E.T. împotriva Franței

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 7217/05) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care o cetățeancă a acestui stat, E.T. („reclamanta"), a sesizat Curtea pe 7 februarie 2005 în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de D. P. Bernardet, sociolog, rezident la La Fresnaye-Sur-Chedouet. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, Doamna E. Belliard, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 noiembrie 2005, Vicepreședintele secțiunii a doua a hotărât să comunice petiția Guvernului. Prevalizând pe dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Prioritate a fost acordată acestei cauze conform articolului 41 din Regulamentul Curții.

Pe 1 aprilie 2004, primarul din Thonon-les-Bains a ordonat plasarea imediată sub pază la titlu provizoriu a reclamantei în centrul spitalicesc din Thonon-les-Bains, unitate de îngrijiri speciale. Și-a bazat decizia pe o plângere depusă în aceeași zi de medicul psihiatra al reclamantei și pe raportul unui comisar de poliție cerând plasarea imediată a reclamantei. Primarul estima că era de notorietate publică că reclamanta prezenta tulburări mentale manifeste constituind un pericol iminent.

Pe 2 aprilie 2004, Prefectul din Haute-Savoie, în baza unui certificat medical emis în aceeași zi, confirma spitalizarea de ofițiu (HO) a reclamantei.

Pe 3 aprilie 2004, reclamanta a adresat o cerere de ieșire imediată judecătorului libertăților și detenției tribunalului din Thonon-les-Bains.

Pe 14 aprilie 2004, psihiatrul care urma reclamanta la spital a intocmit un certificat de cincisprezece zile în care nota: „Pacienta prezintă o demență erotomoniacă bine controlată care a fost la baza tulburărilor comportamentului apărute față de terapeutul ei și fiul acesteia. În ciuda unor declarații de circumstanță, nu pare a fi în prezent conștientă de caracterul patologic al tulburărilor sale. Cu toate acestea, ea face dovadă de o determinare de a-și continua studiile, ceea ce pare compatible cu spitalizarea sa. În consecință, spitalizarea de ofițiu trebuie menținută, dar putem cere ieșiri la încercare cu revenire la spital, a fi gestionate de echipa medicală urmând programul cursurilor sale."

Pe 15 aprilie 2004, Prefectul din Haute-Savoie a adoptat o hotărâre acordând reclamantei o ieșire la încercare din aceeași zi pentru a-i permite să-și continue școlarizarea. Era stipulat că, sub responsabilitatea spitalului, reclamanta ar putea rezida acasă dacă era necesar.

Pe 26 aprilie 2004, psihiatrul a emis un certificat lunar. Și-a reluat constatarea precedentă și adăugase: „De la 15 aprilie, beneficiază de ieșiri la încercare pentru a se întoarce la părinți, pentru a-și continua studiile sau pentru a căuta muncă. Ținând seama că nu are critici cu privire la tulburări comportamentului, spitalizarea de ofițiu trebuie menținută sub forma ieșirilor la încercare pentru o lună de la 30 aprilie 2004."

Pe 27 aprilie 2004, judecătorul libertăților și detenției a rendat o ordonanță desemnând un expert. Pe 28 aprilie, a numit un alt expert în locul celui anterior desemnat.

Pe 28 aprilie 2004, Prefectul din Haute-Savoie a recondus măsura spitalizării de ofițiu pentru o durată de trei luni de la 1 mai 2004, cu ieșire la încercare în aceleași condiții ca și anterior. S-a precizat că în caz de urgență reintegrarea ar putea interveni în orice moment, antrenând pierderea efectelor măsurii de ieșire la încercare.

Pe 28 mai 2004, certificatul lunar se citea după cum urmează: „Pacienta prezintă o neîncredere exagerată, o dificultate de a relua îngrijirile psihiatrice cu alt psihiatra decât obiectul hărțuirii sale, (...), convingerea de a opri tratamentul imediat după ridicarea spitalizării de ofițiu legată de lipsa totală de conștiin a tulburărilor psihiatrice. Oprirea oricărui tratament psihiatric ar putea avea ca rezultat reia tulburărilor comportamentului. Această stare este compatibilă cu o ieșire la încercare, dar cadrul HO este încă necesar pentru a continua îngrijirile psihiatrice și tratamentul farmacologic. În aceste condiții, spitalizarea de ofițiu trebuie deci menținută sub formă de ieșire la încercare pentru o nouă durată de o lună de la 1 iunie 2004."

Pe 9 iunie 2004, judecătorul libertăților și detenției a rendat o ordonanță citind după cum urmează: „Noi (...) am rendat ordonanța următoare Doamna (...) În prezent spitalizată în serviciul de psihiatrie al spitalelor din Léman la Thonon-les-Bains a adresat o cerere de ieșire la domnul judecător al libertăților și detenției printr-o cerere din data de 3 aprilie 2004, în aplicarea articolului L 3211-12 din codul sănătății publice și articolului 49 din legea din 15 iunie 2000; De care, Noi, Judecător al Libertăților și Detenției, hotărând sub forma procedurilor de urgență, Având în vedere articolul L 3211-12 din codul sănătății publice și art. 49 din legea din 15 iunie 2000, Ținând seama că expertiza Doctorului B. confirmă necesitatea de a continua măsura contestată în cadrul unei ieșiri la încercare. Respingem recursul E.T. împotriva măsurii spitalizării de ofițiu din data de 1 aprilie 2004."

Pe 28 iunie 2004, medicul concluziona certificatul lunar în aceiași termeni ca și cel anterior.

Pe 30 iunie 2004, reclamanta ceruse o contra-expertiză la curtea de apel din Chambéry. Pe 2 iulie 2004, a făcut apel împotriva ordonanței judecătorului libertăților și detenției.

Pe 16 iulie 2004, psihiatrul a întocmit certificatul lunar citind după cum urmează: „Pacienta dovedește o bună integrare socio-profesională (a obținut bacalaureatul, poate lucra temporar, are proiecte școlare). Cu toate acestea, a telefonat Doctorului T. pentru a-i vorbi despre HO și pentru a amenința cu publicarea istoriei medicale pe Internet, ceea ce dovedește persistența tulburărilor psihiatrice care încă influențează comportamentul. O reintegrare la spital nu este necesară, dar spitalizarea de ofițiu trebuie menținută sub forma ieșirii la încercare pentru o nouă durată de o lună de la 22 iulie 2004."

Pe 6 august 2004, Prefectul a prelungit măsura internării pentru șase luni și ieșirea la încercare pentru trei luni.

Pe 12 august 2004, medicul a redactat un nou certificat în care observase în special: „De la o lună, pacienta nu a prezentat tulburări comportamentului manifestate printr-un hărțuire oarecare la adresa Doctorului T. Pe de altă parte, spune că acceptă tratamentul medicamentos și urmărirea psihiatrică și continuă să aibă o bună integrare socio-profesională. De altfel, spune că vrea să urmeze studii la Lyon de la septembrie 2004, ceea ce pune distanțe fizice benefice între ea și Doctorul T. În acest context spitalizarea de ofițiu sub formă de ieșire la încercare poate fi ridicată conform articolului L 3213-1 și așa mai departe ... (ilizibil)."

Pe 20 august 2004, Prefectul din Haute-Savoie a adoptat o hotărâre ridicând spitalizarea de ofițiu a reclamantei.

Pe 31 august 2004, reclamanta a fost convocată în fața curții de apel din Chambéry pentru 12 octombrie următor.

Printr-o hotărâre din 15 noiembrie 2004, curtea de apel constata că reclamanta se retrăsese din apel, măsura fiind ridicată între timp, și se zise că se reîncepusese. A condamnat-o pe reclamantă să plătească costurile. II.

Curtea constată că acest grief nu este manifestamente mal fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. Privind fondul

Reclamanta estimează că cele treisprezece zile care s-au scurs între depunerea cererii și desemnarea unui expert trebuie considerate ca o timp de latență neproductiv nu răspunde cererii de „termen scurt" prevăzută de art. 5 § 4. Adaugă că termenele care s-au scurs pentru depunerea raportului de expertiză și apoi pentru fixarea ședinței sunt, de asemenea, constitutive ale unei încălcări a articolului 5 § 4.

Reclamanta estimează de altfel că termenele de procedură în fața curții de apel au fost excesive.

Privitor la data care trebuie luată în considerare pentru finalizarea procedurii, ea reamintește că, chiar dacă era în ieșire la încercare, rămânea sub amenința unei reinternări atât cât era în situație de spitalizare de ofițiu. Se referă pe acest punct la hotărârile Van der Leer și Mathieu (Van der Leer c. Țările de Jos, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, și Mathieu c. Franța, nr. 68673/01, 27 octombrie 2005).

Guvernul estimează că perioada care trebuie luată în considerare pentru aprecierea „termen scurt" curge de la data recepționării de către tribunal a cererii reclamantei și se termină când decizia judiciară se pronunță asupra cererii sau când ieșirea este efectivă. Se referă pe acest punct la hotărârea Laidin c. Franța (nr. 1) (nr. 43191/98), din 5 noiembrie 2002.

Subliniază că în cauza de față, reclamanta a depus o cerere de ieșire imediată pe 3 aprilie 2004 și că prin hotărâre din 15 aprilie 2004, Prefectul a ordonat ieșire la încercare în aceeași zi, adică 13 zile după cererea sa. De aceea, Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare pentru apreciere noțiunea de „termen scurt" a început pe 3 aprilie 2004, data recepționării de către tribunal a cererii reclamantei, și s-a încheiat pe 15 aprilie 2004, data la care beneficiase de ieșire la încercare, recăpătând astfel libertatea în sensul articolului 5 din Convenție, chiar dacă abia pe 20 august 2004 măsura internării fusese definitivă ridicată.

De altfel, pe 27 aprilie, judecătorul libertăților și detenției a organizat o ședință la care au participat medicul hospitalier, reprezentantul DDASS și reclamanta. Guvernul precizează că în intervalul de timp care a separat recepționarea cererii și ținerea ședinței din 27 aprilie, judecătorul libertăților și detenției a trebuit să adune informațiile și documentele de ordin medical. Reamintește că, în acest gen de cauze, în momentul sesizării judecătorului libertăților nu dispune de nicio piesă altă decât cererea persoanei spitalizate.

Guvernul estimează că ținând seama de natura cauzei, procedura necesară recepționării informațiilor și pieselor medicale și procedura urmată, autoritățile franceze au acționat cu diligență și „în termen scurt".

Curtea reamintește că garantând un recurs persoanelor aretate sau deținute, art. 5 § 4 consacră și dreptul acestora de a obține, într-un termen scurt de la introducerea recursului, o decizie judiciară referitoare la regularitatea detenției și care pune capăt privării de libertate dacă se dovedește ilegală (hotărârile Van der Leer c. Țările de Jos din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, § 35; Musial c. Polonia [MC], nr. 24557/94, § 43, CEDH 1999-II; Laidin c. Franța (nr. 1), nr. 43191/98, § 28, 5 noiembrie 2002; Mathieu c. Franța, nr. 68673/01, § 35, 27 octombrie 2005 și mutatis mutandis Van Glabeke c. Franța, nr. 38287/02, §§ 31-33, CEDH 2006-...).

Preocuparea dominantă pe care o exprimă această dispoziție este într-adevăr cea a unei anumite celerități a justiției. Pentru a ajunge la o concluzie definitivă, trebuie deci luate în considerare circumstanțele cauzei și în special termenul la expirarea căruia o decizie a fost rendata de autoritățile judiciare (a se vedea hotărârea E. c. Norvegia din 29 august 1990, seria A nr. 181-A, pp. 27-28, § 64; Delbec c. Franța, nr. 43125/98, § 33, 18 iunie 2002, nepublicată; Mathieu c. Franța, precitată, § 36; Van Glabeke c. Franța, nr. 38287/02, §§ 31-32, CEDH 2006-...).

Curtea observă că în cauza de față, reclamanta a depus cererea de ieșire imediată pe 3 aprilie 2004. Deși fusese ieșită la încercare din spital pe 15 aprilie 2004, rămâsese sub incidența hotărârii ordonând spitalizarea de ofițiu până pe 20 august 2004. De altfel, douăsprezece zile după depunerea cererii, judecătorul libertăților și detenției desemna un expert și, chiar dacă măsura internării era încă în vigoare, judecătorul nu și-a pronunțat decizia decât pe 9 iunie 2004, adică mai mult de două luni după depunerea cererii. De altfel, curtea de apel s-a pronunțat mai mult de patru luni și jumătate după ce fusese sesizată.

Curtea estimează că asemenea termene nu pot fi considerate „scurte" ținând seama de dispozițiile articolului 5 § 4 din Convenție. De aceea, a existat în cauza de față o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție. B. Privind alte grievuri desprinse din art. 5 § 4

Reclamanta ridică mai multe alte grievuri împotriva procedurii în sine. Expune că nu a avut niciodată acces la dosarul judecătorului libertăților și detenției. Adaugă că nicio dezbatere contradictorie nu fusese organizată de judecător. Administrația prefecturală nefiind reprezentată, ea nu a avut cunoștință despre concluziile și motivele de opoziție la ieșire. În fine, în ordonanța din 9 iunie 2004, judecătorul nu rezumase niciun argument al părților. Reclamanta se plânge de altfel de faptul că nu a putut accesa informații nici în cursul procedurii în fața curții de apel, înainte ca măsura spitalizării de ofițiu să fie ridicată. De altfel, în fața curții de apel, avocatul care o reprezenta nu ar fi-o informat de incompatibilitatea mandatului cu cel de consilier municipal, în timp ce decizia inițială de internare fusese luată de primar. Se mai plânge curții de apel de a nu fi ridicat din oficiu nulitățile care afectau ordonanțele primului judecător și de a o fi condamnat s-o plătească costurile. Reclamanta concluzionează că nu a beneficiat de un proces echitabil. Privind admisibilitatea

Guvernul estimează că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, în sensul Convenției, cât privește grievul referitor la garanțiile procedurale.

Într-adevăr, la ședința din 12 octombrie 2004 în fața curții de apel, reclamanta indicase că vrea să se retragă din apel ordonanței de respingere judecătorului libertăților și detenției. Ținând seama că plasamentul de ofițiu fusese ridicat pe 20 august 2004, estima că apelul fusese depășit. Printr-o hotărâre din 15 noiembrie 2004, curtea i-a deci dat act de această retragere.

De aceea, prin această retragere, reclamanta nu pusese la dispoziția jurisdicțiilor franceze resurse pentru a corecta grievurile susținute. De altfel, trebuie indicat că, în urma retragerii, curtea de apel nu putea ridica din oficiu motivele nulităților referitoare la ordonanța de respingere a judecătorului libertăților și detenției din 9 iunie 2004.

Guvernul concluzionează că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Reclamanta susține că ținând seama că ieșire sa definitiva fusese pronunțată, chiar dacă printr-o decizie administrativă, continuarea procedurii nu putea să-i aducă nimic. De altfel, ordonanța în cauză fiind rendata sub forma recursurilorm de urgență, nu putea fi opusă mai târziu judecătorului fondului.

Reclamanta este de părere că era treaba procurorului general să urmărească apelul și să concluzioneze anularea ordonanței în cauză și curții de apel să se sesizeze din oficiu de aceste motive. Estimează că pentru ca ea să poată fi considerată neavând epuizat căile de atac interne, ar fi trebuit ca ea să obțină ieșire sa administrativă fără a se fi sesizat curții de apel.

Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1 din Convenție este de a acorda statelor contractante oportunitatea de a preveni sau de a corecta – în mod normal prin intermediul tribunalelor – încălcările susținute împotriva lor înainte de a fi supuse Curții. Dacă această dispoziție trebuie aplicată „cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv", trebuie ca interesatul să ridice în fața autorităților naționale „cel puțin în esență, și în condițiile și termenele prescrise de dreptul intern" grievurile pe care intenționează să le formule ulterior la Strasbourg (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18, § 34; hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [MC], nr. 29183/95, CEDH 1999-I, §§ 36-37).

Curtea constată că reclamanta nu contesta că avea o cale de atac la dispoziție, prin intermediul apelului împotriva ordonanței contestate. Observă că aceasta expune că s-a retras din apel deoarece, după ce obținuse ridicarea spitalizării de ofițiu prin calea unei decizii administrative, nu mai avea interes în continuarea procedurii judiciare.

În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta putea, cu ocazia apelului, ridica grievurile pe care le supune acum Curții. Din aceasta rezultă că această ramură a grievului trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II.

Curtea observă de suite că, după cum a constatat mai sus, reclamanta s-a retras ea însăși din acțiune în fața curții de apel. De altfel, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască de pretensiile formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind manifestamente mal fondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Curtea reamintește, în primul rând, că pentru grievul pe care îl examinează sub unghiul articolului 5 § 4 din Convenție, această dispoziție trebuie considerată ca lex specialis și că art. 13 nu se aplică deci. Observă de altfel că grievul despris din alte încălcări ale articolelor 5 § 4 și 6 § 1 din Convenție sunt inadmisibile. Reamintește că dreptul recunoscut de art. 13 din Convenție nu poate fi exercitat decât pentru un grief defensibil (a se vedea în special Laidin c. Franța (decizie), nr. 43191/98, 24 august 1999). Din aceasta rezultă că acest grief trebuie declarat inadmisibil, ca manifestamente mal fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. IV.

Reclamanta cere 15.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit. Cere de altfel versarea a 20.000 EUR pentru a se asigura că nu riscă a suferi din nou o asemenea situație.

Guvernul estimează că această cerere este excesivă și propune alocarea reclamantei 3.000 EUR în caz de constatare a încălcării Convenției.

Curtea estimează că reclamanta indubitabil suferit prejudiciu moral din cauza duratei examinării cererii de ieșire imediată din centrul spitalicesc specializat. Hotărând în echitate, cum vrea art. 41, îi alocă 5.000 euro la acest titlu. B. Frais și dépens

Reclamanta cere de altfel 550 EUR pentru frais și dépens suportat în fața jurisdicțiilor interne și 1.200 EUR pentru acelea suportat în fața Curții.

Guvernul observă că frais-urile expuse în fața jurisdicțiilor interne nu sunt deloc justificate. Cât privește frais-urile expuse în fața Curții, propune versarea reclamantei 600 EUR.

Curtea estimează că suma solicitată nu poate în cauza de față fi considerată ca rezonabilă și decide alocarea sumei de 600 EUR reclamantei pentru frais și dépens (cf. Marie-Louise Loyen și altul c. Franța, nr. 55929/00, § 73, 5 iulie 2005). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cât privește grievul despris din durata examinării cererii de ieșire imediată a reclamantei din spitalul psihiatric și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral și 600 EUR (șase sute euro) pentru frais și dépens, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 3 octombrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 7217/05) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, E.T. (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 février 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M. P. Bernardet, sociologue, résidant à La Fresnaye-Sur-Chedouet. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 2 novembre 2005, le Vice-Président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. La priorité a été accordée à cette affaire conformément à l’article 41 du Règlement de la Cour. EN FAIT I.

Le 1 er avril 2004, le maire de Thonon-les-Bains ordonna le placement d’office immédiat à titre provisoire de la requérante au centre hospitalier de Thonon-les-Bains, unité de soins spécialisés. Il fondait sa décision sur une plainte déposée le jour même par le médecin psychiatre de la requérante et sur le rapport d’un commissaire de police demandant le placement d’office de la requérante. Le maire estimait qu’il était de notoriété publique que la requérante présentait des troubles mentaux manifestes constituant un danger imminent.

Le 2 avril 2004, le Préfet de la Haute-Savoie, au vu d’un certificat médical délivré le jour même, confirma l’hospitalisation d’office (HO) de la requérante.

Le 3 avril 2004, la requérante adressa une demande de sortie immédiate au juge des libertés et de la détention du tribunal de grande instance de Thonon-les-Bains.

Le 14 avril 2004, le psychiatre suivant la requérante à l’hôpital établit un certificat de quinzaine dans lequel il notait : « La patiente présente un délire érotomaniaque bien maîtrisé qui a été à la base des troubles du comportement survenus envers son thérapeute et le fils de celle-ci. Malgré des déclarations de circonstance, elle ne semble pas actuellement consciente du caractère pathologique de ses troubles. Néanmoins elle fait preuve d’une détermination à poursuivre ses études, ce qui semble compatible avec son hospitalisation. En conséquence, l’hospitalisation d’office est à maintenir mais nous pouvons demander des sorties d’essai avec retour à l’hôpital, à gérer par l’équipe médicale suivant le programme de ses cours. »

Le 15 avril 2004, le Préfet de la Haute-Savoie prit un arrêté accordant à la requérante une sortie à l’essai à compter du même jour pour lui permettre de suivre sa scolarité. Il était stipulé que, sous la responsabilité de l’hôpital, la requérante pourrait résider chez elle si nécessaire.

Le 26 avril 2004, le psychiatre délivra un certificat mensuel. Il reprenait son constat précédent et ajoutait : « Depuis le 15 avril, elle bénéficie de sorties d’essai pour rentrer chez ses parents, pour suivre ses études ou chercher du travail. Vu qu’elle n’a pas de critiques en ce qui concerne ses troubles du comportement, l’hospitalisation d’office est à maintenir sous la forme de sorties d’essai pour un mois à compter du 30 avril 2004. »

Le 27 avril 2004, le juge des libertés et de la détention rendit une ordonnance désignant un expert. Le 28 avril, il nomma un autre expert en remplacement de celui précédemment nommé.

Le 28 avril 2004, le Préfet de la Haute-Savoie reconduisit la mesure d’hospitalisation d’office pour une durée de trois mois à compter du 1 er mai 2004, avec sortie à l’essai dans les mêmes conditions que précédemment. Il était précisé qu’en cas d’urgence la réintégration pourrait intervenir à tout moment, entraînant la caducité de la mesure de sortie d’essai.

Le 28 mai 2004, le certificat mensuel se lisait comme suit : « La patiente présente une méfiance exagérée, une difficulté à reprendre les soins psychiatriques avec un autre psychiatre que l’objet de son harcèlement, (...), la conviction d’arrêter le traitement juste après la levée de l’hospitalisation d’office liée à l’inconscience totale de ses troubles psychiatriques. L’arrêt de tout traitement psychiatrique pourrait avoir comme conséquence la reprise de ses troubles du comportement. Cet état est compatible avec une sortie d’essai mais le cadre de l’HO est encore nécessaire pour continuer les soins psychiatriques ainsi que le traitement pharmacologique. Dans ces conditions, l’hospitalisation d’office doit donc être maintenue sous forme de sortie d’essai pour une nouvelle durée d’un mois à compter du 1 er juin 2004. »

Le 9 juin 2004, le juge des libertés et de la détention rendit une ordonnance se lisant comme suit : « Nous (...) avons rendu l’ordonnance ci-après Mlle (...) Actuellement hospitalisée au service psychiatrie des hôpitaux du Léman à Thonon-les-Bains a adressé une demande de sortie à M. le juge des libertés et de la détention par requête en date du 3 avril 2004, en application de l’article L 3211-12 du code de la santé publique et de l’article 49 de la loi du 15 juin 2000 ; Sur quoi, Nous, Juge des libertés et de la détention, statuant en la forme des référés, Vu l’article L 3211-12 du code de la santé publique et l’article 49 de la loi du 15 juin 2000, Attendu que l’expertise du Docteur B. confirme la nécessité de poursuivre la mesure contestée dans le cadre d’une sortie d’essai. Rejetons le recours d’ E.T. à l’encontre de la mesure d’hospitalisation d’office en date du 1 er avril 2004. »

Le 28 juin 2004, le médecin concluait son certificat mensuel dans les mêmes termes que le précédent.

Le 30 juin 2004, la requérante demanda une contre-expertise à la cour d’appel de Chambéry. Le 2 juillet 2004, elle fit appel de l’ordonnance du juge des libertés et de la détention.

Le 16 juillet 2004, le psychiatre fit son certificat mensuel se lisant comme suit : « La patiente témoigne d’une bonne intégration socioprofessionnelle (a eu son bac, peut travailler en intérim, a des projets scolaires). Néanmoins, elle a téléphoné au Docteur T. pour lui parler de son HO et pour menacer de publier son histoire médicale sur Internet, ce qui témoigne de la persistance de ses troubles psychiatriques qui influencent encore son comportement. Une réintégration à l’hôpital n’est pas nécessaire, mais l’hospitalisation d’office doit être maintenue sous la forme de sortie d’essai pour une nouvelle durée d’un mois à compter du 22 juillet 2004. »

Le 6 août 2004, le Préfet prolongea la mesure d’internement pour six mois et la sortie à l’essai pour trois mois.

Le 12 août 2004, le médecin rédigea un nouveau certificat dans lequel il relevait notamment : « Depuis un mois, la patiente n’a pas présenté de troubles du comportement se traduisant par un harcèlement quelconque à l’adresse du Docteur T. D’autre part, elle dit accepter le traitement médicamenteux et le suivi psychiatrique et elle continue à avoir une bonne intégration socioprofessionnelle. Par ailleurs, elle dit vouloir suivre des études à Lyon à partir de septembre 2004 ce qui met des distances physiques bénéfiques entre elle et le Docteur T. Dans ce contexte l’hospitalisation d’office sous forme de sortie d’essai peut être levée conformément à l’article L 3213-1 et suivants ... (illisible). »

Le 20 août 2004, le Préfet de la Haute-Savoie prit un arrêté levant l’hospitalisation d’office de la requérante.

Le 31 août 2004, la requérante fut convoquée devant la cour d’appel de Chambéry pour le 12 octobre suivant.

Par arrêt du 15 novembre 2004, la cour d’appel constata que la requérante se désistait de son appel, la mesure ayant été levée entre temps, et se dit dessaisie de l’instance éteinte. Elle condamna la requérante à payer les dépens. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. Sur le fond

La requérante estime que les treize jours qui se sont écoulés entre le dépôt de sa demande et la désignation d’un expert doivent être considérés comme un temps de latence improductif ne répondant pas à l’exigence de « bref délai » posée à l’article 5 § 4. Elle ajoute que les délais qui se sont écoulés pour le dépôt du rapport d’expertise et ensuite pour la fixation de l’audience sont également constitutifs d’une violation de l’article 5 § 4.

La requérante estime en outre que les délais de procédure devant la cour d’appel ont été excessifs.

En ce qui concerne la date à prendre en compte pour la fin de la procédure, elle rappelle que, même si elle était en sortie à l’essai, elle demeurait sous la menace d’un réinternement tant qu’elle était en situation d’hospitalisation d’office. Elle se réfère sur ce point aux arrêts Van der Leer et Mathieu ( Van der Leer c. Pays-Bas , arrêt du 21 février 1990, série A n o 170 ‑ A, et Mathieu c. France , n o 68673/01, 27 octobre 2005).

Le Gouvernement estime que la période à prendre en considération pour l’appréciation du « bref délai » court à compter de la date de la réception par le tribunal de la demande de la requérante et prend fin lorsque la décision judiciaire statue sur la demande ou lorsque la sortie est effective. Il se réfère sur ce point à l’arrêt Laidin c. France (n o 1) (n o 43191/98), du 5 novembre 2002.

Il souligne qu’en l’espèce, la requérante a déposé une demande de sortie immédiate le 3 avril 2004 et que par arrêté du 15 avril 2004, le Préfet a ordonné sa sortie à l’essai le même jour, soit 13 jours après sa demande. Dès lors, le Gouvernement considère que la période à prendre en considération pour apprécier la notion de « bref délai » a débuté le 3 avril 2004, date de la réception par le tribunal de la demande de la requérante, et a pris fin le 15 avril 2004, date à laquelle elle a bénéficié d’une sortie à l’essai, recouvrant ainsi sa liberté au sens de l’article 5 de la Convention, même si ce n’est que le 20 août 2004 que la mesure d’internement fut définitivement levée.

Par ailleurs, le 27 avril, le juge des libertés et de la détention a organisé une audition à laquelle ont participé le médecin hospitalier, le représentant de la DDASS et la requérante. Le Gouvernement précise que dans le laps de temps ayant séparé la réception de la demande et la tenue de l’audition du 27 avril, le juge des libertés et de la détention a dû recueillir les informations et documents d’ordre médical. Il rappelle que, dans ce genre d’affaires, au moment de sa saisine, le juge des libertés ne dispose d’aucune pièce autre que la demande de la personne hospitalisée.

Le Gouvernement estime qu’eu égard à la nature de l’affaire, à la procédure nécessaire à la réception des informations et pièces médicales et à la procédure suivie, les autorités françaises ont agi avec diligence et « à bref délai ».

La Cour rappelle qu’en garantissant un recours aux personnes arrêtées ou détenues, l’article 5 § 4 consacre aussi le droit pour celles-ci d’obtenir, dans un bref délai à compter de l’introduction du recours, une décision judiciaire concernant la régularité de leur détention et mettant fin à leur privation de liberté si elle se révèle illégale (arrêts Van der Leer c. Pays-Bas du 21 février 1990, série A n o 170-A, p. 14, § 35 ; Musial c. Pologne [GC], n o 24557/94, § 43, CEDH 1999-II ; Laidin c. France (n o 1) , n o 43191/98, § 28, 5 novembre 2002 ; Mathieu c. France , n o 68673/01, § 35, 27 octobre 2005 et mutatis mutandis Van Glabeke c. France , n o 38287/02, §§ 31 à 33, CEDH 2006 ‑ ...).

Le souci dominant que traduit cette disposition est bien celui d’une certaine célérité de la justice. Pour arriver à une conclusion définitive, il y a donc lieu de prendre en compte les circonstances de l’affaire et notamment le délai à l’issue duquel une décision a été rendue par les autorités judiciaires (voir arrêt E. c. Norvège du 29 août 1990, série A n o 181-A, pp. 27-28, § 64 ; Delbec c. France , n o 43125/98, § 33, 18 juin 2002, non publié ; Mathieu c. France , précité, § 36 ; Van Glabeke c. France , n o 38287/02, §§ 31-32, CEDH 2006 ‑ ...)

La Cour relève qu’en l’espèce, la requérante a déposé sa demande de sortie immédiate le 3 avril 2004. Bien qu’elle fût sortie à l’essai de l’hôpital le 15 avril 2004, elle est restée sous le coup de l’arrêté ordonnant son hospitalisation d’office jusqu’au 20 août 2004. Par ailleurs, c’est douze jours après le dépôt de la demande que le juge des libertés et de la détention désigna un expert et, alors même que la mesure d’internement était toujours en vigueur, le juge ne prit sa décision que le 9 juin 2004, soit plus de deux mois après le dépôt de la demande. En outre, la cour d’appel statua plus de quatre mois et demi après avoir été saisie.

La Cour estime que de tels délais ne peuvent être considérés comme « brefs » au regard des dispositions de l’article 5 § 4 de la Convention. Partant, il y a eu en l’espèce violation de l’article 5 § 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs tirés de l’article 5 § 4

La requérante soulève plusieurs autres griefs à l’encontre de la procédure elle-même. Elle expose qu’elle n’a jamais eu accès au dossier du juge des libertés et de la détention. Elle ajoute qu’aucun débat contradictoire n’a été organisé par le juge. L’administration préfectorale n’ayant pas été représentée, elle-même n’a pas eu connaissance de ses conclusions et de ses motifs d’opposition à sa sortie. Enfin, dans son ordonnance du 9 juin 2004, le juge n’a résumé aucun des moyens des parties. La requérante se plaint encore de ce qu’elle n’a pas pu accéder à des informations non plus au cours de la procédure devant la cour d’appel, avant que la mesure d’hospitalisation d’office ait été levée. Par ailleurs, devant la cour d’appel, l’avocat qui la représentait ne l’aurait pas informée de l’incompatibilité de son mandat avec celui de conseiller municipal, alors que la décision initiale d’internement avait été prise par le maire. Elle reproche encore à la cour d’appel de ne pas avoir relevé d’office les nullités entachant les ordonnances du premier juge et de l’avoir condamnée à payer les dépens. La requérante conclut qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable. Sur la recevabilité

Le Gouvernement estime que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, au sens de la Convention, quant au grief se rapportant aux garanties procédurales.

En effet, lors de l’audience du 12 octobre 2004 devant la cour d’appel, la requérante a indiqué vouloir se désister de son appel de l’ordonnance de rejet du juge des libertés et de la détention du 9 juin 2004. Son placement d’office ayant été levé le 20 août 2004, elle estimait que son appel était devenu sans objet. Par arrêt du 15 novembre 2004, la cour lui a donc donné acte de ce désistement.

Dès lors, par ce désistement, la requérante n’a pas mis les juridictions françaises en mesure de redresser les griefs allégués. En outre, il convient d’indiquer que, suite à son désistement, la cour d’appel ne pouvait relever d’office les moyens de nullités concernant l’ordonnance de rejet du juge des libertés et de la détention en date du 9 juin 2004.

Le Gouvernement en conclut que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

La requérante soutient que, dès lors que sa sortie définitive avait été prononcée, fût-ce par une décision administrative, la poursuite de la procédure ne pouvait rien lui apporter. En outre, l’ordonnance en cause ayant été rendue sous la forme de référé, elle ne pouvait lui être opposée par la suite devant le juge du fond.

La requérante est d’avis que c’était au parquet général de poursuivre l’appel et de conclure à l’annulation de l’ordonnance en cause et à la cour d’appel de se saisir d’office de ces moyens. Elle estime que, pour qu’elle puisse être considérée comme n’ayant pas épuisé les voies de recours internes, il aurait fallu qu’elle obtienne sa sortie administrative sans avoir saisi la cour d’appel.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser – normalement par la voie des tribunaux – les violations alléguées contre eux avant qu’elles ne soient soumises à la Cour. Si cette disposition doit s’appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif », il faut que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales « au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne » les griefs qu’il entend formuler par la suite à Strasbourg (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 18, § 34 ; arrêt Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, CEDH 1999-I, §§ 36-37).

La Cour constate que la requérante ne conteste pas qu’elle avait une voie de recours à sa disposition, par le biais de l’appel contre l’ordonnance contestée. Elle note que celle-ci expose qu’elle s’est désistée de son appel car, ayant obtenu la levée de son hospitalisation d’office par la voie d’une décision administrative, elle n’avait plus d’intérêt à la poursuite de la procédure judiciaire.

Dans ces conditions, la Cour ne peut que constater que la requérante pouvait, à l’occasion de son appel, soulever les griefs qu’elle soumet maintenant à la Cour. Il s’ensuit que cette branche du grief doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

La Cour relève d’emblée que, comme elle l’a constaté ci-dessus, la requérante s’est elle-même désistée de son action devant la cour d’appel. Par ailleurs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La Cour rappelle, en premier lieu, que pour le grief qu’elle examine sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention, cette disposition doit être considérée comme lex specialis et que l’article 13 ne trouve donc pas à s’appliquer. Elle relève par ailleurs que le grief tiré des autres violations des articles 5 § 4 et 6 § 1 de la Convention sont irrecevables. Elle rappelle que le droit reconnu par l’article 13 de la Convention ne peut être exercé que pour un grief défendable (voir notamment Laidin c. France (déc.), n o 43191/98, 24 août 1999). Il s’ensuit que ce grief doit être déclaré irrecevable, car manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. IV.

La requérante réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi. Elle demande également le versement de 20 000 EUR pour assurer qu’elle ne risque pas de subir à nouveau une telle situation.

Le Gouvernement estime que cette demande est excessive et propose d’allouer à la requérante 3 000 EUR en cas de constat de violation de la Convention.

La Cour estime que la requérante a indubitablement subi un préjudice moral du fait de la durée de l’examen de sa demande de sortie immédiate du centre hospitalier spécialisé. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 5 000 euros à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande également 550 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 1 200 EUR pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement relève que les frais exposés devant les juridictions internes ne sont nullement justifiés. Pour ce qui est des frais exposés devant la Cour, il propose de verser à la requérante 600 EUR.

La Cour estime que le montant sollicité ne saurait en l’espèce être considéré comme raisonnable et décide d’allouer la somme de 600 EUR à la requérante pour frais et dépens (cf. Marie-Louise Loyen et autre c. France , n o 55929/00, § 73, 5 juillet 2005). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de l’examen de la demande de sortie immédiate de la requérante de l’hôpital psychiatrique et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 600 EUR (six cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 octobre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. B aka Greffière Président [1] NB : La loi du 15 juin 2000 a modifié l'article L. 351 du Code de la santé publique : le mot "président" a été remplacé par les mots "juge des libertés et de la détention". Cette modification n'a pas été insérée dans la rédaction du nouvel article L. 3211-12 du Code de la santé publique (ancien L. 351), issu de l'ordonnance 2000 ‑ 548 du 15 juin 2000, mais est néanmoins en vigueur.