A DOUA SECȚIUNEA A VĂZUT C. FRANȚA (solicitarea nr. 3211/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 septembrie 2006 DEFINITIVF 19/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Vuillemin c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Cabral Barreto me Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 august 2006, rend l'hote, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3211/05) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Claude Vullemin ( reclamantul a sesizat Curtea la 16 martie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( Edwige Belliard, director al Afacerilor Judiciare la Ministerul Afacerilor Externe. La 9 mai 2005, a doua secțiune a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Reclamantul s-a născut în 1942, își are reședința în Soye. La 24 decembrie 1996, reclamantul a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva soției sale pentru furt. Aceaceasta a fost trimisă în fața Tribunalului Corecțional din Besançon printr-o ordonanță din 26 noiembrie 1998. Prin hotărârea din 2 iunie 1999, tribunalul corecțional din Besançon a condamnat-o la o pedeapsă cu suspendare și i-a acordat reclamantului o anumită sumă cu titlu de despăgubiri. Prin hotărârea din 8 octombrie 1999, instanța de apel a lui Besançon a confirmat această hotărâre. Prin hotărârea din 19 septembrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Reclamantul se plânge de lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor, în timp ce acest document a fost comunicat avocatului general, și de lipsa de comunicare a concluziilor avocatului general pe Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 10. Curtea constată, de asemenea, că prima ramură a ânului nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. Curtea arată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de . Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 11. În ceea ce privește a doua parte a acesteia, Curtea amintește că, în Hotărârea Reinhardt și Slimane Kaid c. Frana din 31 martie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor din 1998 II, § 106), Comisia a constatat că, în prezent, avocatul general informează înainte de ziua în care a avut loc audierea părților. În cazul în care, la fel ca în cazul de față, este vorba despre avocați în cadrul Consiliului de Stat și al Curții de Casație □ în sensul propriilor sale concluzii; în plus, aceasta a arătat că, atunci când, la cererea acestor consilii, cauza este invocată, aceștia din urmă au posibilitatea să răspundă la concluziile în discuție verbală sau printr-o notă în deliberare. în ceea ce privește faptul că numai chestiuni de drept pur sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați cu înaltă specializare, o astfel de practică este de natură să le ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții mai stricte (ibidem) (ibidem) . Ulterior, Comisia a concluzionat că nu există o bază clară pentru obiecțiunile de această natură (a se vedea, de exemplu, Mac Gee c. Franța (dec.), nr. 46802/99, 10 iulie 2001). Or, această practică este urmată de toate camerele Curții de Casație (a se vedea, mutatis mutandis Crochard și alții (dec.), n 68255/01, 27 mai 2003). Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pe fond 12. Guvernul indică faptul că Curtea de Casație Franceză a modificat modalitățile de instrumentare și de judecare a cauzelor care îi sunt prezentate, în special pentru a ține seama de concluziile Curții în hotărârile sale. Vecine c. Franța din 8 februarie 2000 (n 27362/95) și Meftah și alții c. Franța din 26 iulie 2002 ([GC], n 3291/96, 35237/97 și 34595/97, CEDH 2002-VII. Cu toate acestea, acesta precizează că aceste măsuri nu erau în vigoare la momentul în care reclamantul este prevăzut în casare și declară, în consecință, că este înmânat în fața înțelepciunii Curții pentru a aprecia binele fondului 13. Cu toate acestea, solicită Curții să încheie o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. 14. Curtea amintește că a stat deja la baza faptului că a stat la baza importanței raportului consilierului raportor, rolul avocatului general și consecințele procedurii pentru cei interesați, dezechilibrul creat, în lipsa unei comunicări identice a raportului către consiliul pârâtului, nu este de acord cu cerințele procesului echitabil (Reinhardt și Slimane-Kaid France menționate anterior, § 105).În cazul de față, Curtea nu face distincție între niciun motiv pentru a se asigura că în afara acestei jurisprudențe: într-adevăr, raportul consilierului raportor nu a fost comunicat, înainte de data la care a avut loc audierea, reclamantului sau consiliului său, în timp ce ... avocatul general este considerat a fi informat pe deplin cu privire la dosar. Principiile contradictoriei și egalității armelor au fost astfel ignorate. 15. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Reclamantul solicită 2 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Guvernul consideră că singura constatare a unei încălcări a Convenției ar constitui o satisfacție echitabilă în temeiul pretinsului prejudiciu moral. 19. Curtea consideră suficient de corectă prejudiciul moral suferit de constatarea încălcării la care ajunge (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Rec., 1998-II, p. 668, punctul 112 și dispozitivul nr. 3). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 965,47 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Acesta produce o factură recapitulativă Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedură în fața Curții și la .Administrarea reclamantului. Interese moratoriu 23. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L cererea admisibilă în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind lipsa de comunicare a reclamantului sau a Consiliului său din raportul consilierului raportor, înainte de data la care Curtea de Casație a fost sesizată în mod public, în timp ce acest document a fost furnizat avocatului general și inadmisibil pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet faptul că constatarea încălcării la care ajunge constituie o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral; afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 500 EUR (mii de mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 19 septembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
VUILLEMIN c. FRANCE
(Requête n
o
3211/05)
ARRÊT
19 septembre 2006
19/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Vuillemin c. France
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 août 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
3211/05) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Claude Vuillemin («
le requérant
»), a saisi la Cour le 16 mars 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Alain Marx, avocat au barreau de Strasbourg. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
Edwige Belliard, directrice des Affaires Juridiques au ministère des Affaires Etrangères.
3.
Le 9 mai 2005, la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le requérant est né en 1942 et réside à Soye.
5.
Le 24 décembre 1996, le requérant porta plainte avec constitution de partie civile contre son épouse pour vol. Celle-ci fut renvoyée devant le tribunal correctionnel de Besançon par une ordonnance du 26
novembre
1998.
6.
Par un jugement du 2 juin 1999, le tribunal correctionnel de Besançon la condamna à une peine d’amende avec sursis et octroya au requérant une certaine somme à titre de dommages et intérêts.
7.
Par un arrêt du 8 octobre 1999, la cour d’appel de Besançon confirma ce jugement.
8.
Le requérant, représenté par un avocat aux Conseils, se pourvut en cassation. Par un arrêt du 19 septembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant se plaint du défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été communiqué à l’avocat général, et du défaut de communication des conclusions de l’avocat général qu’il n’a donc pu commenter. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
10.
La Cour constate que la première branche du grief n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
11.
S’agissant du grief pris en sa seconde branche, la Cour rappelle que, dans l’arrêt
Reinhardt et Slimane
‑
Kaïd c.
France
du 31
mars 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, §
106), elle a constaté qu’à l’heure actuelle, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties
– lorsque, comme en l’espèce, il s’agit d’avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation – du sens de ses propres conclusions ; elle a en outre relevé que lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré. Elle a jugé «
qu’eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes
» (
ibidem
). Par la suite, elle a conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple,
Mac
Gee c. France
(déc.), n
o
46802/99, 10 juillet 2001). Or, cette pratique est suivie par toutes les chambres de la Cour de cassation (voir,
mutatis mutandis
,
Crochard et autres c. France
(déc.), n
o
68255/01, 27 mai 2003).
Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le fond
12.
Le Gouvernement indique que la Cour de cassation française a modifié les modalités d’instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises, afin notamment de prendre en compte les conclusions de la Cour dans ses arrêts
Voisine c. France
du 8 février 2000 (n
o
27362/95) et
Meftah et autres c. France
du 26 juillet 2002
([GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, CEDH 2002-VII). Il précise cependant que ces mesures n’étaient pas en vigueur à l’époque où le requérant s’est pourvu en cassation et déclare en conséquence «
s’en remet[tre] à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien du grief
».
13.
Le requérant ne produit pas d’observations en réplique à celles du Gouvernement. Il invite néanmoins la Cour à conclure à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
14.
La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’étant donné l’importance du rapport du conseiller rapporteur, le rôle de l’avocat général et les conséquences de l’issue de la procédure pour les intéressés, le déséquilibre créé, faute d’une communication identique du rapport au conseil du prévenu, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable (
Reinhardt et Slimane-Kaïd
c.
France
précité, §
105). La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence
: en effet le rapport du conseiller rapporteur n’a pas été communiqué, avant l’audience, au requérant ou à son conseil, alors que l’avocat général s’est vu communiquer l’intégralité du dossier. Les principes du contradictoire et de l’égalité des armes ont ainsi été méconnus.
15.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 2
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
18.
Le Gouvernement estime que le seul constat d’une violation de la Convention constituerait une satisfaction équitable au titre du préjudice moral allégué.
19.
La Cour estime suffisamment réparé le dommage moral subi par le constat de violation auquel elle parvient (cf.
Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France
, arrêt du 31
mars 1998,
Recueil
1998-II, p. 668, § 112 et le dispositif point 3).
B.
Frais et dépens
20.
Le requérant demande également 1
965,47 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il produit une «
facture récapitulative
» émanant de son conseil, daté du 13 avril 2005.
21.
Le Gouvernement propose d’allouer au requérant une somme de 1
500 EUR à ce titre.
22.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
23.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention – relatif au défaut de communication au requérant ou à son conseil du rapport du conseiller rapporteur, avant l’audience publique de la Cour de cassation, alors que ce document a été fourni à l’avocat général – et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le constat de violation auquel elle parvient constitue une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral ;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
19 septembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président