AFFAIRE BITTON c. FRANCE (N°1)

AFFAIRE BITTON c. FRANCE (N°1) (CtEDO, 2006)

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA BITTON c. FRANȚA N Cerere n 22992/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 decembrie 2006 DEFINITIVF 19/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Bitton c. Franța n Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Cabral Barreto mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 noiembrie 2006, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 22992/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl André Bitton ( reclamantul a sesizat Curtea la 7 iunie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul P. Bernardet, sociolog cu reședința în La Fresnaye-Sur-Chedouet. Guvernul francez ( E. Belliard, director pentru drepturile omului la Ministerul Afacerilor Externe. La 4 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Prin scrisoarea din 12 iulie 2006, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că acesta din urmă a încheiat un acord separat cu Ministerul Justiției, care s-a angajat să îi plătească o sumă de 15 000 EUR (EUR) pentru repararea duratei a două proceduri, inclusiv a celei vizate de prezenta cerere; mandatarul a precizat că, întrucât partea din litigiul legat de durata procedurii a fost soluționată, nu mai era necesar să se ia o decizie în acest sens, ci că reclamantul a menținut motivul întemeiat pe art. 13 din Convenție. Prin Hotărârea din 7 februarie 1986, prefectul poliției din Paris a ordonat internarea sa sub regimul de plasare din oficiu la centrul spitalicesc specializat (CHS) din Perray-Vaucluse. Această hotărâre a fost abrogată printr-un decret prefectal din 23 iunie 1986. Reclamantul a fost admis în plasament liber în același centru spitalicesc din 25 iunie 1986 până la 1 martie 1988. La 8 august 1990, Tribunalul Administrativ din Paris sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la o serie de acțiuni în anulare a diferitelor decizii administrative referitoare la internele sale. La 9 decembrie 1994, instanța a adoptat acțiunile și le-a acordat parțial dreptul. La 29 mai 1990, reclamantul sesizează Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (denumită în continuare 18578/91), în care se plângea în special de durata procedurii în fața instanței administrative. Prin decizia din 19 mai 1995, Comisia a declarat cererea inadmisibilă. 10. La 7 februarie 1996, reclamantul a făcut apel la Consiliul de Stat care, prin ordonanța din 21 februarie 1996, a atribuit cauza Curții Administrative de Apel de la Paris. 11. La 15 martie 1996, reclamantul a introdus o acțiune la această instanță. Mai multe schimburi de memorii au avut loc până în decembrie 1998. 12. Ședința a fost stabilită la 20 noiembrie 2001. 2001, notificat la 12 februarie 2002, Curtea Administrativă de Apel a anulat hotărârea în măsura în care respingea recursul reclamantului împotriva deciziei de admitere la spitalizare liberă, precum și decizia în sine, și a condamnat HHS să îi plătească 3 000 de franci (FRF), adică 457 EUR, pentru cheltuielile nerambursabile de procedură. Curtea a respins surplusul din cererile reclamantului 13. Această hotărâre a devenit definitivă din cauza lipsei recursului în casation. 14. De la 1 ianuarie 2003, obiecțiunile întemeiate pe durata unei proceduri în fața instanțelor administrative pot fi prezentate instanțelor interne în cadrul unei acțiuni în răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție (a se vedea Broca și Texier-Micault c. Franța, 27928/02 și 31694/02, § 12, 19-23, 21 octombrie 2003). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul a susținut că durata procedurii de apel nu a respectat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul se baza pe înțelepciunea Curții 17. Curtea arată că, prin scrisoarea din 12 ianuarie 2006, reprezentantul reclamantului a informat-o că acesta din urmă a încheiat un acord cu Ministerul Justiției cu privire la durata a două proceduri, inclusiv a celei care face obiectul prezentei cereri, și că această parte din litigiu a fost decontată în prezent. 18. În consecință, Curtea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la motivul reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE 19. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Franța nu există nicio acțiune efectivă pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 20. Guvernul contestă această teză. Cu privire la admisibilitatea 21. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației impuse prin art. 6 alineatul (1) de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDO 2000 XI. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse în cauzele care au fost introduse în fața Curții înainte de 1 ianuarie 2003 (a se vedea printre multe altele Duhamel c. Franța, n 15101/02, § 33, 11 aprilie 2006 și Oberling Franța, n 31520/02, § 30, 11 aprilie 2006). Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză introdusă la 7 iunie 2002. 23. Prin urmare, Curtea consideră că, în cazul de față, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care ar fi permis reclamantului, la data depunerii cererii, să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. privind aplicarea art. 41 din Convenție 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 EUR pentru prejudiciile morale. De asemenea, reclamantul solicită 1 453, 71 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 29. Guvernul propune 500 EUR în acest sens. 30. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că suma solicitată nu poate fi considerată rezonabilă în speță și decide să aloce suma de 500 EUR reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (a se vedea Marie-Louise Loyen și altă Franța, nr. 55929/00, § 73, 5 iulie 2005). Interese moratori 31. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție Declar admisibil motivul întemeiat pe art. 13 din Convenție Dicționat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 19 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

BITTON c. FRANCE N

o

1

(

Requête n

o

22992/02)

ARRÊT

STRASBOURG

19 décembre 2006

DÉFINITIF

19/03/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Bitton c. France n

o

1,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 novembre 2006,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

22992/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.

André

Bitton («

le requérant

»), a saisi la Cour le 7 juin 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M.

P. Bernardet, sociologue résidant à La Fresnaye-Sur-Chedouet. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Droits de l'Homme au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 4 janvier 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

4.

Par lettre du 12 juillet 2006, le mandataire du requérant a informé la Cour que ce dernier avait conclu un accord séparé avec le ministère de la justice, qui s'était engagé à lui verser une somme de 15

000 euros (EUR) en réparation de la durée de deux procédures, dont celle visée par la présente requête. Le mandataire précisait que, la partie du contentieux liée à la durée de la procédure étant réglée, il n'y avait plus lieu d'y statuer, mais que le requérant maintenait le grief tiré de l'article 13 de la Convention.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1953 et réside à Paris.

6.

Par arrêté du 7 février 1986, le préfet de police de Paris ordonna son internement sous le régime du placement d'office au centre hospitalier spécialisé (CHS) de Perray-Vaucluse. Cet arrêté fut abrogé par un arrêté préfectoral du 23 juin 1986. Le requérant fut admis en placement libre dans ce même centre hospitalier du 25

juin 1986 au 1

er

mars

1988.

7.

Le 8 août 1990, il saisit le tribunal administratif de Paris de plusieurs recours en annulation des différentes décisions administratives relatives à son internement. Le 9 décembre 1994, le tribunal joignit les recours et y fit partiellement droit.

8.

Le 29 mai 1990, le requérant saisit la Commission européenne des Droits de l'Homme (ci-après «

la Commission

») d'une requête (enregistrée sous le n

o

18578/91), dans laquelle il se plaignait notamment de la durée de la procédure devant le tribunal administratif.

9.

Par décision du 19 mai 1995, la Commission déclara la requête irrecevable.

10.

Le 7 février 1996, le requérant fit appel devant le Conseil d'Etat qui, par ordonnance du 21 février 1996, attribua l'affaire à la cour administrative d'appel de Paris.

11.

Le 15 mars 1996, le requérant introduisit un recours auprès de cette juridiction. Plusieurs échanges de mémoires eurent lieu jusqu'en décembre

1998.

12.

L'audience fut fixée au 20 novembre 2001. Par arrêt du 4

décembre

2001, notifié le 12 février 2002, la cour administrative d'appel annula le jugement en tant qu'il avait rejeté le recours du requérant contre la décision d'admission en hospitalisation libre, ainsi que la décision elle

‑

même, et condamna le CHS à lui verser 3

000

francs (FRF), soit 457

EUR, au titre des frais non remboursables de procédure. La cour rejeta le surplus des demandes du requérant.

13.

Cet arrêt est devenu définitif faute de pourvoi en cassation.

14.

Depuis le 1

er

janvier 2003, les griefs tirés de la durée d'une procédure devant les juridictions administratives peuvent être soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours en responsabilité de l'Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice (voir

Broca et Texier-Micault c.

France

, n

os

27928/02 et 31694/02, §§ 12, 19-23, 21

octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant alléguait que la durée de la procédure d'appel avait méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

16.

Le Gouvernement s'en remettait à la sagesse de la Cour.

17.

La Cour relève que, par lettre du 12 janvier 2006, le mandataire du requérant l'a informée que ce dernier avait conclu un accord avec le ministère de la Justice relativement à la durée de deux procédures, dont celle faisant l'objet de la présente requête, et que cette partie du contentieux était désormais réglée.

18.

La Cour considère en conséquence qu'il n'y a plus lieu de statuer sur le grief du requérant tiré de l'article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant se plaint également du fait qu'en France il n'existe aucun recours effectif pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l'article 13 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

20.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

21.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

22.

La Cour rappelle que l'article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 156, CEDH

2000

‑

XI). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment dans les affaires ayant été introduites devant la Cour avant le 1

er

janvier 2003 (voir parmi beaucoup d'autres

Duhamel c. France

, n

o

15110/02, § 33, 11 avril 2006 et

Oberling

c.

France

, n

o

31520/02, § 30, 11 avril 2006). La Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans la présente affaire introduite le 7

juin 2002.

23.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article

13 de la Convention en raison de l'absence en droit interne d'un recours qui eût permis au requérant, à la date d'introduction de la requête, d'obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

25.

Le requérant réclame 10

000 euros (EUR) au titre du «

nécessaire effet dissuasif

» de la satisfaction équitable et 10

000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi en raison de la violation de l'article 13 de la Convention.

26.

Le Gouvernement estime que le préjudice moral serait réparé par l'attribution d'une somme de 1

000 EUR.

27.

La Cour estime qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 1

000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

28.

Le requérant demande également 1 453, 71 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

29.

Le Gouvernement propose 500 EUR à ce titre.

30.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime que le montant sollicité ne saurait en l'espèce être considéré comme raisonnable et décide d'allouer la somme de 500 EUR au requérant pour frais et dépens (cf.

Marie-Louise Loyen et autre

c.

France

, n

o

55929/00, §

73, 5 juillet 2005).

C.

Intérêts moratoires

31.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Déclare

recevable le grief tiré de l'article 13 de la Convention

;

3.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 1

000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président