice persoană are dreptul ca cauza sa-i fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" „Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect pentru bunurile sale. Nici o persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." În observațiile lor cu privire la admisibilitate și pe fond din 10 noiembrie 2005, ei invită de altfel Curtea să concluzioneze la o violare a art. 6 § 1 din cauza duratei procedurii. A. Pe recevabilitate

Curtea constată că petiția nu este manifest nefondata în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Pe fond

Guvernul subliniază că deciziile de justiție intervenit cu privire la parcelele în litigiu nu sunt viciate de nici un defect de execuție deoarece, la 14 iunie 2002, Consilul de Stat a judecat definitiv că reclamanți nu puteau susține că parcelele B 248, B 402, B 131 și C 71 aveau caracterul de teren constructibil deoarece planul de ocupare a solului care le conferia un asemenea caracter este posterior deciziei din 3 decembrie 1999 – definitive – prin care comisia națională de amenajare funciară s-a pronunțat asupra proprietății lor și ordinelor prefectului Ain-ului ordonând operația de remembrare și definind perimetrul ei. El adaugă că, cum era cazul, ordinul prefectural închizând procedura de remembrare nu a fost luat decât după deciziile Consilului de Stat și ale comisiei naționale din 14 aprilie și 3 decembrie 1999; transferurile de proprietate nemaiputând fi efectuate decât după închiderea procedurii, el deduce de aici că pe toată perioada litigioasă reclamanți au putut „să se bucure și să dispună de parcelele lor în mod cât mai liber" deoarece aveau posesia până la sfârșitul procedurii de remembrare. Guvernul observă totuși că a trebuit șase instanțe jurisdicționale și douăzeci și opt de ani de procedură pentru a fi examinată complet reclamația reclamanți în timp ce, în special, afacerea nu prezenta nici o dificultate particulară; el declară în consecință să se încredințeze „înțelepciunii curții pentru a aprecia dacă reclamanți s-au văzut impuși o sarcină excesivă, incompatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1, ținând seama în special de durata procedurii relative la remembrarea bunurilor lor".

Reclamanți reamintesc că dreptul la execuția unei hotărâri definitive este un element al „dreptului la tribunal" garantat de art. 6 § 1. Or, în cauza lor, mai degrabă decât să le reattribuie parcelele excluse din perimetrul remembrării de jurisdicțiile administrative, administrația s-ar fi îndârjit să le mențină în el prin intermediul „unei modificări constante a textelor și deciziilor administrative în încălcare a deciziilor de justiție definitive intervenit". Ei ar fi rămas în incertitudine o perioadă lungă cât privește soarta parcelelor lor înainte de a fi privați nejustificat de ele. Pe acest ultim punct, ei subliniază că înainte de ordinul prefectural din 10 august 1999 modificând perimetrul remembrării, ei beneficiau, din cauza deciziilor de justiție intervenit, de un drept de reattribuire a parcelelor B 174, B 131, B 248, B 402 și C 146; atât prefectul prin intermediul acestui ordin cât și comisia națională de amenajare funciară ar fi pur și simplu pus în discuție hotărârea Consilului de Stat din 5 iulie 1993.

Curtea constată că procedura s-a desfășurat cu o oarecare dezordine, din cauza mai multor decizii neregulate succesive ale comisiilor departamentale și naționale de amenajare funciară cât privește includerea anumitor parcele ale reclamanți în perimetrul remembrării – care decizii fuseră censurate de judecătorul administrativ – și din cauză că limitând motivarea deciziilor lor de anulare la anumite aspecte ale litigiului, jurisdicțiile administrative sesizate au putut uneori lăsa plane o îndoială cât privește legalitatea includerii acestei sau altei parcele. E clar totuși că procedura este astazi curățată de orice dificultate de execuție, din cauza modificării perimetrului remembrării printr-un ordin prefectural din 10 august 1999, validată apoi de jurisdicțiile administrative. Deci, dacă e înțeles că reclamanți trag din aceste circumstanțe sentimentul că deciziile redactate în favorul lor nu au fost executate, faptele arată contrariul; nici o chestiune de execuție nu se pune deci în speță, de sorte că nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție dintr-un asemenea motiv.

Rămâne totuși că litigiul privind includerea anumitor parcele ale reclamanți în perimetrul remembrării a durat aproximativ treizeci de ani fără ca această durată să poată fi imputată acestora și în vreme ce, cum concede Guvernul, afacerea nu prezenta nici o complexitate particulară. Pe toată această perioadă foarte lungă, reclamanți au rămas în incertitudine cât privește soarta bunurilor litigioase, dreptul lor de proprietate asupra acestora fiind într-un fel în ștergere. De altfel, includerea unui fond în perimetrul unei operații de remembrare implică, de fapt dacă nu în drept, limitări la facultatea de a se folosi; Curtea observă deci – chiar dacă părțile nu aduc nici o precizie cât privește măsurile eventual luate în speță pe acest fundament – că potrivit art. L. 121-19 al codului rural (în versiunea aplicabilă la epoca faptelor cauzei), în special, prefectul putea interzice toate lucrările până la sfârșitul operațiunilor. La fel se întâmplă cu facultatea de a dispune, orice proiect de mutație de proprietate între vii fiind supus unui regim de autorizație prealabilă (art. L. 121-20 al codului rural); e de altfel puțin îndoios că un proprietar care dorește să vândă un bun inclus în perimetrul unei remembrări – sau chiar pur și simplu susceptibil de a fi – ar avea greu să găsească cumpărător. Potrivit Curții, acest tip de ingerință în exercitarea dreptului la respect al bunurilor reclamanți relevă din prima propoziție a primului alineat al art. 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, de exemplu, hotărârea Erkner și Hofauer c. Austria din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117 B, § 74): trebuie să se cerceteze dacă un echilibru corect a fost menținut între cerințele interesului general al comunității – indubitabil în speță, agit despre o remembrare rurală (a se vedea, de exemplu, hotărârea Piron precitată, § 40) – și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, în special, hotărârea Erkner și Hofauer precitată, § 75). Curtea a avut deja ocazia să judece în acest sens că durata unei proceduri relative la o remembrare „intră în linie de cont, cu alte elemente, pentru a determina dacă transferul [de proprietate] litigios se conciliază cu garantia dreptului de proprietate" (ibidem, § 76); a se vedea de altfel, printre altele, hotărârea Piron precitată, § 44). Acest element este în speță determinant: văzând durata deosebit de lungă a procedurii de remembrare – considerabilă la scara individuală – și, în corolar, a ingerinței în exercitarea dreptului reclamanți la respect pentru bunurile lor, Curtea consideră că aceștia s-au văzut impuși o sarcină specială și exorbitantă și că în consecință, a existat violare a art. 1 al Protocolului nr. 1.

În sfârșit, ținând seama de motivele pentru care a constatat o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea consideră că nici o chestiune distinctă nu se pune sub unghiul „termenului rezonabil" al art. 6 § 1 din Convenție, presupunând un asemenea grief recevabil în raport cu termenul de șase luni al art. 35 § 1 din Convenție.

Reclamanți susțin că dacă deciziile de justiție ar fi fost respectate, ar fi păstrat parcelele B 174, B 248, B 402, B 131 și C 146 și, în particular, ar fi putut valorifica carierele situate pe unele din ele și vinde la preț bun pe acelea care sunt constructibile. Ei cer în consecință, cu titlu de prejudiciu material, plata pierderii lor, pe care o evaluează la 1 094 668,70 euro („EUR"). Ei mai reclamă 10 000 EUR fiecare cu titlu de prejudiciu moral.

Potrivit Guvernului, aceste cereri sunt „manifest excesive". El subliniază în acest sens că reclamanți au avut la dispoziție bunurile lor pe toată procedura de remembrare și consideră că nu exista relație de cauzalitate între durata acesteia și prejudiciul material alegal. El consideră că reclamanți nu pot pretinde decât la reparația prejudiciului lor moral legat de durata procedurii de remembrare și propune plata a 6 000 EUR cu titlu acesta.

Curtea reamintește că concluzionează în speță exclusiv la o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza duratei ingerinței în exercitarea dreptului reclamanți la respect pentru bunurile lor, și că numai prejudiciile cauzate specific de această violare sunt susceptibile de a justifica alocarea unei sume cu titlu de „satisfacție echitabilă". Or nu vede o relație de cauzalitate între această violare și pierderea – ipotetică de altfel – de care fac stare reclamanți, deoarece un asemenea prejudiciu ar presupune neregularitatea transferului de proprietate finalmente efectuat sau un dezechilibru flagrant în redistribuirea parcelelor. Trebuie deci să respingă cererile reclamanți cât privește prejudiciul material. Curtea consideră în schimb că reclamanți pot invoca un prejudiciu moral justificând acordarea unei indemnizații. Luând în cont durată deosebit de lungă a ingerinței în exercitarea dreptului la respect pentru bunurile lor și statuând în echitate cum cere art. 41, ea aloace fiecăruia din ei 10 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și drepturi

Reclamanți cer 40 344 FRF (și anume 6 450,43 EUR) pentru cheltuielile și drepturile lor în fața jurisdicțiilor interne și 6 000 EUR pentru acelea suportate în fața Curții. Ei produc următoarele justificări: o scrisoare a avocatului lor, din 22 iunie 1984, fixând o proviziune de 1 500 FRF pentru onorariile și cheltuielile; o scrisoare a avocatului lor la Consiluri, din 1 iunie 1988, fixând suma onorariilor și cheltuielilor la 10 000 FRF precum o factură suplimentară datând 15 iulie 1993, în suma de 5 930 FRF (taxa pe valoarea adăugată („TVA") inclusă), privind procedura în fața Consilului de Stat care a dus la hotărârea din 5 iulie 1993; o factură de cheltuieli și onorariu în suma de 14 472 FRF (TVA inclusă) din 27 ianuarie 1998 și o factură suplimentară de 8 442 FRF (TVA inclusă) din 26 aprilie 1999, privind procedura în fața Consilului de Stat care a dus la hotărârea din 14 aprilie 1999; două facturi de onorariu, din 6 iulie și 30 august 2005, în suma totală de 2 033,20 EUR (TVA inclusă), privind procedura în fața Curții.

Sub rezerva producției de justificări de reclamanți și a caracterului rezonabil al onorariilor, Guvernul propune plata a 1 500 EUR pentru cheltuieli și drepturi.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. De altfel, potrivit art. 60 §§ 2 și 3 al regulamentului, reclamantul trebuie să prezinte cereri cifrate și defalcate pe rubrici și însoțite de justificările relevante, lipsa căreia camera poate respinge orice sau o parte din acestea. De altfel, atunci când Curtea constată o violare a Convenției, ea poate acorda reclamantului plata cheltuielilor și drepturilor pe care le-a suportat în fața jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau a face să corecteze acestea presupusa violare (a se vedea, de exemplu, hotărârile Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36 și Lallement c. Franța din 11 aprilie 2002, nr. 46044/99, § 34). În speță, cum a observat Curtea, comisiile departamentale și naționale de amenajare funciară au luat succesiv mai multe decizii neregulate cât privește includerea anumitor parcele ale reclamanți în perimetrul remembrării (§14 mai sus), obligând aceștia să sesizeze în mai multe rânduri jurisdicțiile interne pentru a-și face valabil drepturile. Totuși, dacă e adevărat că durata litigiului pe care l-a generat se găsește la inima constatării violării art. 1 al Protocolului nr. 1 la care Curtea ajunge, trebuie să se constate că procedurile în cauză nu vizau précisément a preveni sau a face să corecteze această violare. Trebuie deci să respingă această parte a cererilor reclamanți. Cât privește cheltuielile și drepturile suportate în fața ei, Curtea constată în primul rând că reclamanți nu justifică plata decât a sumei de 2 033,20 EUR. Observând apoi că ei înșiși au redactat cererea în fața Curții și că au constituit avocat doar după comunicarea acesteia Guvernului în aplicarea art. 54 § 2 b) al regulamentului, ea consideră suma cerută excesivă și decide să le aloce cu titlu acesta, în comun, 2 000 EUR. C. Interese de neplată

Curtea consideră ca potrivit să bazeze rata intereselor de neplată pe rata dobânzii facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Zice că nu a existat în speță defect de execuție a deciziilor de justiție executorii definitive și că deci nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție dintr-un asemenea motiv; 3. Zice că a existat violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza duratei ingerinței în exercitarea dreptului reclamanți la respect pentru bunurile lor; 4. Zice că nici o chestiune distinctă nu se pune sub unghiul „termenului rezonabil" al art. 6 § 1 din Convenție; 5. Zice a) că Statul pârât trebuie să verse, în termenul de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. fiecăruia din reclamanți, 10 000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. reclamanți, în comun, 2 000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și drepturi; iii. orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate; b) că din expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 aprilie 2006 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 42928/02) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, Léopold et Paulette Machard (« les requérants »), ont saisi la Cour le 21 novembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Emmanuel Karm, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des Affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Le 30 mai 2005, le vice-président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par un arrêté du 11 mai 1968, le Préfet de l’Ain ordonna un remembrement dans la commune de Farges et décida que les opérations porteraient en sus sur certaines parties des sections B et C du territoire de la commune voisine de Collonges. Le 26 avril 1970, les requérants, propriétaires de fonds situés sur le territoire desdites communes, saisirent la commission départementale de remembrement de l’Ain d’une réclamation tendant à ce que des parcelles leur appartenant soient exclues du périmètre de remembrement, laquelle fut en partie rejetée par une décision du 2 septembre 1970. Par un jugement du 12 septembre 1974, le tribunal administratif de Lyon rejeta la requête en annulation déposée par les requérants. Par un arrêt du 16 février 1977, le Conseil d’Etat annula ce jugement et cette décision « en tant qu’elle concern[ait] le remembrement des propriétés des époux Machard », au motif unique que l’arrêté du 11 mai 1968 ne précisait pas quelles parties des sections B et C du territoire de la commune de Collonges étaient incluses dans le périmètre de remembrement ; il en conclut que la parcelle B 131 dont les requérants étaient propriétaires à Collonges ne pouvait se trouver légalement incluse dans le périmètre de remembrement. Le 15 juin 1979, la commission départementale constata que la limite intercommunale Farges-Collonges avait été modifiée par un arrêté préfectoral du 11 mars 1971, de sorte que la parcelle B 131 se trouvait désormais sur le territoire de Farges et incluse dans le périmètre de remembrement ; elle en déduisit que le projet de remembrement pouvait être maintenu en l’état sans que cela méconnaisse la chose jugée. Les requérants saisirent le tribunal administratif de Lyon de cette décision ; ils soutenaient en sus que la parcelle B 174, située à Collonges, devait également être exclue du périmètre de remembrement. Examinant ce seul aspect du litige, le tribunal administratif de Lyon constata que l’arrêté du 11 mars 1971 n’avait pas eu pour effet d’inclure la parcelle B 174 – sise à Collonges – dans le périmètre et annula cette décision en tant qu’elle concernait le remembrement des propriétés des requérants (jugement du 21 octobre 1982).

Les requérants déposèrent une nouvelle réclamation, soutenant notamment que les parcelles B 248, B 402 (Farges), B 131 et B 174 (Collonges) étaient susceptibles d’êtres exploitées en carrière et étaient en sus à bâtir, et devaient en conséquence être exclues du remembrement et leur être réattribuées ; par une décision du 9 février 1984, la commission réattribua la parcelle B 174 aux requérants, en exécution du jugement du 21 octobre 1982, et rejeta leur réclamation pour le surplus. Par un jugement du 9 décembre 1987, le tribunal administratif de Lyon annula cette décision ; il jugea que les parcelles B 131, B 248 et B 402 devaient être réattribuées aux requérants, car elles étaient susceptibles d’êtres exploitées en carrières. Ce jugement fut confirmé par un arrêt du Conseil d’Etat du 5 juillet 1993. Les requérants saisirent la commission nationale d’aménagement foncier aux fins de l’exécution de l’arrêt du 5 juillet 1993. Se fondant sur l’article L. 121-14 du code rural, la commission nationale, par une décision du décision du 18 juin 1997, modifia le périmètre du remembrement fixé par l’arrêté de 1968 de manière à y inclure les parcelles B 131 et B 174 ; elle jugea en outre qu’il n’y avait pas lieu de réattribuer les parcelles B 248, B 402, B 131 et C 146 aux requérants, soulignant qu’elle était tenue de se conformer à la législation en vigueur à la date à laquelle elle se prononçait, de sorte que l’article L. 123-3 § 3 du code rural s’appliquait ; cette disposition prescrit que, pour qualifier une parcelle de « carrière », l’exploitant doit pouvoir se prévaloir d’un titre de propriété ou d’un droit de fortage enregistré dans un délai de deux ans au moins antérieur à la date de l’arrêté préfectoral fixant le périmètre de remembrement ; les requérants ne pouvant se prévaloir que d’une offre d’exploitation datée du 10 septembre 1968, donc postérieure à l’arrêté préfectoral du 11 mai 1968, ils ne se trouvaient pas en mesure d’invoquer un droit de fortage. Saisi par les requérants, le Conseil d’Etat annula cette décision par un arrêt du 14 avril 1999, au motif que la commission nationale n’avait pas la compétence de modifier le périmètre de remembrement et d’y inclure les parcelles B 131 et B 174, cette compétence appartenant au seul Préfet.

Par un arrêté préfectoral du 10 août 1999, le périmètre de remembrement fut modifié et étendu à Collonges notamment, incluant les parcelles B 131 et B 174.

Saisie par les requérants, la commission nationale d’aménagement foncier statua une nouvelle fois sur leurs biens, le 3 décembre 1999. Elle décida que les parcelles B 131 et B 174 se trouvaient désormais régulièrement incluses dans le périmètre de remembrement par arrêté préfectoral, de sorte que l’arrêt du 14 avril 1999 était exécuté. Elle décida en outre (notamment), pour le même motif que celui retenu dans sa décision du 18 juin 1997, que les parcelles B 248, B 402, B 131 et C 146 ne pouvaient être qualifiées de « carrières ». Les requérants saisirent le Conseil d’Etat, qui rejeta leur requête par un arrêt du 14 juin 2002.

Les opérations de remembrement sont aujourd’hui closes et les transferts de propriétés ont été effectués. II.

Les requérants se plaignent du défaut d’exécution des décisions de justice se prononçant en faveur de la réattribution de certaines parcelles et dénoncent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, lesquels sont ainsi libellés (respectivement) : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Dans leurs observations sur la recevabilité et le fond du 10 novembre 2005, ils invitent en outre la Cour à conclure à une violation de l’article 6 § 1 du fait de la durée de la procédure. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que les décisions de justice intervenues au sujet des parcelles en litige ne sont entachées d’aucun défaut d’exécution puisque, le 14 juin 2002, le Conseil d’Etat a définitivement jugé que les requérants ne pouvaient soutenir que les parcelles B 248, B 402, B 131 et C 71 avaient le caractère de terrain à bâtir dès lors que le plan d’occupation des sols qui leur a conféré un tel caractère est postérieur à la décision du 3 décembre 1999 – définitive – par laquelle la commission nationale d’aménagement foncier a statué sur leur propriété ainsi qu’aux arrêtés du préfet de l’Ain ordonnant l’opération de remembrement et définissant son périmètre. Il ajoute que, comme il se doit, l’arrêté préfectoral clôturant la procédure de remembrement n’a été pris qu’après les décisions du Conseil d’Etat et de la commission nationale des 14 avril et 3 décembre 1999 ; les transferts de propriétés ne pouvant être effectués qu’après la clôture de la procédure, il en déduit que durant toute la période litigieuse les requérants ont pu « jouir et disposer de leurs parcelles de la manière la plus libre qui soit » dès lors qu’ils en avaient la possession jusqu’à la fin de la procédure de remembrement. Le Gouvernement relève cependant qu’il a fallu six instances juridictionnelles et vingt-huit ans de procédure pour que la réclamation des requérants soit complètement examinée alors, notamment, que l’affaire ne présentait aucune difficulté particulière ; il déclare en conséquence « s’en remettre à la sagesse de la cour pour apprécier si les requérants se sont vus imposer une charge excessive, incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, eu égard en particulier à la durée de la procédure relative au remembrement de leurs biens ».

Les requérants rappellent que le droit à l’exécution d’un jugement définitif est un élément du « droit à un tribunal » garanti par l’article 6 § 1. Or, en leur cause, plutôt que de leur réattribuer les parcelles exclues du périmètre de remembrement par les juridictions administratives, l’administration se serait acharnée à les y maintenir par le biais d’« une modification constante des textes et décisions administratives en violation des décisions de justice définitives intervenues ». Ils seraient ainsi restés dans l’incertitude durant une longue période quant au devenir de leurs parcelles avant d’en être indûment privés. Sur ce dernier point, ils soulignent qu’avant l’arrêté préfectoral du 10 août 1999 modifiant le périmètre de remembrement, ils bénéficiaient, du fait des décisions de justice intervenues, d’un droit de réattribution de leurs parcelles B 174, B 131, B 248, B 402 et C 146 ; tant le préfet par le biais de cet arrêté que la commission nationale d’aménagement foncier auraient purement et simplement remis en cause l’arrêt du Conseil d’Etat du 5 juillet 1993.

La Cour constate que la procédure s’est déroulée quelque peu confusément, ceci du fait de plusieurs décisions irrégulières successives des commissions départementale et nationale d’aménagement foncier quant à l’inclusion de certaines parcelles des requérants dans le périmètre de remembrement – lesquelles décisions furent censurées par le juge administratif – et du fait qu’en limitant la motivation de leurs décisions d’annulation à certains aspects du litige, les juridictions administratives saisies ont pu parfois laisser planer un doute quant à la légalité de l’inclusion de telle ou telle parcelle. Il est clair cependant que la procédure est aujourd’hui purgée de toute difficulté d’exécution, en raison de la modification du périmètre de remembrement par un arrêté préfectoral du 10 août 1999, validée ensuite par les juridictions administratives. Ainsi, s’il est compréhensible que les requérants tirent de ces circonstances le sentiment que les décisions rendues en leur faveur n’ont pas été exécutées, les faits montrent le contraire ; aucune question d’exécution ne se pose donc en l’espèce, de sorte qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention d’un tel chef.

Il n’en reste pas moins que le litige relatif à l’inclusion de certaines parcelles des requérants dans le périmètre de remembrement a duré une trentaine d’années sans que cette durée puisse être imputée à ces derniers et alors que, comme le concède le Gouvernement, l’affaire ne présentait aucune complexité particulière. Durant cette très longue période, les requérants sont restés dans l’incertitude quant au sort des biens litigieux, leur droit de propriété sur ceux-ci étant en quelque sorte en sursis. Par ailleurs, l’inclusion d’un fonds dans le périmètre d’une opération de remembrement implique, de fait sinon en droit, des limitations à la faculté d’en user ; la Cour relève ainsi – même si les parties n’apportent aucune précision quant aux mesures éventuellement prises en l’espèce sur ce fondement – qu’aux termes de l’article L. 121-19 du code rural (dans sa version applicable à l’époque des faits de la cause), notamment, le préfet pouvait interdire tous travaux jusqu’à la fin des opérations. Il en va de même de la faculté d’en disposer, tout projet de mutation de propriété entre vifs étant soumis à un régime d’autorisation préalable (article L. 121-20 du code rural) ; il est en outre peu douteux qu’un propriétaire qui désire vendre un bien inclus dans le périmètre d’un remembrement – ou même simplement susceptible de l’être – aurait du mal à trouver acquéreur. Selon la Cour, ce type d’ingérence dans l’exercice du droit au respect des biens des requérants relève de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, par exemple, l’arrêt Erkner et Hofauer c. Autriche du 23 avril 1987, série A n o 117 B, § 74) : il y a lieu de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté – indéniable en l’espèce, s’agissant d’un remembrement rural (voir, par exemple, l’arrêt Piron précité, § 40) – et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, notamment, l’arrêt Erkner et Hofauer précité, § 75). La Cour a déjà eu l’occasion de juger à cet égard que la durée d’une procédure relative à un remembrement « entre en ligne de compte, avec d’autres éléments, pour déterminer si le transfert [de propriété] litigieux se concilie avec la garantie du droit de propriété » ( ibidem , § 76) ; voir aussi, parmi d’autres, l’arrêt Piron précité, § 44). Cet élément est en l’espèce déterminant : vu la durée particulièrement longue de la procédure de remembrement – considérable à l’échelle individuelle – et, en corollaire, de l’ingérence dans l’exercice du droit des requérants au respect de leurs biens, la Cour considère que ces derniers se sont vu imposer une charge spéciale et exorbitante et qu’en conséquence, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

Enfin, eu égard aux motifs pour lesquels elle a constaté une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour estime qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 de la Convention, à supposer un tel grief recevable au regard du délai de six mois de l’article 35 § 1 de la Convention. II.

Les requérants soutiennent que si les décisions de justice avaient été respectées, ils auraient conservé les parcelles B 174, B 248, B 402, B 131 et C 146 et, notamment, auraient pu mettre en valeur les carrières situées sur certaines d’entre elles et vendre à bon prix celles qui sont constructibles. Ils demandent en conséquence, au titre du dommage matériel, le paiement de leur manque à gagner, qu’ils évaluent à 1 094 668,70 euros (« EUR »). Ils réclament en outre 10 000 EUR chacun au titre du préjudice moral.

Selon le Gouvernement, ces demandes sont « manifestement excessives ». Il souligne à cet égard que les requérants ont eu la disposition de leurs biens durant toute la procédure de remembrement et considère qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la durée de celle-ci et le dommage matériel allégué. Il estime que les requérants ne peuvent prétendre qu’à la réparation de leur préjudice moral lié à la durée de la procédure de remembrement et propose le versement de 6 000 EUR à ce titre.

La Cour rappelle qu’elle conclut en l’espèce exclusivement à une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 du fait de la durée de l’ingérence dans l’exercice du droit des requérants au respect de leurs biens, et que seuls les dommages causés spécifiquement par cette violation sont susceptibles de justifier l’allocation d’une somme au titre de la « satisfaction équitable ». Or elle ne voit pas de lien de causalité entre cette violation et le manque à gagner – hypothétique au demeurant – dont les requérants font état, dès lors qu’un tel préjudice supposerait l’irrégularité du transfert de propriété finalement effectué ou un déséquilibre flagrant dans la redistribution des parcelles. Il y a donc lieu de rejeter les demandes des requérants quant au dommage matériel. La Cour estime en revanche que les requérants peuvent se prévaloir d’un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Prenant en compte la particulière longueur de la durée de l’ingérence dans l’exercice de leur droit au respect de leurs biens et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue à chacun d’entre eux 10 000 EUR pour préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 40 344 FRF (soit 6 450,43 EUR) pour leurs frais et dépens devant les juridictions internes et 6 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Ils produisent les justificatifs suivants : une lettre de leur avocat, du 22 juin 1984, fixant une provision de 1 500 FRF pour ses frais et honoraires ; une lettre de leur avocat aux Conseils, du 1 er juin 1988, fixant le montant de ses frais et honoraires à 10 000 FRF ainsi qu’une facture complémentaire datée du 15 juillet 1993, d’un montant de 5 930 FRF (taxe sur la valeur ajoutée (« TVA ») comprise), relatives à la procédure devant le Conseil d’Etat ayant abouti à l’arrêt du 5 juillet 1993 ; une facture de frais et honoraires d’un montant de 14 472 FRF (TVA comprise) du 27 janvier 1998 et une facture complémentaire de 8 442 FRF (TVA comprise) du 26 avril 1999, relatives à la procédure devant le Conseil d’Etat ayant abouti à l’arrêt du 14 avril 1999 ; deux factures d’honoraires, des 6 juillet et 30 août 2005, d’un montant total de 2 033,20 EUR (TVA comprise), relatives à la procédure devant la Cour.

Sous réserve de la production de justificatifs par les requérants et du caractère raisonnable des honoraires, le Gouvernement propose le versement de 1 500 EUR pour frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, aux termes de l’article 60 §§ 2 et 3 du règlement, le requérant doit soumettre des prétentions chiffrées et ventilées par rubriques et accompagnées des justificatifs pertinents, faute de quoi la chambre peut rejeter tout ou partie de celles-ci. Par ailleurs, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle peut accorder au requérant le paiement des frais et dépens qu’il a engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir, par exemple, les arrêts Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 et Lallement c. France du 11 avril 2002, n o 46044/99, § 34). En l’espèce, comme l’a relevé la Cour, les commissions départementale et nationale d’aménagement foncier ont pris successivement plusieurs décisions irrégulières quant à l’inclusion de certaines des parcelles des requérants dans le périmètre de remembrement (paragraphe 14 ci-dessus), obligeant ces derniers à saisir à plusieurs reprises les juridictions internes pour faire valoir leurs droits. Cependant, s’il est vrai que la durée du contentieux que cela a généré se trouve au cœur du constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1 auquel la Cour parvient, force est de constater que les procédures dont il est question ne visaient pas précisément à prévenir ou faire corriger cette violation. Il y a donc lieu de rejeter cette partie des demandes des requérants. Quant aux frais et dépens exposés devant elle, la Cour constate en premier lieu que les requérants ne justifient le paiement que de la somme de 2 033,20 EUR. Relevant ensuite qu’ils ont eux-mêmes rédigé leur requête devant la Cour et qu’ils n’ont constitué avocat qu’après communication de celle-ci au Gouvernement en application de l’article 54 § 2 b) du règlement, elle juge le montant réclamé excessif et décide de leur allouer à ce titre, conjointement, 2 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu en l’espèce défaut d’exécution de décisions de justice exécutoires définitives et qu’il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention d’un tel chef ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 du fait de la durée de l’ingérence dans l’exercice du droit des requérants au respect de leurs biens ; 4. Dit qu’aucune question distincte ne se pose sous l’angle du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. à chacun des requérants, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; ii. aux requérants, conjointement, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président