AFFAIRE MAILLARD c. FRANCE

AFFAIRE MAILLARD c. FRANCE (CtEDO, 2005)

A DOUA SECȚIUNEA C. FRANȚA Cerere nr. 35009/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2005 DEFINITIVF 06/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Maillard c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Acea secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2005, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35009/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze, printre care și un resortisant al acestui stat, Jacques Marcel Jean Maillard ( La 15 martie 2005, președintele Camerei a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, acesta a decis că va fi examinat în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. El este un cercetător în fizică a particulelor, însărcinat cu cercetarea la Centrul Național de Cercetare Științifică. El este, de asemenea, un reprezentant al sindicatelor. În 1995, au existat dispute între autoritățile responsabile cu organizarea laboratoarelor de cercetare. În 1997, în urma restructurării laboratorului în care lucra, el a fost afectat, împotriva voinței sale, la Institutul de Dezvoltare și Resurse Informatice. După doi ani de tensiune - conform reclamantului de hărțuire - a fost obligat să preia funcția în acest institut. Reclamantul susține că această alocare a pus capăt lucrărilor și cercetărilor sale, acest institut fiind lipsit de toate mijloacele obișnuite ale unui fizician, și a avut ca rezultat excluderea din comunitatea științifică. Reclamantul și alți cercetători ai laboratorului său au sesizat în mod repetat instanțele interne. Prima procedură în fața instanțelor administrative Printr-o decizie din 18 februarie 1992, Consiliul științific al CNRS a refuzat să permită reclamantului să concureze pentru postul de director de cercetare. Ca răspuns la o cerere a reclamantului, acesta i-a indicat, într-o scrisoare din 16 martie 1992, motivarea deciziei sale. La 16 aprilie 1992, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la o cerere de anulare a acestei decizii. Un schimb de memorii a avut loc până în iunie 1992. CNRS a făcut apel la 25 august 1999. printr-o hotărâre din 25 mai 2000, Curtea Administrativă de Apel din Paris a anulat hotărârea și a transmis recursul la Consiliul de Stat, conform căruia acesta era competent în primul și în ultimă instanță în această privință. 12. CNRS a depus o memorie în apărare la 23 octombrie 2000 și ministrul a pus la dispoziția acestuia un memoriu în apărare la 17 septembrie 2001 13. La 5 octombrie 2001, raportorul și-a prezentat raportul la 5 aprilie 2002 o audiere a avut loc la 4 iulie 2002. Reclamantul a prezentat o notă în deliberare la 8 iulie 2002.14 printr-o hotărâre din 29 iulie 2002, Consiliul de Stat consideră că decizia în cauză nu ar intra într-una dintre categoriile de acte care trebuie motivate. El a afirmat, de asemenea, că aprecierea făcută de consiliul științific cu privire la lucrările științifice ale reclamantului nu era susceptibilă de a fi discutată în fața sa. În cele din urmă, a considerat că aprecierea făcută în cazul reclamantului nu era întemeiată pe criterii care nu erau în mod evident în afara contribuției sale la cercetare. Celelalte proceduri în fața instanțelor administrative 15. Printr-o cerere din 6 noiembrie 1995, reclamantul și unul dintre colegii săi au solicitat anularea deliberărilor de proclamare a rezultatelor concursului deschis pentru anul 1995, a deciziei de respingere împotriva recursului în instanță al reclamantului împotriva acestei deliberări și a numirilor intervenite în urma acestui concurs. Printr-o hotărâre din 29 decembrie 1997, Consiliul de Stat a acceptat această cerere, considerând că compunerea juriului era viciată. 16. Printr-o cerere din 25 ianuarie 2000, reclamantul a anulat concursul pentru anul 1999 și decizia implicită de respingere a acțiunii sale grațioase din 24 iulie 1999. La 29 iulie 2002, Consiliul de Primă Instanță a decis că juriul nu era obligat să-și motiveze intenția de proclamare a rezultatelor. De asemenea, s-a considerat că diferendele dintre solicitant și autoritățile responsabile cu organizarea laboratoarelor nu au avut niciun impact asupra legalității acțiunii juriului de eligibilitate asupra candidaturii. În cele din urmă, s-a considerat că nu s-a dovedit că anumiți membri ai juriului nu și-au îndeplinit obligația de imparțialitate. El a estimat procedura abuzivă și l-a condamnat pe solicitant la o amendă de 1 500 EUR (EUR). Prin cererea din 30 martie 2000, reclamantul a anulat decizia de a reinstaura concursul pentru anul 1993 și de a suspenda procedura de organizare a concursului. La 28 septembrie 2000, el a adresat o a doua cerere prin care solicita anularea deliberărilor juriului pentru concursurile din anii 2000 și 1993, a numirilor care au avut loc și a deciziei de respingere din 17 iulie 2000 împotriva recursului său grațios din 16 iunie 2000. La 29 iulie 2002, Consiliul de Stat a adoptat aceste două acțiuni și a pronunțat o hotărâre de respingere, considerând că reclamantul nu și-a stabilit declarațiile de discriminare și de disfuncționare și a reamintit că legea nu impune juriului să delibereze pe baza unui raport întocmit cu privire la ansamblul candidaturilor prezentate. El a estimat procedura abuzivă și l-a condamnat pe reclamant la o amendă de 1 La data de 31 octombrie 1998, a fost deschisă o informare împotriva lui X pentru discriminare. 2003 confirmat de Camera de L'inginerie a Tribunalului din Paris la 5 iunie 2003 printr-o decizie din 8 iunie 2004, Curtea de Casație a declarat recursul neadmis. ÎN JUST PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul a susținut că durata primei proceduri a încălcat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Procedura în litigiu a început la 16 aprilie 1992 prin sesizarea Tribunalului Administrativ și se încheie la 29 iulie 2002, data la care a fost pronunțată hotărârea Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat zece ani și mai mult de trei luni pentru trei instanțe. Cu privire la admisibilitatea 23. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 24. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 25. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate specială și consideră că reclamantul nu a contribuit, prin comportamentul său, la încetarea procedurii. 26. Pe de altă parte, comportamentul autorităților nu este lipsit de critici. În această privință, aceasta face obiectul unor perioade de latență nejustificate care le sunt imputabile (§ 8-10 și 12 de mai sus). 27. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 28. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE PRIVIND monopolul de a lua cuvântul avocaților în fața Consiliului 29. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de monopolul de a lua cuvântul de către avocați în fața Consiliului de Stat. 30. Curtea reamintește că a admis în cadrul jurisprudenței sale că specificitatea procedurii în fața instanțelor de Casație, considerată în ansamblul său, poate justifica rezervarea doar a avocaților specializați a monopolului de a lua cuvântul și că o astfel de rezervă nu este de natură să pună în discuție posibilitatea rezonabilă pe care o au reclamanții de a-și prezenta cauza în condițiile care nu îi pun într-o situație dezavantajoasă ( Meftah și alții, Franța [GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 47, CEDH 2002 G.L. și S.L. c. Franța (dec.), n 58811/00, CEDH 2003 III (extracturi)). 31. Curtea consideră că o astfel de jurisprudență este transpusă în speță. Într-adevăr, Comisia consideră că, având în vedere rolul Consiliului de Stat și având în vedere procedurile luate în considerare în ansamblul lor, faptul că nu i-a oferit reclamantului posibilitatea de a pleda oral și personal pentru cauza sa, dar i-a dat posibilitatea de a alege un consiliu din rândul membrilor ordinii avocaților din cadrul Consiliului, nu i-a afectat dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenție. 32. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Pe baza condamnărilor reclamantului pentru cereri abuzive 33. Reclamantul consideră apoi că a fost abuziv să-și declare cererile abuzive și să-l condamne la amenzi atât de mari. Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a face un act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenția 34. Curtea consideră că prezentul litigiu tinde într-adevăr să denunțe o încălcare a dreptului de acces la justiție, care este garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. 35. Cu toate acestea, Comisia reamintește că art. 6 nu se referă la statele contractante care dedică reglementările care reglementează accesul justițiabililor la o instanță, cu condiția ca aceste reglementări să aibă ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției ; aceasta este, fără îndoială, obiectul reglementărilor referitoare la sesizarea unei instanțe de recurs și, în special, a celor al căror scop este de a se proteja împotriva pledanților nesăbuiți. 36. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă și de a aprecia elementele colectate de acestea. Prin urmare, nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv sau nu al cererilor reclamantului. 37. Curtea amintește în cele din urmă că amenzile pentru procedură abuzivă nu sunt în principiu incompatibile cu art. 6 alineatul (1) din convenție. Cu toate acestea, în speță, aceasta nu indică nicio aparență derbitră și consideră că sumele amenzilor pronunțate nu sunt suficient de ridicate pentru a fi considerate un obstacol în calea accesului la o instanță cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. 38. Referindu-se la jurisprudența sa în materie (Poilly c. Franța (dec.), 68155/01 din 15 octombrie 2002), Curtea concluzionează că această parte a cererii și respingerea acesteia, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, nu are o bază clară pentru această parte a cererii. Recurentul se plânge de noua sa repartiție, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (...) art. 11 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda împreună cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale. (...) art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza... opiniilor politice sau a altor opinii (...) sau a oricărei alte situații. 40. Curtea nu a înțeles nici o aparență de încălcare a dreptului la libertatea religioasă în speță. 41. Cu privire la presupusa atingere a libertății de exprimare și a libertății de exprimare, Curtea consideră că reclamantul nu a adus niciun element de natură să susțină afirmația sa potrivit căreia restructurarea laboratorului în care lucra era o sancțiune deghizată. În mod similar, Curtea consideră că nu există niciun element din dosar care să permită identificarea, în refuzurile de a admite reclamantul la concursuri, a unei discriminări întemeiate pe dreptul de proprietate asupra unui sindicat. 42. În consecință, Curtea consideră că nu poate fi identificată nicio încălcare a acestor dispoziții, că acest aspect este vădit nefondat în conformitate cu art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În absența unei căi de atac efective 43. Invocând art. 13 din Convenție în legătură cu articolele 10, 11 și 14, reclamantul se plânge că nu are o cale de atac eficientă, întrucât Consiliul de la    și-a respins acțiunile și a fost sancționat la nivel profesional. La art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 44. Curtea constată că instanța națională cea mai înaltă se pronunță asupra acțiunilor reclamantului și reamintește că eficiența acțiunii, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil. Prin urmare, această cauză este vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În ceea ce privește bunurile reclamantului 45, reclamantul contestă aprecierea falsă a juriului pentru aptitudinile sale, susținând că deciziile lor au denigrat valoarea diplomelor și a muncii sale științifice și au împiedicat orice creștere a salariului său. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 46. Curtea reamintește că acest articol se limitează la a consacrarea dreptului fiecăruia la respectarea În primul rând, Curtea consideră că nu este de competența sa să aprecieze valoarea științifică a diplomelor și a muncii reclamantului și nici să se pronunțe cu privire la aprecierea pe care a făcut-o instanța cu privire la concursurile la care s-a prezentat reclamantul. În al doilea rând, Comisia consideră că aprecierea de către un juriu de concursuri de diplome și de competență profesională a unui candidat nu se referă la o ingerință în bunurile acestuia din urmă, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În cele din urmă, aceasta reamintește că așteptările de câștiguri viitoare nu pot fi privite ca un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că, în cazul în care au fost deja câștigate sau în cazul în care au făcut obiectul unei creanțe sigure ( Van der Mussele c. Belgia, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, p. 23 § 48). În cazul de față, Curtea consideră că reclamantul nu se poate pretinde în niciun caz titular de venituri viitoare garantate, care ar fi putut fi considerate bunuri dobândite. Prin urmare, este incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a duratei procedurii, acesta solicită, de asemenea, 280 000 EUR din cauza prejudiciului material cauzat de faptul că nu mai poate evolua profesional și, în cele din urmă, solicită ca refuzul de a concura să fie motivat în mod explicit și detaliat. Curtea reamintește, în primul rând, că, în speță, ajunge la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei primei proceduri. Doar prejudiciile cauzate de această încălcare a Convenției sunt, în consecință, susceptibile de a da naștere unei despăgubiri. 52. Curtea nu a conchis o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și orice prejudiciu material de care reclamantul ar trebui să sufere și respinge în consecință pretențiile sale în acest sens. 53. Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii dincolo de 500 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 54. Reclamantul care nu solicită nimic în legătură cu cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții, nu i se poate aloca nicio sumă. Interese moratorii 55. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 500 EUR (opt mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2005 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

MAILLARD c. FRANCE

(

Requête n

o

35009/02)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2005

DÉFINITIF

06/03/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Maillard c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

E.

Fura-Sandström,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

35009/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Jacques

Marcel

Jean

Maillard («

le requérant

»), a saisi la Cour le 10

septembre

2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, Mme E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

3.

Le 15 mars 2005, le président de la chambre a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1951 et réside à Paris.

5.

Il est chercheur en physique des particules, chargé de recherches au Centre National de la Recherche Scientifique («

CNRS

»). Il est également un représentant syndical.

6.

A partir de 1995, des différends l’opposèrent aux autorités chargées de l’organisation des laboratoires de recherche. En 1997, suite à la restructuration du laboratoire dans lequel il travaillait, il fut affecté, contre sa volonté, à l’Institut du Développement et des Ressources en Informatique Scientifique. Après deux années de tension - selon le requérant de harcèlement - il fut obligé de prendre ses fonctions dans cet institut. Le requérant affirme que cette affectation mit un terme à ses travaux et recherches, cet institut étant dénué de tous les moyens ordinaires d’un physicien, et eut pour conséquence de l’exclure de la communauté scientifique. Le requérant et d’autres chercheurs de son laboratoire saisirent à plusieurs reprises les juridictions internes.

La première procédure devant les juridictions administratives

7.

Par une décision du 18 février 1992, le conseil scientifique du CNRS refusa d’autoriser le requérant à concourir pour le poste de directeur de recherche. En réponse à une demande du requérant, il lui indiqua, dans une lettre du 16 mars 1992, la motivation de sa décision.

8.

Le 16 avril 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une demande d’annulation de cette décision. Un échange de mémoires eut lieu jusqu’en juin 1992.

9.

L’affaire fut affectée à une entité de jugement en février 1998 et à un rapporteur en octobre 1998.

10.

Par un jugement du 17 mars 1999, le tribunal annula la décision, celle-ci n’étant motivée ni en droit ni en fait.

11.

Le CNRS fit appel le 25 août 1999. Par un arrêt du 25 mai 2000, la cour administrative d’appel de Paris annula le jugement et transmit le recours au Conseil d’Etat estimant que celui-ci était compétent en premier et dernier ressort en la matière.

12.

Le CNRS déposa un mémoire en défense le 23 octobre 2000 et le ministre en déposa un le 17 septembre 2001.

13.

Le requérant déposa de nouvelles pièces le 5 octobre 2001. Le rapporteur déposa son rapport le 5 avril 2002. Une audience eut lieu le 4

juillet

14.

Par un arrêt du 29 juillet 2002, le Conseil d’Etat estima que la décision litigieuse n’entrait pas dans une des catégories d’actes devant être motivés. Il affirma également que l’appréciation faite par le conseil scientifique sur les travaux scientifiques du requérant n’était pas susceptible d’être discutée devant lui. Il estima finalement que l’appréciation faite dans le cas du requérant n’était apparemment pas fondée sur des critères étrangers à sa contribution à la recherche.

Les autres procédures devant les juridictions administratives

15.

Par une requête du 6 novembre 1995, le requérant et un de ses collègues demandèrent l’annulation des délibérations proclamant les résultats du concours ouvert au titre de l’année 1995, de la décision de rejet opposée le 4 septembre 1995 au recours hiérarchique du requérant contre ladite délibération et des nominations intervenues suite à ce concours. Par un arrêt du 29 décembre 1997, le Conseil d’Etat fit droit à cette demande, estimant que la composition du jury était viciée.

16.

Par une requête du 25 janvier 2000, le requérant demanda l’annulation du concours au titre de l’année 1999 et de la décision implicite de rejet de son recours gracieux du 24 juillet 1999. Le Conseil d’Etat rendit un arrêt de rejet le 29 juillet 2002, affirmant que le jury n’était pas obligé de motiver sa délibération proclamant les résultats. Il estima également que les différends entre le requérant et les autorités chargées de l’organisation des laboratoires étaient sans incidence sur la légalité de l’appréciation portée par les jurys d’admissibilité sur la candidature. Il estima finalement qu’il n’était pas prouvé que certains membres des jurys aient manqué à leur obligation d’impartialité. Il estima la procédure abusive et condamna le requérant à une amende de 1

500 euros (EUR).

17.

Par une requête du 30 mars 2000, le requérant demanda l’annulation de la décision de reprendre l’organisation du concours au titre de l’année 1993 et de suspendre la procédure d’organisation du concours. Il déposa une seconde requête le 28 septembre 2000 demandant l’annulation des délibérations des jurys des concours au titre des années 2000 et 1993, des nominations qui en avaient découlé et de la décision de rejet du 17

juillet

2000 opposée à son recours gracieux du 16 juin 2000. Le Conseil d’Etat joignit ces deux recours et rendit un arrêt de rejet le 29 juillet 2002, estimant que le requérant n’avait pas établi ses affirmations de discrimination et de dysfonctionnement et rappela que la loi n’exige pas que le jury délibère sur la base d’un rapport établi sur l’ensemble des candidatures présentées. Il estima la procédure abusive et condamna le requérant à une amende de 1

500 EUR.

La procédure devant les juridictions d’instruction

18.

Plusieurs chercheurs, dont le requérant, déposèrent une plainte pour discrimination raciale et syndicale. Le 31 octobre 1998, une information contre X fut ouverte pour discrimination.

19.

Le juge d’instruction rendit une décision de non-lieu le 15

janvier

2003 confirmé par la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris le 5 juin 2003. Par une décision du 8 juin 2004, la Cour de cassation déclara le pourvoi non-admis.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

20.

Le requérant allègue que la durée de la première procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

21.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé de ce grief.

22.

La procédure litigieuse a débuté le 16 avril 1992 par la saisine du tribunal administratif et s’est terminée le 29 juillet 2002, date de l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré dix ans et plus de trois mois pour trois instances.

A.

Sur la recevabilité

23.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

24.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

25.

La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière et estime que le requérant n’a pas contribué, par son comportement, à l’allongement de la procédure.

26.

En revanche, le comportement des autorités n’est pas exempt de critiques. A cet égard, elle relève des périodes de latence injustifiées qui leur sont imputables (§§ 8-10 et 12 ci-dessus).

27.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

28.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

A.

Sur le monopole de la prise de parole des avocats aux Conseils

29.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du monopole de la prise de parole par les avocats aux Conseils devant le Conseil d’Etat.

30.

La Cour rappelle qu’elle a admis dans le cadre de sa jurisprudence, que la spécificité de la procédure devant les juridictions de cassation, considérée dans sa globalité peut justifier de réserver aux seuls avocats spécialisés le monopole de la prise de parole et qu’une telle réserve n’est pas de nature à remettre en cause la possibilité raisonnable qu’ont les requérants de présenter leur cause dans les conditions qui ne les placent pas dans une situation désavantageuse (

Meftah et autres c. France

[GC], n

os

32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 47, CEDH

2002

;

G.L. et S.L. c.

France

(déc.), n

o

58811/00, CEDH 2003

‑

III (extraits)).

31.

La Cour considère qu’une telle jurisprudence est transposable en l’espèce. Elle estime en effet que, compte tenu du rôle qui est celui du Conseil d’Etat et eu égard aux procédures considérées dans leur ensemble, le fait de ne pas avoir offert au requérant l’occasion de plaider sa cause oralement et personnellement mais de lui avoir donné la possibilité de choisir un conseil parmi les membres de l’ordre des avocats aux Conseils, n’a pas porté atteinte à son droit à un procès équitable au sens des dispositions de l’article 6 de la Convention.

32.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur les condamnations du requérant pour requêtes abusives

33.

Le requérant estime ensuite qu’il était abusif de déclarer ses requêtes abusives et de le condamner à des amendes d’un tel montant. Il invoque l’article 17 de la Convention ainsi libellé

:

«

Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d’accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.

»

34.

La Cour estime que le présent grief tend en vérité à dénoncer une violation du droit d’accès à la justice, lequel est garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

35.

Ceci étant, elle rappelle que l’article 6 n’interdit pas aux Etats contractants d’édicter les réglementations régissant l’accès des justiciables à une juridiction, pourvu que ces réglementations aient pour but d’assurer une bonne administration de la justice

; tel est sans nul doute l’objet des réglementations relatives à la saisine d’une juridiction de recours et, notamment, celles dont le but est de se prémunir contre des plaideurs téméraires.

36.

La Cour rappelle également qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et d’apprécier les éléments recueillis par elles. Il ne lui appartient donc pas de se prononcer sur le caractère abusif ou non des requêtes du requérant.

37.

La Cour rappelle finalement que les amendes pour procédure abusive ne sont pas par principe incompatibles avec l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, en l’espèce, elle ne relève aucune apparence d’arbitraire et estime que les montants des amendes prononcées ne sont pas suffisamment élevés pour être considérés comme constituant un obstacle à l’accès à un tribunal en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

38.

Se référant à sa jurisprudence en la matière (

Poilly c. France

(déc.), n

o

68155/01, du 15 octobre 2002), la Cour conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et à son rejet, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

C.

Sur la nouvelle affectation du requérant

39.

Le requérant se plaint de sa nouvelle affectation, estimant qu’il s’agit d’une sanction cachée, et se dit victime de discriminations en raison de son statut de représentant syndical. Il invoque les articles 9, 10, 11 et 14 de la Convention, ainsi libellés

:

Article 9

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion (...)

»

Article 10

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. (...)

»

Article 11

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. (...)

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) les opinions politiques ou toutes autres opinions (...) ou toute autre situation.

»

40.

La Cour n’aperçoit aucune apparence de violation du droit à la liberté de religion en l’espèce.

41.

Concernant ensuite la prétendue atteinte à la liberté d’opinion et d’expression, la Cour estime que le requérant n’a apporté aucun élément de nature à étayer ses allégations selon lesquelles la restructuration du laboratoire dans lequel il travaillait était une sanction déguisée. De même, la Cour estime qu’aucun élément du dossier ne permet de déceler, dans les refus d’admettre le requérant aux concours, une discrimination fondée sur l’appartenance à un syndicat.

42.

En conséquence, la Cour estime qu’aucune apparence de violation de ces dispositions ne peut être décelée, que ce grief est

manifestement mal fondé selon l’article 35 § 3 et qu’il doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

D.

Sur l’absence de recours effectif

43.

Invoquant l’article 13 de la Convention en lien avec les articles 10, 11 et 14, le requérant se plaint de ne pas avoir de recours effectif, puisque le Conseil d’Etat a rejeté ses requêtes et qu’il a été sanctionné au niveau professionnel. L’article 13 de la Convention se lit comme suit

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

44.

La Cour constate que l’instance nationale la plus élevée s’est prononcée sur les recours du requérant et rappelle que l’efficacité du recours, aux fins de l’article

13, ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable. Dès lors, ce grief est manifestement mal fondé selon l’article 35 §

3 et il doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

E.

Sur l’atteinte aux biens du requérant

45.

Le requérant conteste la fausse appréciation par les jurys de ses aptitudes. Il affirme que leurs décisions ont dénigré la valeur de ses diplômes et de son travail scientifique et ont empêché toute augmentation de son salaire. Il invoque l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

46.

La Cour rappelle que cet article se borne à consacrer le droit de chacun au respect de «

ses

» biens et qu’il ne vaut par conséquent que pour des biens actuels. La Cour estime, tout d’abord, qu’il ne lui appartient pas d’apprécier la valeur scientifique des diplômes et du travail du requérant, ni de se prononcer sur l’appréciation qu’en a faite le jury des concours auxquels le requérant s’est présenté. Elle estime ensuite que l’appréciation par un jury de concours des diplômes et de la compétence professionnelle d’un candidat ne s’analyse pas en une «

ingérence

» dans les biens de ce dernier, au sens de l’article 1 du Protocole n

o

futurs ne sauraient être regardées comme un bien au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1 que s’ils ont déjà été gagnés ou s’ils ont fait objet d’une créance certaine (

Van der Mussele c. Belgique

, arrêt du 23

novembre 1983, série A n

o

70, p. 23, §

48). Dans le cas d’espèce, la Cour estime que le requérant ne peut aucunement se prétendre titulaire de

revenus

futurs garantis, qui auraient pu être considérés comme des « biens acquis ».

47.

Il s’ensuit que ce grief échappe au domaine d’application de l’article 1 du Protocole n

o

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

48.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

49.

Le requérant réclame 15

000 EUR au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi du fait de la durée de la procédure. Il demande également 280

000 EUR au titre du préjudice matériel lié au fait qu’il ne peut plus évoluer professionnellement. Finalement, il demande à ce que les refus d’autorisation à concourir soient motivés explicitement et de façon détaillée.

50.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

51.

La Cour rappelle, tout d’abord, qu’elle conclut en l’espèce à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la première procédure. Seuls les préjudices causés par cette violation de la Convention sont en conséquence susceptibles de donner lieu à réparation.

52.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article 6

53.

La Cour estime, par contre, que le prolongement de la procédure au-delà du «

délai raisonnable

» a causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle alloue à ce titre 8

500 EUR.

B.

Frais et dépens

54.

Le requérant ne réclamant rien au titre des frais et dépens exposés devant la Cour, aucune somme ne saurait lui être allouée.

C.

Intérêts moratoires

55.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 8

500 EUR (huit mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président