AFFAIRE MAYALI c. FRANCE

La origine acestei cauze se află o cerere (nr. 69116/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Patrick Mayali ("reclamantul"), la Curte pe 27 septembrie 2000 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agent al acestuia, dna. E. Belliard, Directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul se plângea de o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției.

Cererea a fost atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 14 decembrie 2004, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra temeinicul cauzei (art. 59 § 1 al regulamentului). ÎN FAPT

Pe 8 ianuarie 1999, cei doi codeținu ai reclamantului se plânseră de "atmosfera rea care domnea în celulă". A doua zi, unu din ei a vorbit cu un medic, care a informat autoritățile despre existența abuzurilor sexuale. Pe 10 ianuarie 1999, acest codeținu a vorbit cu unu din șefii de serviciu penitenciar. A depus plângere în aceeași zi împotriva reclamantului și a fost audiat de poliție.

Reclamantul a fost acuzat că, între 15 decembrie 1998 și 10 ianuarie 1999, exercitase o atingere sexuală cu violență, constrângere, amenințare sau surpriză, asupra acestui codeținu, prin atingeri de natură sexuală.

La rechiziția parchetului, un expert a procedat la un examen psihologic al reclamantului și al codeținului și pe 1 februarie 1999. Aceste examene au fost versate în dosar, precum și o expertizie psihiatrică a reclamantului efectuată pe 19 septembrie 1998 pe ordonanță a unui judecător de instrucție în cadrul unei alte cauze.

Printr-o scrisoare din 12 aprilie 1999, codeținul indică că nu se va prezenta la ședință și formează o cerere de daunelor-interese.

Reclamantul a fost citat, printr-o citație pe persoană, la tribunalul corectional de Sant-Brieuc la ședința din 22 aprilie 1999. Codeținul s-a constituit parte civilă la ședință, prin intermediul avocatului suo. Reclamantul a comparu și a fost asistat de un avocat comis de oficiu.

Printr-o sentință din aceeași zi, tribunalul a respins cererea reclamantului de a audia cel de-al treilea co-locatar al celulei, estimând că aceasta nu prezenta interes major pentru manifestarea adevărului. Bazandu-se pe expertiazele psihologice și pe spusele reclamantului și ale părții civile, tribunalul a declarat reclamantul vinovat și l-a condamnat la trei ani de închisoare.

Reclamantul a formulat apel, a reiterat că codeținul era consimțitor, "acționând din interes în speranța că îi va furniza canabis sau subutex" și a solicitat o confruntare cu acesta. Avocatul suo a cerut de asemenea audierea celui de-al treilea co-locatar al celulei, a unui locatar anterior al celulei și al șefului supraveghetor care culeasese confesiunile victimei.

Procurorul general s-a pronunțat de asemenea în favoarea audierii celui de-al treilea co-locatar al celulei.

Avocatul părții civile a estimat inutilă o asemenea mărturie, estimând că manipulările de acest gen pot să nu fie percepute de colocatarii de celulă. A adăugat că clientul suo, desorientat, nu se simțea să suporte o confruntare cu reclamantul.

Avocatul reclamantului neputând fi prezent la ședința din 22 aprilie 1999, cauza a fost amânată. Printr-o hotărâre intermediară din 12 octombrie 1999, recunoscând că materialitatea faptelor nu era contestată de reclamant, acesta contestând doar dacă constrânsese co-deținutul suo, curtea de apel de Rennes a estimat necesar să-l audă pe acesta precum și mărturie celui de-al treilea ocupant al celulei. A estimat că audierea celorlalte două persoane, care nu fuseseră martori direcți ai faptelor, era inutilă. A amânat cauza la ședința din 14 decembrie 1999.

"Și cu toate dilijențele parchetului general", partea civilă și martorul nu puteau fi localizați. Curtea de apel a decis, după deliberare asupra acestei probleme și după culegerile de părerile părților și a ministerului public, să continue dezbaterile oricum. Partea civilă a fost reprezentată la ședință de avocatul suo.

Pe 4 ianuarie 2000, curtea de apel, confirmând sentința în toate punctele, a pronunțat o hotărâre redactată după cum urmează: "(...) Aceste fapte trebuie plasate în atmosfera opresivă a unei celule de închisoare. [Reclamantul] posedă o personalitate puternică, manipulatorie, a cărei măsură a putut fi luată de curte și care este confirmată de observațiile unui raport de expertiză psihologică. O expertizie psihologică a [părții civile] demonstrează dimpotrivă un caracter slab, anxios, trist și ușor dominat. Din dosar rezultă că victima nu a dat niciodată consimțământ real la relațiile care îi erau impuse. [Reclamantul], vechi habitué al inchisoarelor, a folosit un amestec de explicații încurcate, de violență conținută și savant dozată și de speranță la avantaje cum ar fi bani sau droguri, în modul de a anihila orice rezistență reală la [tânărul parte civilă] care nu a putut reacționa în mod corespunzător, simțindu-se în stare de inferioritate față de interlocutorul suo. N-a putut găsi curajul să vorbească decât când colocatarul suo de celulă s-a certat cu [reclamantul]. În aceste condiții, [reclamantul] nu poate susține serios că victima era pe deplin consimțitoare. Este contrariul ceea ce trebuie constatat că, depășind larg ceea ce s-ar putea califica drept "curte" asiduu, dar încă legal, a impus atingeri printr-un sistem de constrângere întărit prin confinarea inerentă închisorii. (...)"

Reclamantul s-a pourvoit în casație.

Avocatul la Curți de Casație, desemnat pe titlul asistenței juridiciare provizorii, a estimat, după examinarea dosarului, că pourvoul era lipsit de orice șansă de succes și a informat Curba de Casație că nu va produce memorie ampliativă.

Printr-o hotărâre din 28 iunie 2000, Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre de respingere, precizând că hotărârea era regulă în formă și că faptele suveran constatate justificau calificarea și pedeapsa.

A enunțat apoi criteriile pe care le aplică pentru aprecierea compatibilității unui refuz de confruntare cu victima sau de audierea martorilui cu cerinți ale art. 6 § 3 d) al Convenției: acuzatul nu poate invoca o încălcare a acestei dispoziții în caz de refuz de audierea martorului de curba de apel cu condiția ca decla de culpabilitate să nu se bazeze exclusiv pe această mărturie (hotărâri din 24 octombrie 1989, 26 septembrie 2001 și 3 decembrie 2003). Dimpotrivă, judecătorii de fond trebuie să justifice refuzul lor prin precizarea că circumstanțele particulare fac cu ca confruntarea nu ar putea avea forță de dovadă (hotărâre din 21 ianuarie 1991).

Printr-o hotărâre din 13 iunie 1991, Curtea de Casație a estimat că justifică decizia sa, în ce privește art. 6 § 3 d), o curte de asigură care, pentru a respinge o cerere de amânare a cauzei din motiv al absenței martorilui a căror audiare fusese cerută, enunță, pe de o parte, că din cercetările efectuate în executarea mandatelor de aducere pe care le-a dat rezultă că acești martori nu aveau domiciliu cunoscut și că era prin urmare imposibil să se asigure prezența lor și, pe de altă parte, că această audiare, ținând seama de rezultatele instrucției la ședință, nu se părea a fi necesară pentru manifestarea adevărului. În această cauză, curtea de asigură ordonase un sursis la pronunțare asupra cererii de amânare până la finalizarea ședinței și, după audierea celorlalți martori și lectura depunerilor la ședință, constatase că audiarea lor nu era necesară pentru manifestarea adevărului. Constatase de asemenea că concluziile depuse de apărare nu susțineau că acuzatul nu fusese niciodată confruntat cu cei doi martori defaillanți.

Curtea de Casație estimat de asemenea, într-o cauză de proxenetism agravat, că justifică refuzul de audierea martorilui învinovățiți judecătorii care, pe de o parte, constată că aceștia fuseseră deja auziți de cercetători și/sau judecătorul de instrucție și că acuzatul, care avusese prin consilieri suo posibilitatea de a lua cunoștință de dosar, avusese tot lejul de a se explica asupra declarațiilor lor și, pe de altă parte, expun că, ținând seama de data faptelor și de timp care trecu, era de temut că o nouă audiare să nu fie de nicio folos pentru manifestarea adevărului, acești martori, din cauza stării lor, putuseră suferi presiuni de natură să-i facă să revino asupra declarațiilor anterioare (hotărâre din 8 februarie 1990).

Cu privire la chestiunea particulară a confuntărilor cu victimele agresiunilor sexuale, Curtea de Casație a estimat că drepturile apărării sunt respectate cu condiția ca avocații acuzatului, care rămân în sală când victima fusese audiată cu ușile închise, au avut facultatea de a interoga partea civilă și că, în plus, acuzatul însuși, informat al declarațiilor făcute în absența suo, nu solicitase confruntare (hotărâre din 23 februarie 2000). Dimpotrivă, a anulat o hotărâre a unei curți de apel considerând că acuzații părții civile pretinzând a fi victimă a unui atentat la pudoare nu puteau fi singure reținute ca dovadă a culpabilității acuzatului, de atât pe cât prin abținere de audierea martorului învinovățit (de asemenea victimă) care se retrăsese de mai multe ori și de a-l confunta cu partea civilă și cu acuzatul, curtea de apel lipsise pe acesta din urmă de un proces echitabil (hotărâre din 25 mai 1992). ÎN DREPT

Guvernul susține că autoritățile judiciare au luat toate măsurile posibile pentru a permite prezența martorilui. Parchetul general a citat al treilea codețnu la ultima adresă cunoscută pentru această ședință. Cercetările efectuate de huisier în octombrie 1999 au arătat că această persoană locuia în prezent într-un alt oraș. Parchetul general l-a apoi citat prin act de huisier la această nouă adresă, care s-a dovedit a fi un hotel în care nu mai séjourna. Aparent nici vecinii, nici comisariatul, nici primăria nu puteau furniza indicații hueyrului cu privire la noua adresă. Parchetul general a de asemenea citat partea civilă pe 18 octombrie 1999 la ultima adresă cunoscută, un centru de adăpostire. Cercetările efectuate de huisier la acest centru și la jandarmeria locală nu l-au permis să-l găsească, acesta fiind fără domiciliu, nici rezidență, nici muncă cunoscute. Guvernul adaugă că în măsura în care adresa martorului nu era cunoscută, curtea de apel nu putea constrânge să compareze prin forța publică și că, chiar dacă se presupun că avocatul nu cunoștea adresa exactă a părții civile sau nu putea divulga, partea civilă manifestase dorința de a nu fi confundată cu reclamantul. Guvernul adaugă că dreptul "acuzatului" de a fi confruntat cu un martor învinovățit nu este absolut; sunt posibile excepții, cu condiția ca contradictoriu să fie respectat, ca drepturile apărării să nu fie restricționate într-o măsură excesivă, și ca, considerată în ansamblu, procedura să aibă caracter echitabil. Se referă în special la hotărârea Artner c. Austria din 28 august 1992 (seria A nr. 242-A). În orice caz, Guvernul estimează că drepturile apărării reclamantului nu au fost restricționate într-o manieră incompatibilă cu garanții ale art. 6 al Convenției, deoarece acesta avusese posibilitatea de a contesta mărturie, depunerea și credibilitatea părții civile în alt mod decât prin confruntare și că curtea de apel nu s-a bazat într-o măsură determinantă pe depuneri făcute de persoanele pe care reclamantul dorea să le interogeze sau să le facă interrogate. Într-adevăr, reclamantul cunoștea martorul și partea civilă, deoarece împărțiseră aceeași celulă, și fusese asistat de un avocat care avusese o copie a întregului dosar de procedură. Guvernul subliniază că reclamantul contestase prin concluzii mărturie și credibilitatea părții civile. Guvernul adaugă că jurisdicțiile naționale se bazaseră pe o grămadă de elemente care corborează mai mult declarațiile victimei privitoare la absența consimțământului decât ale, inverse, ale reclamantului: lipsa contestării materialității actelor, expertiazele psihologice, contextul opresiv al unei celule de închisoare, faptul că partea civilă se confiese unui șef de serviciu al stabilimentului penitenciar, diferența de vârstă și de curs "judecătoresc" și faptul că reclamantul a recunoscut că propusese 1.000 de franci victimei (pentru ca relația lor să continue după el, ca să se tace după victimă). Guvernul precizează că investigația a fost diligens în breve intervale și că expertiazele efectuate mai puțin de doi luni după fapte dau o iluminare credibilă a personalității protagoniștilor la acea dată. Estimează că era curajos din partea victimei să depună plângere în timp ce era încă în închisoare și să mențină plângerea pe tot parcursul procedurii. Insistă în final pe notele de ședință ale tribunalului corectional din care rezultă recunoașterea reclamantului de "a-și folosi și abuz puterea asupra" victimei. Guvernul estimează în consecință că imposibilitatea de a interoga victima și al treilea ocupant al celulei nu restricționase drepturile apărării reclamantului într-o manieră incompatibilă cu art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției. 2. Reclamantul

Reclamantul estimează că autoritățile judiciare nu au căutat cu adevărat persoanele cu care dorea să fie confruntat la ședință. Subliniază că niciun agent sau ofițer de poliție judiciară nu fusese rechiziționat de procurorul Republicii. Estimează de asemenea că o căutare la organismele care versează prestații sociale ar fi ușor permis găsirea acestor persoane. Contesta apoi, referindu-se la stilul de viață al victimei, caracter impresionabil. Afirmă că partea civilă nu fusese niciodată audiată în modalitățile evocate de Guvern și că colocatarul suo nu fusese niciodată audiat, chiar dacă fusese încă deținut o anumită vreme după depunerea plângerii. Cu privire la temeiurile condamnării suo, reclamantul precizează că fusese achitat în cauza pentru care ordinată o primă expertizie psihologică anexată procedurilor litigioase în prezenta și estimează că condamnarea suo se bazează esențial pe declarații ale victimei și pe menținerea lor pe tot parcursul procedurii. Criticează poziția Guvernului subliniind că în mediul carceral și în materie de moravuri, este acuzatul și nu acuzația care se găsește într-o poziție periculoasă. Estimează în consecință că faptul de a nu fi putut interoga sau face interogat reclamantul și martor principal a bine avut pentru consecință restricționarea grav al garanții ale art. 6 al Convenției. B. Aprecierea Curții

Deoarece cerințele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la proces echitabil garantat de paragraf 1, Curtea va examina grifu din perspectiva acestor două texte combinate (vezi, printre multe altele, Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, § 49). Aceasta fiind spusă, Curtea reamintește că admisibilitatea dovezilor cade în primul rând sub regulile dreptului intern, și că în principiu revine jurisdicțiilor naționale aprecierea elementelor culese de ele. Misiunea încredințată Curții de Convenție nu constă din pronunțare asupra faptului că depuneri de martori au fost cu drept admise ca dovezi, ci de a cerceta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a avut caracter echitabil (vezi, printre altele, Van Mechelen și alții sus-citat, § 50). Elementele de dovadă trebuie în principiu produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea dezbaterii contradictorii. Acest principiu nu merge fără excepții, dar n-ar trebui acceptate decât cu condiția drepturilor apărării; în regulă, paragrafele 1 și 3 d) al art. 6 poruncesc să se acorde acuzatului o ocazie adecvată și suficientă de a contesta mărturie la sarcina și de a interoga autorul, la moment depunerii sau mai târziu (vezi, de exemplu, Van Mechelen și alții sus-citat, § 51, și Lüdi c. Elveția, hotărâre din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 49). Curtea a de altfel clar stabilit că drepturile apărării sunt restricționate într-o manieră incompatibilă cu garanții ale art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură determinantă, pe depuneri ale unui martor pe care nici în stadiul instrucției nici în dezbatere acuzatul nu a avut posibilitate de a interoga sau a face interogat (vezi, în special, Delta c. Franța, hotărâre din 19 decembrie 1990, seria A nr. 191-A, § 37, Saïdi c. Franța, hotărâre din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, §§ 43-44, A.M. c. Italia, nr. 37019/97, 14 decembrie 1999, § 25, și P.S. c. Germania, nr. 33900/96, 20 decembrie 2001, §§ 22-24).

Astfel, art. 6 nu autorizează jurisdicțiile să bazeze o condamnare pe depuneri ale unui martor la sarcină pe care "acuzatul" sau consiliul suo nu a putut interoga la niciun stadiu al procedurii, decât în limitele următoare: în primul rând, atunci când lipsa confuntării datorează imposibilității de localizare a martorului, trebuie stabilit că autoritățile competente au căutat activ pe acesta în scopul de a permite această confruntare; în al doilea rând, mărturie litigioasă nu poate în orice caz constitui singurul element pe care se bazează condamnarea.

În prezenta cauză, jurisdicțiile care au judecat reclamantul l-au condamnat pe baza declarațiilor părții civile, audiate de poliție, și pe baza concluziilor unui expert care examinase separat reclamantul și victima. În pofida cererilor reclamantului, nicio confruntare nu fusese organizată între acesta și reclamant, deoarece acesta din urmă precizase nu putea suporta o asemenea confruntare și nu compariusese nici în prima instanță nici în apel.

Curtea ia în considerare aspectele specifice ale acțiunilor penale privitoare la infracțiuni de natură sexuală. Acest tip de procedură este adesea considerat ca o experiență încercatoare pentru victimă, în particular atunci când este confundată cu nevroia cu defandantul. Chestiunea a să ști dacă un acuzat beneficiase de un proces echitabil în cursul unei asemenea proceduri trebuie examinată ținând seama de dreptul victimei la respectul vieții private. În consecință Curtea admite că, în cadrul procedurilor privitoare la abuzuri sexuale, anumite măsuri să fie luate în scopul protejării victimei, cu condiția că aceste măsuri să poată fi reconciliate cu exercitare adecvată și eficace a drepturilor apărării (S.N. c. Suedia, nr. 34209/96, § 47, CEDH 2002-V). Aceste aspecte iau un relief particular în cauzele implicând un minor, dar în prezenta cauză, victima, deși tânără și slabă conform expertului, nu era minoră.

Curtea subliniază apoi o anumită contradicție în atitudinea curții de apel. După ce considerase că, așa cum cerea procurorul general, trebuia să audă reclamantul și al treilea codețnu, și a pronunțat o hotărâre intermediară în acest scop, pronunțase hotărârea pe fond în ciuda neprezentării celor doi martori în cauză care nu putuseră fi localizați. În acest sens, explicațiile Guvernului privitoare la dilijenț ale parchetului de a-i găsi nu părurely a fi suficiente Curții. Pe de o parte, așa cum indică reclamantul, parchetul ar fi putut baza pe art. 560 al codului de procedură penală și rechiziț un agent de poliție judiciară pentru a căuta mai activ victima și alt martor. Pe de altă parte, din prima instanță, tribunalul respinsese cererea de audiare a acestuia formulată de reclamant, judecând aceasta audiare inutilă. În total, imposibilitatea de a interoga martorii învinovățiți trebuie să fie considerate în prezenta cauză ca imputabile autorităților naționale.

În plus, prezența în prezenta cauză ar fi putut fi decisivă, deoarece toată cauza se rotea în jurul consimțământului reclamantului. Realitatea relațiilor sexuale nu fusese contestată de reclamant, dar el susținea că "victima" suo era consimțitoare.

Astfel, la lumina circumstanțelor cauzei, reclamantul nu avusese o ocazie suficientă și adecvată de a contesta declarații ale victimei pe care condamnarea suo s-a bazat. Ținând seama de importanța particulară care revine respectării drepturilor apărării în procesul penal, Curtea estimează că reclamantul nu beneficiase de un proces echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției.

Reclamantul cere condamnarea simbolică a statului la versarea unei sume de 500 euro (EUR) în reparație a prejudiciului moral suo.

Guvernul reamintește că, presupunând că curtea de apel ar fi procedat la confruntare cu partea civilă și la audierea martorului, nimic nu permite afirma că nu ar fi pronunțat condamnarea reclamantul. Estimează în consecință că prejudiciul suferit de reclamant nu poate fi decât pierderea unei șanse de a vedea curtea de apel renunța la condamnare. Estimează în consecință că constatarea violării constituie o reparație suficientă.

Curtea constată că baza de reținere pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în prezenta cauză în faptul că reclamantul nu a putut se bucuri în fața jurisdicțiilor naționale de toate garanți ale art. 6 al Convenției. Nu ar putea totuși specula asupra rezultatului la care ar fi culminat procedura litigioasă dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Judecă totuși că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Pronunțând în echitate așa cum dorește art. 41 al Convenției, decide să-i acorde suma de 300 EUR în acest titlu. B. Dobânzi moratoare

Curtea judecă corespunzător să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata de interes a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției; 2. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 300 EUR (trei sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Fait în franceză, apoi comunicat în scris pe 14 iunie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 69116/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Patrick Mayali (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 septembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.

Le requérant se plaignait d’une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 14 décembre 2004, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 8 janvier 1999, les deux codétenus du requérant se plaignirent de la « mauvaise ambiance qui régnait dans la cellule ». Le lendemain, l’un d’eux parla à un médecin, lequel informa les autorités de l’existence de sévices sexuels. Le 10 janvier 1999, ce codétenu parla à l’un des chefs de service pénitentiaire. Il porta plainte le même jour contre le requérant et fut entendu par la police.

Le requérant fut prévenu d’avoir entre le 15 décembre 1998 et le 10 janvier 1999 exercé une atteinte sexuelle avec violence, contrainte, menace ou surprise, sur ce codétenu, en procédant sur lui à des attouchements de nature sexuelle.

Sur réquisitions du parquet, un expert procéda à un examen psychologique du requérant et de son codétenu le 1 er février 1999. Ces examens furent versés au dossier, ainsi qu’une expertise psychiatrique du requérant réalisée le 19 septembre 1998 sur ordonnance d’un juge d’instruction dans le cadre d’une autre affaire.

Par une lettre du 12 avril 1999, le codétenu indiqua qu’il ne se présenterait pas à l’audience et forma une demande de dommages et intérêts.

Le requérant fut convoqué, par une citation à personne, devant le tribunal correctionnel de Sant-Brieuc à l’audience du 22 avril 1999. Le codétenu se constitua partie civile à l’audience, par l’intermédiaire de son avocat. Le requérant comparut et fut assisté d’un avocat commis d’office.

Par un jugement du même jour, le tribunal rejeta la demande du requérant d’entendre le troisième co-occupant de la cellule, estimant que cela ne présentait pas d’intérêt majeur pour la manifestation de la vérité. S’appuyant sur les expertises psychologiques et les dires du requérant et de la partie civile, le tribunal déclara le requérant coupable et le condamna à trois ans d’emprisonnement.

Le requérant fit appel, répéta que le codétenu était consentant, « agissant par intérêt dans l’espoir qu’il lui fournisse du cannabis ou du subutex » et sollicita une confrontation avec lui. Son avocat demanda également l’audition du troisième co-occupant de la cellule, d’un occupant précédant de la cellule et du surveillant chef qui avait recueilli les confidences de la victime.

L’avocat général se prononça également en faveur de l’audition du troisième co-occupant de la cellule.

L’avocat de la partie civile estima inutile d’entendre un tel témoignage, estimant que les manipulations du genre de celles dénoncées par son client peuvent ne pas être perçues par les compagnons de cellule. Il ajouta que son client, désorienté, ne se sentait pas de force à supporter une confrontation avec le requérant.

L’avocat du requérant ne pouvant être présent à l’audience du 22 avril 1999, l’affaire fut renvoyée. Par un arrêt avant dire droit du 12 octobre 1999, reconnaissant que la matérialité des faits n’était pas contestée par le requérant, celui-ci contestant uniquement avoir contraint son co-détenu, la cour d’appel de Rennes estima nécessaire d’entendre ce dernier ainsi que le témoignage du troisième occupant de la cellule. Il estima que l’audition des deux autres personnes, qui n’avaient pas été témoins directs des faits, était inutile. Elle renvoya l’affaire à l’audience du 14 décembre 1999.

« Malgré les diligences du parquet général », la partie civile et le témoin ne purent être localisés. La cour d’appel décida, après avoir débattu de ce problème et recueilli les avis des parties et du ministère public, de poursuivre tout de même les débats. La partie civile fut représentée à l’audience par son avocat.

Le 4 janvier 2000, la cour d’appel, confirmant le jugement en tous points, rendit un arrêt rédigé comme suit : « (...) Ces faits sont à replacer dans l’atmosphère oppressante d’une cellule de prison. Le [requérant] possède une personnalité forte, manipulatrice, dont la cour a pu prendre la mesure et qui est confirmée par les observations d’un rapport d’expertise psychologique. Une expertise psychologique de [la partie civile] démontre au contraire un caractère faible, anxieux, triste et facilement dominé. Il ressort du dossier que la victime n’a jamais donné un consentement réel aux relations qui lui étaient imposées. Le [requérant], vieil habitué des prisons, a manié un mélange d’explications embrouillées, de violence à la fois contenue et savamment dosée et d’espoir d’avantages tels que de l’argent ou de la drogue, de façon à annihiler toute résistance réelle chez [la] jeune [partie civile] qui n’a pu réagir de manière adéquate, se sentant en état d’infériorité par rapport à son interlocuteur. Il n’a pu trouver le courage de parler que lorsque leur compagnon de cellule s’est pris de brouille avec le [requérant]. Dans ces conditions, le [requérant] ne peut sérieusement soutenir que sa victime était pleinement consentante. Il échet au contraire de constater que, outrepassant largement ce que l’on pourrait qualifier de « cour » assidue, mais encore licite, il a imposé des attouchements par un système de contrainte renforcé par le confinement inhérent à l’emprisonnement. (...) »

Le requérant se pourvut en cassation.

L’avocat aux Conseils, désigné au titre de l’aide juridictionnelle provisoire, estima, après examen du dossier, que le pourvoi était dénué de toute chance de succès et informa la Cour de cassation qu’il ne produirait pas de mémoire ampliatif.

Par un arrêt du 28 juin 2000, la Cour de cassation rendit un arrêt de rejet, précisant que l’arrêt était régulier en la forme et que les faits souverainement constatés justifiaient la qualification et la peine. II.

Elle a ensuite énoncé les critères qu’elle applique pour apprécier la compatibilité d’un refus de confrontation avec la victime ou d’audition de témoins à charge avec les exigences de l’article 6 § 3 d) de la Convention : le prévenu ne peut invoquer une violation de cette disposition en cas de refus d’audition du témoin par la cour d’appel dès lors que la déclaration de culpabilité ne repose pas exclusivement sur ce témoignage (arrêts des 24 octobre 1989, 26 septembre 2001 et 3 décembre 2003). Par contre, les juges du fond doivent justifier leurs décisions de refus en précisant que les circonstances particulières font obstacle à la confrontation ou sont de nature à la priver de force probante (arrêt du 21 janvier 1991).

Par un arrêt du 13 juin 1991, la Cour de cassation a estimé que justifie sa décision, au regard de l’article 6 § 3 d), une cour d’assises qui, pour rejeter une demande de renvoi de l’affaire en raison de l’absence des témoins dont l’audition avait été réclamée, énonce, d’une part, qu’il résulte des recherches effectuées en exécution des mandats d’amener qu’elle avait décernés que ces témoins étaient sans domicile connu et qu’il était en conséquence impossible d’assurer leur comparution et, d’autre part, que cette audition, au vu des résultats de l’instruction à l’audience, n’apparaissait pas nécessaire à la manifestation de la vérité. Dans cette affaire, la cour d’assises avait ordonné un sursis à statuer sur la demande de renvoi jusqu’à l’achèvement de l’audience et, après l’audition des autres témoins et la lecture des dépositions à l’audience, avait relevé que leur audition n’était pas nécessaire à la manifestation de la vérité. Elle avait également relevé que les conclusions déposées par la défense ne soutenaient pas que l’accusé n’avait jamais été confronté aux deux témoins défaillants.

La Cour de cassation a également estimé, dans une affaire de proxénétisme aggravé, que justifient leur décision de refus d’audition de témoins à charge, les juges qui, d’une part, relèvent que ceux-ci ont déjà été entendus par les enquêteurs et/ou le juge d’instruction et que le prévenu, qui a eu par ses conseils la possibilité de prendre connaissance du dossier, a eu tout le loisir de s’expliquer sur leurs déclarations et, d’autre part, exposent que, compte tenu de la date des faits et du temps écoulé, il était à craindre qu’une nouvelle audition ne soit d’aucun intérêt pour la manifestation de la vérité, ces témoins, en raison de leur état, ayant pu subir des pressions de nature à les faire revenir sur leurs déclarations antérieures (arrêt du 8 février 1990).

Concernant la question particulière des confrontations avec les victimes d’agressions sexuelles, la Cour de cassation a estimé que les droits de la défense sont respectés dès lors que les avocats de l’accusé, qui sont demeurés dans la salle lorsque la victime a été entendue à huis clos, ont eu la faculté d’interroger la partie civile et qu’au surplus l’accusé lui-même, instruit des déclarations faites en son absence, n’a pas sollicité de confrontation (arrêt du 23 février 2000). En revanche, elle a cassé un arrêt d’une cour d’appel considérant que les accusations de la partie civile prétendant avoir été victime d’un attentat à la pudeur ne pouvaient être à elles seules retenues comme preuve de la culpabilité du prévenu, de sorte qu’en s’abstenant d’entendre le témoin à charge (également victime) qui s’était plusieurs fois rétracté et de le confronter à la partie civile et au prévenu, la cour d’appel avait privé ce dernier d’un procès équitable (arrêt du 25 mai 1992). EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que les autorités judiciaires ont pris toutes les mesures possibles pour permettre la comparution des témoins. Le parquet général a fait citer le troisième codétenu à sa dernière adresse connue pour cette audience. Les recherches effectuées par l’huissier de justice en octobre 1999 ont montré que cette personne résidait dorénavant dans une autre ville. Le parquet général l’a alors fait citer par acte d’huissier à cette nouvelle adresse, qui s’est révélée être un hôtel dans lequel elle ne séjournait plus. Apparemment ni les voisins, ni le commissariat, ni la mairie n’ont pu fournir d’indications à l’huissier sur sa nouvelle adresse. Le parquet général a également fait citer la partie civile le 18 octobre 1999 à sa dernière adresse connue, un centre d’hébergement. Les recherches effectuées par l’huissier auprès de ce centre et de la gendarmerie locale ne lui ont pas permis de le retrouver, celui-ci étant sans domicile, ni résidence, ni travail connus. Le Gouvernement ajoute que dans la mesure où l’adresse du témoin n’était pas connue, la cour d’appel ne pouvait pas le contraindre à comparaître par la force publique et que, même à supposer que l’avocat ne connaissait pas l’adresse exacte de la partie civile ou ne pouvait pas la divulguer, la partie civile avait manifesté son souhait de ne pas être confrontée au requérant. Le Gouvernement ajoute que le droit de l’« accusé » d’être confronté à un témoin à charge n’est pas absolu ; des exceptions sont possibles, dès lors que le contradictoire est respecté, que les droits de la défense ne sont pas restreints de manière excessive, et que, considérée dans son ensemble, la procédure revêt un caractère équitable. Il se réfère en particulier à l’arrêt Artner c. Autriche du 28 août 1992 (série A n o 242 ‑ A). En tout état de cause, le Gouvernement estime que les droits de la défense du requérant n’ont pas été restreints d’une manière incompatible avec les garanties de l’article 6 de la Convention, parce que celui-ci avait la possibilité de contester le témoignage, la déposition et la crédibilité de la partie civile autrement que par la confrontation et que la cour d’appel ne s’est pas fondée dans une mesure déterminante sur des dépositions faites par les personnes que le requérant souhaitait interroger ou faire interroger. En effet, le requérant connaissait le témoin et la partie civile, puisqu’ils avaient partagé la même cellule, et avait été assisté d’un avocat qui avait eu une copie de l’entier dossier de la procédure. Le Gouvernement souligne que le requérant a contesté par voie de conclusions le témoignage et la crédibilité de la partie civile. Le Gouvernement ajoute que les juridictions nationales se sont appuyées sur un faisceau d’éléments qui corroborent davantage les déclarations de la victime sur son absence de consentement que celles, inverses, du requérant : l’absence de contestation de la matérialité des actes, les expertises psychologiques, le contexte oppressant d’une cellule de prison, le fait que la partie civile se soit confiée à un chef de service de l’établissement pénitentiaire, la différence d’âge et de parcours « judiciaire » et le fait que le requérant ait reconnu avoir proposé 1 000 francs à la victime (pour que leur relation continue selon lui, pour qu’il se taise selon la victime). Le Gouvernement précise que l’enquête a été diligentée dans des brefs délais et que les expertises réalisées moins de deux mois après les faits donnent un éclairage crédible de la personnalité des protagonistes à cette époque. Il estime qu’il était courageux de la part de la victime de porter plainte alors qu’elle était encore incarcérée et de maintenir sa plainte tout au long de la procédure. Il insiste finalement sur les notes d’audience du tribunal correctionnel desquelles ressort la reconnaissance du requérant d’« avoir usé et abusé de son pouvoir sur » la victime. Le Gouvernement estime en conséquence que l’impossibilité d’interroger la victime et le troisième occupant de la cellule n’a pas restreint les droits de la défense du requérant de manière incompatible avec l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. 2. Le requérant

Le requérant estime que les autorités judiciaires n’ont pas véritablement recherché les personnes auxquelles il souhaitait être confronté à l’audience. Il souligne qu’aucun agent ou officier de police judiciaire n’a été requis par le procureur de la République. Il estime également qu’une recherche auprès des organismes qui versent les prestations sociales aurait facilement permis de retrouver ces personnes. Il conteste ensuite, en se référant au mode de vie de la victime, son caractère impressionnable. Il affirme que la partie civile n’a jamais été entendue selon les modalités évoquées par le Gouvernement et que leur co-détenu n’a jamais été entendu, alors même qu’il avait encore été détenu un certain temps après le dépôt de plainte. Concernant les fondements de sa condamnation, le requérant précise qu’il avait été relaxé dans l’affaire pour laquelle avait été ordonnée une première expertise psychologique jointe à la procédure litigieuse en l’espèce et estime que sa condamnation repose essentiellement sur les déclarations de la victime et sur leur maintien tout au long de la procédure. Il critique la position du Gouvernement en soulignant qu’en milieu carcéral et en matière de mœurs, c’est l’accusé et non l’accusation qui se retrouve dans une position dangereuse. Il estime en conséquence que le fait de ne pas avoir pu interroger ou faire interroger le plaignant et le principal témoin a bien eu pour conséquence de restreindre gravement les garanties de l’article 6 de la Convention. B. Appréciation de la Cour

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera le grief sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, § 49). Ceci étant, la Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles de droit interne, et qu’en principe il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, Van Mechelen et autres précité, § 50). Les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir, par exemple, Van Mechelen et autres précité, § 51, et Lüdi c. Suisse , arrêt du 15 juin 1992, série A n o 238, § 49). La Cour a au demeurant clairement établi que les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur les dépositions d’un témoin que ni au stade de l’instruction ni pendant les débats l’accusé n’a eu la possibilité d’interroger ou faire interroger (voir, notamment, Delta c. France , arrêt du 19 décembre 1990, série A n o 191-A, § 37, Saïdi c. France , arrêt du 20 septembre 1993, série A n o 261-C, §§ 43-44, A.M. c. Italie , n o 37019/97, 14 décembre 1999, § 25, et P.S. c. Allemagne , n o 33900/96, 20 décembre 2001, §§ 22-24).

Ainsi, l’article 6 n’autorise les juridictions à fonder une condamnation sur les dépositions d’un témoin à charge que l’ « accusé » ou son conseil n’ont pu interroger à aucun stade de la procédure, que dans les limites suivantes : premièrement, lorsque le défaut de confrontation est dû à l’impossibilité de localiser le témoin, il doit être établi que les autorités compétentes ont activement recherché celui-ci aux fins de permettre cette confrontation ; deuxièmement, le témoignage litigieux ne peut en tout état de cause constituer le seul élément sur lequel repose la condamnation.

En l’espèce, les juridictions qui ont jugé le requérant l’ont condamné sur le fondement de déclarations de la partie civile, entendue par la police, et sur le fondement des conclusions d’un expert qui a examiné séparément le requérant et la victime. Malgré les demandes du requérant, aucune confrontation n’a été organisée entre lui et le plaignant, puisque celui-ci a précisé ne pas pouvoir supporter une telle confrontation et n’a comparu ni en première instance ni en appel.

La Cour prend en considération les aspects spécifiques des actions en matière pénale ayant trait à des infractions de nature sexuelle. Ce type de procédure est souvent considéré comme une expérience éprouvante pour la victime, en particulier lorsqu’elle est confrontée contre son gré au défendeur. La question de savoir si un accusé a bénéficié d’un procès équitable au cours d’une telle procédure doit être examinée en tenant compte du droit de la victime au respect de sa vie privée. En conséquence la Cour admet que, dans le cadre de procédures se rapportant à des abus sexuels, certaines mesures soient prises aux fins de protéger la victime, pourvu que ces mesures puissent être conciliées avec un exercice adéquat et effectif des droits de la défense ( S.N. c. Suède , n o 34209/96, § 47, CEDH 2002 ‑ V). Ces aspects prennent un relief particulier dans les affaires impliquant un mineur, mais en l’espèce, la victime, bien que jeune et faible selon l’expert, n’était pas mineure.

La Cour souligne ensuite une certaine contradiction dans l’attitude de la cour d’appel. Après avoir considéré que, comme le lui demandait l’avocat général, il fallait entendre le plaignant et le troisième codétenu, et avoir rendu un arrêt avant-dire-droit à cette fin, elle a rendu son arrêt au fond nonobstant la non-comparution des deux témoins en question qui n’ont pu être localisés. A cet égard, les explications du Gouvernement sur les diligences du parquet pour les retrouver n’ont pas paru suffisantes à la Cour. D’une part, comme l’indique le requérant, le parquet aurait pu se fonder sur l’article 560 du code de procédure pénale et requérir un agent de la police judiciaire pour chercher plus activement la victime et l’autre témoin. D’autre part, dès la première instance, le tribunal avait rejeté la demande d’audition de ce dernier formée par le requérant, jugeant cette audition inutile. Au total, l’impossibilité d’interroger les témoins à charge doit être regardée en l’espèce comme imputable aux autorités nationales.

En outre, la comparution en l’espèce eût pu être décisive, car toute l’affaire tournait autour du consentement du plaignant. La réalité de relations sexuelles n’avait pas été contestée par le requérant, mais il soutenait que sa “victime” était consentante.

Ainsi, à la lumière des circonstances de l’espèce, le requérant n’a pas eu une occasion suffisante et adéquate de contester les déclarations de la victime sur lesquelles sa condamnation a été fondée. Vu l’importance particulière que revêt le respect des droits de la défense dans le procès pénal, la Cour estime que le requérant n’a pas bénéficié d’un procès équitable.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.

Le requérant demande la condamnation symbolique de l’Etat au versement d’une somme de 500 euros (EUR) en réparation de son préjudice moral.

Le Gouvernement rappelle que, à supposer que la cour d’appel ait procédé à la confrontation à la partie civile et à l’audition du témoin, rien ne permet d’affirmer qu’elle n’aurait pas prononcé la condamnation du requérant. Il estime en conséquence que le préjudice subi par le requérant ne peut être que la perte d’une chance de voir la cour d’appel renoncer à le condamner. Il estime en conséquence que le constat de la violation constitue une réparation suffisante.

La Cour relève que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que le requérant n’a pas pu jouir devant les juridictions nationales de toutes les garanties de l’article 6 de la Convention. Elle ne saurait cependant spéculer sur le résultat auquel la procédure litigieuse aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Elle juge néanmoins que le requérant a subi un dommage moral. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer la somme de 300 EUR à ce titre. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit, qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 2. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 300 EUR (trois cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 juin 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président